In urma cu câteva saptamâni, v-am prezentat câteva performante inexplicabile ale unor oameni care s-au supus actiunii unor factori naturali deosebiti, fara ca organismul lor sa fi avut de suferit: temperaturi extreme (de la 0ºC, la peste 800ºC - „infern” suportat doar cu costum de protectie), presiuni subacvatice de 18 ori mai mari decât cea atmosferica, acceleratie gravitationala pe care nici macar avioanele de vânatoare nu o pot suporta!... Exista si alte realizari comparabile cu acestea, situate la limita incredibilului, puse in practica de persoane ce au dorit sa demonstreze ca fiecare dintre noi e un soi de mecanism miraculos, pe care il cunoastem inca foarte putin.

TARE CA OTELUL. De fapt, corpul tânarului chinez din imaginea alaturata este mai dur decât otelul, chiar daca acesta se prezinta sub forma unor vârfuri de lance ascutite. Antrenati in artele martiale de la vârste fragede, calugarii shaolin trec periodic prin probe inimaginabile pentru un occidental. De pilda, sa stea in echilibru pe vârfurile unor sulite. Unii sustin ca au dezlegat misterul unor asemenea performante. Mai intâi, sulitele respective sunt plasate pe zone robuste, la gâtul, pachetele de muschi, tendoanele, ori in zona plexului, unde osatura intareste musculatura. Totusi, tinerii respectivi conteaza in primul rând pe muschii lor de otel, care - atunci când sunt incordati in bloc - devin suficient de rigizi, pentru a nu lasa sa fie strapunsi de corpurile ascutite. Asemenea demonstratii nu dureaza insa mai mult de câteva secunde, deoarece tensiunea musculara comprima vasele de sânge care alimenteaza muschii, „taindu-le” astfel singura sursa de oxigen. Dupa 7 secunde, asfixiat, muschiul s-ar destinde automat, lasând lancea sa patrunda in corp.

CU PICIOARELE PE CAP. Circarii contorsionisti capabili sa lase muti de uimire sute de oameni probabil au aceeasi reactie in fata lui Moussa Huit Huit. Pozitia lui pare a fi rodul imaginatiei unui pictor cubist sau suprarealist: cu picioarele rasucite pe dupa umeri si talpile asezate sa se odihneasca pe crestetul capului! Cei care i-au studiat corpul sunt de parere ca barbatul este hiperlax, adica s-a nascut cu articulatiile mult mai putin rigide decât majoritatea oamenilor. Astfel, amplitudinea miscarilor este considerabil marita, cât despre capacitatea de intindere a muschilor, ea se obtine prin exercitii regulate. Antrenamentul - in caz ca vrem sa ne punem si noi talpile pe cap - trebuie sa inceapa inca din copilarie, pentru a determina incetinirea procesului natural de rigidizare permanenta a muschilor. Asadar, „a-si lua picioarele la spinare” nu e doar o figura de stil...

      „FURNICILE” PISCURILOR ALPINE. Intotdeauna, omul contemplat uluit minusculele gânganii capabile sa transporte greutati de zeci si sute de ori mai mari decât cea a corpului lor. Putini stiu insa ca si unii semeni ai nostri realizeaza in mod curent performante comparabile cu cele ale furnicilor. Sunt serpasii nepalezi, oameni de staturi modeste, angajati de alpinisti sa le transporte bagajele spre cele mai inalte piscuri ale planetei. Astfel, pe terenuri greu accesibile, carausii alpini ajung aproape sa nu se mai vada de sub mormanele de bagaje... umblatoare. La altitudini de peste 2000 de metri, intr-un aer rarefiat, serpasii pot duce in spate incarcaturi ce depasesc propria lor greutate de pâna la doua ori. Aceasta, in conditiile in care omul „modern” abia cara un sfert din greutatea sa, in timpul unui efort prelungit. Aici, secretul ramâne inca nedezvaluit; daca exista vreunul. Singura certitudine e ca nepalezii se deplaseaza lent, cu numai 2 km pe ora, iar pe traseele grele se opresc circa 45 de secunde, la fiecare 15 secunde de mers. Evident, fara a renunta la povara.

OMUL - O FIINTA NON-COSMICA. Cu toate ambitiile noastre pamântesti, trebuie sa recunoastem ca organismul uman nu e facut sa suporte o sedere de durata in Cosmos. In prezent, recordmenul este cosmonautul rus Valery Poliakov, cu cele 437 de zile petrecute la bordul Statiei „Mir”, unde a fost insa si un fel de cobai. Lucru deloc placut. Raul de spatiu (analog raului de mare), sângele care se aduna in zona capului, iradierea nucleara din partea vânturilor solare au fost câteva probleme intâmpinate pe statie. Si prelungite dupa intoarcerea pe Pamânt: picioarele, adaptate imponderabilitatii, nu-i mai sustineau corpul, desi Valery petrecea 4-5 ore pe zi facând exercitii impotriva „topirii” muschilor. Punctul vulnerabil au fost insa oasele, care se fragilizeaza in Cosmos (din cele 1,25 kg de calciu continut in oase, s-au pierdut zilnic câte 140 mg). Concluzia ar fi ca e mai bine sa ne ingrijim de sanatatea planetei noastre, care poate totusi sa ne primeasca pe toti in „casa” ei.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro

Desi ideea, in sine, ar putea parea hilara, chiar absurda, aflati ca ea se bazeaza pe cele mai argumentate dovezi. Jeremy Andreson, profesor de stiinte naturale la Universitatea Massey, statul South Dakota, vrea sa demonstreze lumii ca, oricât ar parea de incredibil, daca plantezi seminte de plante, poti recolta... dolari! Se stie ca plantele acumuleaza din sol, desigur, in cantitati infime, diferite metale, folositoare lor in procesul de dezvoltare. In anul 1977, dr. Robert Brooks, unul dintre cei mai mari biologi americani si care i-a fost profesor lui Anderson, a dovedit ca metalele se pot extrage din plante, reusind el insusi sa extraga o cantitate de 0,01 g de nichel din câteva kilograme de masa vegetala. El a numit acest proces „fitominie” si a demonstrat, dar asta numai din punct de vedere teoretic, ca similar, se pot extrage din plante, zinc, plumb si chiar aur, desi in cazul acestor metale, problema este mult mai complicata, având in vedere densitatea lor ridicata si faptul ca sunt mai putin solubile decât nichelul, de pilda.

Iata insa ca, anul acesta, dupa mai bine de un deceniu de cercetari si experimente, si dupa ce un grup de colegi de-ai sai reusisera sa faca plumbul indeajuns de solubil spre a fi absorbit de plante, Anderson sustine ca ar fi reusit acelasi lucru cu aurul! Cu ajutorul unei tehnologii speciale, pe care o tine secreta - a depus documentatia in cutia cu valori a unei banci din New York - savantul american spune ca a reusit extragerea din sol, prin intermediul plantelor, a fragmentelor infinitezimale de metal nobil!

Pentru aceasta, el a inchiriat un teren de doua hectare, aflat in apropierea unei mine parasite din California, o regiune cândva foarte bogata in filoane aurifere si, cultivând pe ea rapita, a reusit, gratie acelei tehnologii revolutionare, sa adune circa 10 grame de aur, o cantitate impresionanta, in opinia sa. Desi Anderson nu a vrut sa dezvaluie metoda folosita, cautatorii de aur, care inca impânzesc California, sunt convinsi ca stiu secretul.

Ei spun ca savantul, dupa ce a plantat semintele de rapita, a udat solul cu un concentrat pe baza de sulfuri, care are capacitatea de a face aurul mai solubil. Acest lucru a fost insa facut, apreciaza ei, in perioada de maxima germinatie, atunci când planta absoarbe cel mai bine resursele minerale si organice din sol. Cantitatile infime de aur au fost astfel „inghitite”, iar dupa recoltarea plantelor, au fost extrase usor prin arderea rapitei uscate si „clatirea” cenusii rezultate cu mercur, metal care are rolul de a coagula bobitele de aur.

Considerat vreme de decenii intregi, de catre iubitorii de enigme, drept dovada cea mai elocventa a faptului ca odinioara pe planeta Marte a existat o civilizatie infloritoare, „Sfinxul” martian pare sa nu fie totusi decât o simpla aglomerare de stânci sculptate de vânt. Cele mai recente fotografii transmise la cartierul general al NASA de catre sonda spatiala Mars Express releva imagini socante ale „chipului”, generând totodata o profunda dezamagire pentru cei care sperau sa nu fim singuri in Sistemul Solar... Muntele pe care se afla „chipul”, in bazinul Cydonia, a fost fotografiat pentru prima oara de catre sonda americana Viking 1 Orbiter, in 1976.

Formatiunea imortalizata pe pelicula a devenit imediat subiectul unei veritabile mitologii, numeroase personalitati sustinând ca acea „figura surâzatoare” ar demonstra ca pe planeta vecina a inflorit cândva o civilizatie superioara, multi considerând chiar ca omenirea ar fi urmasa acestei civilizatii disparute in mod enigmatic.

In vara acestui an, sonda Mars Express a reusit sa realizeze câteva fotografii ale regiunii, dar imaginile au iesit neclare, din pricina norilor de praf din atmosfera martiana si a altitudinii mari de la care fusesera facute. Totusi, in ultimele câteva zile, dupa ce sonda s-a mai apropiat de suprafata martiana, imaginile tridimensionale, luate de camerele stereo de inalta rezolutie, au aratat o cu totul alta... fata a Sfinxului martian. Acesta nu mai pare a fi chipul, ci mai curând craniul unui om!

Imaginea pe care o puteti vedea alaturat si care reprezinta varianta prelucrata si post-procesata a originalului transmis de Mars Express a stârnit senzatie in intreaga lume. „Imaginile din bazinul Cydonia sunt intr-adevar spectaculoase, spune dr. Agustin Chicarro, de la Agentia Spatiala Europeana. Ele ofera o viziune detaliata asupra acestei formatiuni si o privire de ansamblu a intregii zone, care este de mare interes pentru geologi si demonstreaza performantele excelente ale camerelor de pe Mars Express.”

De altfel, savantii nici nu-si propusesera sa pozeze „chipul martian”, ci voiau sa studieze procesul de eroziune de pe Marte. Iar ca acesta este foarte intens pare sa o demonstreze chiar faptul ca, in doar trei decenii, „Sfinxul” s-a deteriorat atât de mult...

Gabriel TUDOR - magazin.ro

Alchimistii nu au disparut, cel putin atâta vreme cât japonezul Yoshikide Momotani, in vârsta de 78 de ani, traieste. Nu face parte din cei care au incercat secole de-a rândul sa transforme plumbul in aur. Este un alchimist atipic, preocupat de „metamorfoza” fibrelor de celuloza ale hârtiei, in „aurul” unor sculpturi incredibile.  Japonezul e, inainte de toate, un geniu in arta origami. Cu ocazia unei reuniuni internationale a expertilor in origami, arta plierii (modelarii) hârtiei, care a avut loc recent in orasul francez La Rochelle, japonezul Momotani si-a dezvaluit pasiunea pentru chimie si o parte din secretele „magiei” sale.

In arta sa, apar toate elementele din Tabloul lui Mendeleev, pe care le combina pentru a forma molecule simple sau combinatii extrem de complexe, precum acizi aminati, proteine, virusi etc. S-a specializat in chimie in urma cu 20 de ani, pentru a deveni profesor. A predat la universitatea din Osaka un curs de genetica, domeniu in care molecula-regina este ADN-ul, suport al ereditatii (in forma de dubla elice).

Dupa calcule si lungi reflectii a gasit modalitatea de a plia o foaie transformând-o in... ADN. Isi rescrie cursurile de chimie destinate artei origami. Cursuri referitoare la cristale, poliedri, atomi etc. Reuseste sa construiasca din hârtie atomi in asa fel incât sa puna in evidenta nivelele de energie si lumina emisa de acestia si legaturile dintre ei. In mod traditional, se foloseste o singura hârtie pentru a se crea o figura. In cazul asamblarii atomilor, Monotami a recurs insa la mai multe foi de hârtie si la ace.

Expertul a trecut apoi la molecule „exotice”, precum virusii sau vitaminele, tehnicile de realizare figurând in cursurile sale. Nu toti studentii reusesc sa le reproduca. E nevoie, dincolo de cunostinte si antrenament, de foarte multa dexteritate. Maestrul e insa mereu in forma. Nu inainte de a se concentra asupra modului in care isi va concepe modele. De a surprinde secretele moleculelor si de a analiza procedurile de pliere a hârtiei. „Calculatorul, a subliniat japonezul, permite vizualizarea moleculelor. Dar pentru chimisti, e important sa le atinga si sa le manipuleze. Ei beneficiaza de figuri din plastic sau metal. Eu le ofer mostre din hârtie. Chimia e o stiinta dificila chiar si pentru studentii mei. Invatându-i sa reproduca molecule folosind hârtia, inteleg totul mai usor si, in mod evident, studiile lor devin pasionante.”

Operele lui Yoshikide Momotani au inceput sa fie solicitate de diverse institutii sau de catre colectionari. De pilda, o societate farmaceutica i-a cerut - pentru a ilustra o brosura - sa realizeze din hârtie o molecula asemanatoare unei colivii. O mare provocare in fata careia japonezul n-a avut nici un moment de ezitare. Doar de câteva zile de concentrare si incercari, in urma carora a iesit victorios. Singura problema a fost... ambalarea si transportul intrucât modelul (evident, fragil) avea o anvergura de peste 1 metru. Ambitiile sale sunt mereu mai mari. Si-a propus, de pilda, sa realizeze un ou care, printr-o atingere, sa se deschida si din el sa iasa un pui...

DORIN MARAN - Magazin.ro

Urmatoarea generatie de astronauti va renunta la alimentatia lichefiata si la super-concentratele vitaminizate, care nu le-au facut nici o placere cosmonautilor, in cele patru decenii si jumatate de zbor spatial, pentru o hrana mult mai naturala si in consecinta mult mai gustoasa. Un proiect al NASA, desfasurat in cursul anului 2005, a demonstrat ca adoptarea unei alimentatii naturale in conditiile existente in spatiul cosmic este mult mai benefica organismului uman decât hrana artificiala, vitaminizata. Echipa de oameni de stiinta de la Universitatea Cornell, condusa de dr. Jean Hunter, a studiat, timp de câteva luni, efectul diverselor tipuri de alimentatie asupra sanatatii si bunei functionari a organismului si a ajuns la concluzia ca cele mai indicate alimente nu sunt preparatele pe baza de carne sau proteine animale, ci vegetalele!

Importanta unui meniu adecvat servit in spatiul extra-atmosferic a fost in dese rânduri subliniata de nutritionisti, care au remarcat ca monotonia actualelor meniuri are efecte negative atât asupra fizicului cosmonautilor - producând slabiri si tulburari gastrice, cât si asupra psihicului lor, prin manifestarea unor dezechilibre mentale mergând chiar pâna la depresii.

De aceea s-au desfasurat o serie de experimente in mini-laboratoare, unde subiectii - virtualii cosmonauti - isi cultivau ei insisi recolte de tomate, cereale, soia, morcovi si alte vegetale. Se estimeaza ca asemenea mini-laboratoare ar putea fi adapostite de navetele cosmice plecate spre Marte, in misiunile proiectate pentru primele decenii ale mileniului III si chiar si pe „planeta rosie” ar putea fi infiintate „sere hidrofonice”, unde sa se cultive in cele mai bune conditii vegetalele respective. „Subiectii au fost realmente incântati de meniurile vegetariene oferite, chiar daca majoritatea lor nu fusesera anterior adeptii unei alimentatii naturiste”, a declarat dr. Hunter.

Mâncare „ca la mama acasa”

Hrana furnizata de mini-laboratoarele navetei spatiale a inclus o multitudine de feluri de mâncare, usor de preparat si foarte nutritive, de asemenea cu continut scazut de sodiu si fier. „Sodiul poate atinge niveluri periculoase in conditiile existente pe o naveta spatiala, când apa de baut, aflata in cantitati relativ mici, este reciclata si folosita si de echipaj, si pentru necesitatile bioreactoarelor si pentru intretinerea plantelor de la bord. De asemenea, un nivel ridicat de fier - dat de produsele pe baza de carne - este foarte periculos pentru organism, putând produce intoxicatii grave”.

Dorinta de a fi nemuritori i-a insufletit dintotdeauna pe pamanteni, mitul „tineretii vesnice” existand in mai toate traditiile si culturile. Chiar daca nimeni nu se poate lauda ca ar fi atins acest ideal - nume precum Saint-Germain sau Ahasverus, „jidovul ratacitor” fiind de domeniul legendei - vechile carti de intelepciune ale omenirii ne vorbesc despre personaje care au trait peste o suta de ani, precum patriarhii biblici. Asemenea performante nu ar fi chiar imposibil de atins, iar dovada cea mai elocventa in acest sens o constituie existenta, in indepartata Siberie, a unui sat unde toti localnicii ating varste matusalemice...

Cand copiii tribului vad oameni din afara asezarii raman socati de obiceiul acestora de a bea si a fuma, caci astfel de vicii le sunt cu desavarsire necunoscute. Membrii tribului siberian, ce sunt in numar de aproape sase mii, isi parasesc insa rareori casele, traind izolati de restul lumii. Ei fac parte dintr-o comunitate stabilita aici in urma cu mai bine de un mileniu si intemeiata pe criterii religioase - crestinii „raskolnici”, o secta care a fugit de persecutiile religioase si de civilizatie tocmai din dorinta de a trai mai aproape de natura. Acesti siberieni traiesc dupa poruncile biblice, nu mananca niciodata carne, nu se imbolnavesc nici macar de o raceala, in ciuda gerurilor naprasnice de aici, si isi serbeaza prima data ziua de nastere cand implinesc o suta de ani! Si absolut toti ajung sa atinga aceasta varsta...

„Legea pasarilor”

Membrii acestei comunitati ciudate locuiesc in case de forma unor piramide, nu au ceasuri - folosesc un fel de clepsidre cu praf - si traiesc potrivit calendarului lunar. Cu totii urmeaza cu sfintenie, in viata de toate zilele, „legea pasarilor”: se trezesc dimineata, atunci cand pasarelele incep sa ciripeasca si merg la culcare odata cu acestea. In asezarea lor nu exista electricitate, iar oamenii folosesc opaite si sobe primitive, pentru a se incalzi.

Hrana lor consta in radacini, ciuperci, legume si fructe, dar ei consuma cu placere si conifere verzi, inmuiate in miere. Singura bautura permisa, in afara de apa rece ca gheata a torentelor siberiene, este laptele de capra, despre care batranii tribului sustin ca i-ar face „mai destepti”. Consumul de alcool este considerat cel mai mare pacat posibil. O trasatura incredibila a acestui trib de longevivi este ca femeile pot procrea pana la varste inaintate, chiar la peste 60 de ani, majoritatea lor dand nastere la cate douazeci, chiar treizeci de copii!

Gabriel TUDOR - magazin.ro

Geofizicianul roman Stefan Sgandar, cu ale carui studii cititorii „Magazinului” au mai avut prilejul sa se intalneasca, ne propune de aceasta data o explicatie extrem de interesanta si de realista a asa-numitului fenomen Tunguska, petrecut acum 100 de ani - mai exact in ziua de 30 iunie 1908, ora 07:17 - pe Platoul Siberian Central. Imensul glob de foc care a explodat atunci in atmosfera terestra a generat efecte mai mult sau mai putin bizare, sesizabile rapid pe o distanta de circa 800 de kilometri. Totusi, nici o interpretare ulterioara nu a elucidat cazul.

Comete, gauri negre, extraterestri...

      Practic, intreaga planeta a receptat, intr-un fel sau altul, insolitul impact. De la mari distante, s-a putut vedea intrand in atmosfera uriasa flacara alb-albastruie si s-a auzit un sunet asurzitor. Traiectoria a avut o forma de curba larga, iar la cadere s-a format un nor negru si a izbucnit o limba de foc ce s-a bifurcat, stralucind orbitor. Ulterior, s-a format o tromba de ciclon care a facut sa cada o ploaie neagra. Undele seismice s-au propagat la multe sute de kilometri in sol, iar in aer au inconjurat Pamantul de doua ori. La altitudini mari, in Europa au aparut nori argintii masivi, care radiau o luminiscenta ciudata. Forta exploziei a fost echivalata cu aproximativ 30 milioane de tone TNT!

Explicatiile cautate de cercetatori, dar si de amatori, au mers pe cai dintre cele mai diferite. Prima presupunere - caderea unui meteorit - a insemnat si prima infirmare, caci la locul impactului nu existau nici urme de crater, nici fragmente ale presupusului corp ceresc. Au urmat alte versiuni: o explozie nucleara, o cometa gazoasa dezintegrata in atmosfera terestra, o gaura neagra si chiar dezintegrarea unei nave extraterestre sau impactul dintre planeta noastra si o farama de antimaterie. Argumentele si contraargumentele pentru fiecare ipoteza au facut ca, vreme de un veac, fenomenul Tunguska sa ramana invaluit in mister.

„Soarele” cazut pe Pamant

Cercetatorii Stefan Sgandar si Claudiu Sgandar incearca sa lamureasca toate problemele, pornind de la ideea ca explozia a fost provocata de un glob plasmatic expulzat in urma unei eruptii solare. Un prim argument: traiectoria ciudata a globului incandescent, caracteristica fulgerelor globulare. In plus, un amanunt extraordinar: „evolutia” fenomenului a fost calculata sa se fi desfasurat la cel putin 3-400 de kilometri altitudine. Asadar, dincolo de atmosfera, ceea ce inseamna ca acel „corp” nu a luat foc ca urmare a frecarii cu aerul. Ulterior, coliziunea cu atmosfera a determinat un „salt” pana la 2-300 km (cu descrierea ciudatei parabole observate de la sol), apoi reducerea vitezei si caderea „corpului” pe Pamant. Se explica astfel si despicarea arborilor de sus in jos, in doua parti egale: fenomenul s-a petrecut ca in cazul aruncarii unei pietre intr-un lac, stiut fiind faptul ca, atunci cand aceasta atinge apa, unda sare in mod absolut egal, la dreapta si la stanga traiectoriei urmate de piatra.

Sunetul foarte puternic auzit de martori a fost produs, potrivit d-lui Sgandar, de contactul dintre uriasul plasmoid (cu viteza supersonica) si atmosfera, totodata reducandu-se substantial viteza pana la mai putin de 1 km/s. De asemenea, plasmoidul nu avea cum sa dea nastere unui crater, in schimb se putea separa in doua in timpul impactului, determinand bifurcatia limbii de foc observate.

Limpezirea apelor

La cateva decenii dupa explozie, in probele de sol de la locul impactului s-au gasit niste bile microscopice, a caror existenta geofizicianul roman o atribuie caldurii mari degajate de plasmoid in momentul exploziei. Aceasta a topit minereurile de fier slabe, dupa care, prin racirea brusca, s-au format retele de cristalizare in jurul unor centre microscopice, ceea ce a dus la aparitia amintitelor bile metalice. Puterea extraordinara a exploziei a determinat si undele de aer inregistrate pe toata planeta si, pe de alta parte, condensarea brusca in clima rece a taigalei, urmata de un vartej ca o tromba de ciclon, care a ridicat in aer o cantitate apreciabila de sol mlastinos, ceea ce a generat ulterior o ploaie neagra. Cat despre luminiscenta vie a cerului, observata pana in Anglia, ce a durat mai multe nopti, ea ar fi fost rezultatul condensarii vaporilor de apa in mici cristale de gheata la altitudinea de 80 de kilometri, in conditiile speciale create de trecerea prin atmosfera terestra a imensului plasmoid.

„Concluzia ce se desprinde din toate cele expuse - isi incheie argumentatia d-l Stefan Sgandar - duce fara indoiala la ideea ca presupusul glob plasmatic de origine solara, ce a dat nastere exploziei din Siberia, poate explica in intregime toate fenomenele petrecute in urma coliziunii, fenomene explicate doar partial si contradictoriu de celelalte ipoteze.”

Autor: ADRIAN-NICOLAE POPESCU - Sursa: Magazin.ro

In privinta asa-numitului monstru din lacul scotian Loch Ness, lumea este impartita firesc in cei ce cred si cei ce nu cred in existenta lui. Oricum, in 1934, medicul londonez Robert Kenneth Wilson a facut o fotografie destul de confuza, care a inconjurat lumea. Se observa deasupra apei ceva ce aduce cu un gât lung, terminat cu un cap mic, usor alungit si având in urma un fel de cocoasa. Imaginea in alb-negru a deschis calea unui nesfârsit sir de ipoteze, realiste ori fanteziste.

Imposibila creatura

Ideea ca Nessie ar fi un plesiosaur (reptila marina despre care oamenii de stiinta spun ca ar fi disparut acum 65 milioane de ani) a generat cele mai numeroase controverse. O armata de biologi a demontat teoria, pe baza a trei argumente principale. Primul arata ca Loch Ness s-a format la sfârsitul ultimei ere glaciare, ceea ce pune problema modului cum plesiosaurii - daca ar mai fi existat atunci - ar fi putut coloniza acest lac in formare.

In al doilea rând, era vorba despre animale cu sânge rece. Or, apele lacului sunt si ele suficient de reci pentru a nu le fi permis supravietuirea. In fine, pentru perpetuarea in timp a unei specii este nevoie de câteva zeci de masculi si femele, care sa se reproduca. Numarul mare necesar si faptul ca plesiosaurii nu aveau branhii, ci plamâni, impun concluzia ca animalele ar fi trebuit sa iasa frecvent la suprafata: un comportament care le-ar fi facut foarte usor de observat.

Si totusi, pâna si NASA si-a trimis in Scotia o tehnologie moderna de sondare a apelor, fara insa a descoperi macar umbra lui Nessie. Cercetatorii au destul de furca pentru a combate marturiile a sute de persoane, conform carora ar fi vazut „monstrul” (in 2005 au existat patru perioade de asemenea presupuse observatii).

Sute de observatii...

Contrareplicile sunt dintre cele mai diferite. Valuri neobisnuite, produse de vânt, de vapoare sau de miscari seismice de profunzime ar fi putut lua forme asemanatoare unui animal. S-a mai constatat ca lutre sau caprioare care traversau inot lacul evocau uneori creaturi stranii. Si otaria cu gâtul lung a fost luata in calcul, ca si trunchiurile de copaci cazute pe fundul lacului si revenite periodic la suprafata, sub impulsul gazelor acumulate. Pentru paleontologul Neil Clark, nici una dintre respectivele ipoteze nu explica faimoasa fotografie. Dupa o perioada de bâjbâiala, el s-a oprit la o explicatie propusa prin 1980, care ar veni sa dea o dimensiune absolut fireasca siluetei din imagine, aruncând totodata in ridicol teoriile anterioare.

Elefantii adora inotul!

Ei, da: nimic altceva, decât un elefant facând baie in Loch Ness, aceasta ar fi faimoasa creatura cu renume de monstru. Ce-i drept, ca imagine, totul se potriveste. Totusi, tinuturile scotiene sunt vestite datorita oilor, iar elefanti care sa pasca iarba lor grasa nu prea s-au vazut. Asa ca a venit dezlegarea misterului: fie fotografia era un montaj, fie fusese facuta pe undeva, prin India. Neil Clark nu s-a multumit insa cu asemenea posibile speculatii. Rasfoind arhivele referitoare la regiunile nord-scotiene, a aflat ca in anii 30, circurile care se deplasau intre Glasgow si Inverness faceau popasuri in apropierea lacului Loch Ness.

In 1933, un anume Bertram Mills, directorul unui asemenea circ, a promis o suma exorbitanta (circa 1,5 milioane de euro, astazi!) celui care va captura „monstrul”, pentru menajeria lui. Se presupune ca el nu ar fi riscat atât, daca nu ar fi stiut ca legendarele animale nemaivazute erau, de fapt, propriii sai elefanti. Care ii dadusera si ideea de publicitate de mare clasa, pur si simplu imbaindu-se in apele lacului.

*

Asadar, iata-l pe Nessie „demascat”. Cum ramâne insa cu sutele de observatii anterioare? Poate ca, intr-adevar, e vorba despre trunchiuri de copaci, valuri seismice, caprioare, otarii... Macar pentru amatorii de enigme, un semn de intrebare persista totusi asupra altui aspect: „monstrul” scotian nu e rodul fanteziei unui mercantil director de circ, nici o umbra pe o fotografie din 1934; de sute de ani, localnicii si-au transmis din generatie in generatie credinta ca in adâncurile lacului Loch Ness vietuiesc creaturi terifiante, pesti gigantici si dragoni submarini...

Autor: ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro