Pictorul englez John Maler Collier (1850-1934) a fost unul dintre cei mai interesanti artisti supranumiti „pre-rafaelisti” – adorau arta lui Rafael si sustineau ca tot ceea ce s-a petrecut dupa el reprezinta doar „coruperi ale compozitiilor elegante”.  Venit pe lume într-o distinsa familie de personalitati cu înalte pozitii în societate (membrii de frunte ai Parlamentului de la Londra si cu functii importante în justitie), John Collier s-a asociat pe viata cu familia celebrului biolog Thomas Henry Huxley, mare sustinator al teoriei evolutiei speciilor a lui Darwin, poreclit si „Buldogul lui Darwin”.

Astfel, Collier nu numai ca a fost casatorit cu ambele fiice ale lui Huxley (împotriva unei legi victoriene care interzicea ca fiica mai mica sa se marite cu vaduvul surorii mai mari), dar a fost profund influentat de teoriile îmbratisate de socrul sau – concepte care l-au îndepartat pe artist de preceptele religioase clasice. Astfel, pictorul afirma ca este un adept convins al „utilitarismului” si al „secularizarii moralitatii”. Obtinerea placerii si a fericirii era scopul suprem al vietii si al eticii acesteia. În general, utilitarienii îsi trageau radacinile din filosofia lui Epicur, adaptata secolului XIX de unii ganditori englezi.

Cunoscand aceste conceptii promovate de pictorul englez, devenit „Onorabil” prin obtinerea distinctiei de Ofiter al Imperiului Britanic, putem întelege cateva din cele mai importante lucrari ale sale – care îl reprezinta si care-l caracterizeaza ca pe un mare iubitor de legende si nu un intelectual atasat vreunei religii (vorbea în termeni duri despre catolicism). Una din legendele preferate a fost cea a lui Tannhäuser, poet si trubadur german traitor în secolul XIII.

Acest erou (cunoscut doar din poemele sale) ar fi avut privilegiul (sau ghinionul) sa descopere asezarea subterana unde locuia Venus (Venusberg). Un an de zile a petrecut în placerile acelui taram al femeilor superbe, apoi a iesit la suprafata, cuprins de remuscari. S-a dus la papa sa-l absolve de pacate, dar acesta a refuzat. Tannhäuser a plecat întristat si a disparut în Venusberg, iar dupa trei zile din bastonul papal au rasarit flori, ceea ce nu se întamplase niciodata (povestea a fost reluata de Wagner).

In marea tara a rasaritului care este China, tara a Marelui Zid si a unei impresionante armate de statui de lut, a pagodelor indraznete si a barajelor impunatoare, exista inca un loc magic in care totul pare mai presus de puterea imaginatiei noastre. Acesta este „Orasul sau Palatul Interzis”, fosta resedinta imperiala a dinastiilor Ming si Qing. Transformat in muzeu, este cel mai bine prezervat complex de palate din zilele noastre.

Numele sau intreg este „Orasul purpuriu interzis” si se trage pe de-o parte de la credinta straveche ca aici locuiau doar zeii, si, bineinteles, imparatul, ca fiu de zei, si pe de alta de la faptul ca, in afara imparatului, a familiei si favoritelor sale si a celor care slujeau aici, nimeni nu avea voie sa patrunda pe acest teritoriu sacru.
 Constructia a durat 14 ani. A inceput in 1406, in al patrulea an de domnie al imparatului Young-te si s-a terminat in 1420 in al 18-lea an de domnie a aceluiasi imparat.

Un an mai tarziu, el a schimbat capitala tarii de la Nanjing la Beijing si, din acel moment, 24 de imparati au locuit in Orasul Interzis, 14 din dinastia Ming si 10 din dinastia Qing. Ocupand o suprafata de 720.000 metri patrati, complexul are patru porti marete, este inconjurat de un zid inalt de 12,5 metri si de un sant cu o latime de 5,2 metri si este presarat cu mici torente si o multime de arbori si flori.

Exista peste 8700 camere in constructiile de lemn, toate acoperite cu tigle emailate galbene, culoare pe care numai imparatii aveau voie sa o foloseasca la acoperisuri. Aceste incaperi splendid ornamentate sunt impartite simetric intre partea de nord si cea de sud, palatele fiind plasate pe ambele parti ale unei axe centrale. Totul indica atat maiestria constructorului, cat si incredibilila creativitate a arhitecturii chineze in general. Bijuterie a culturii tarii, Palatul isi pastreaza fata sa originala capatata in timpul dinastiei Ming. Multe dintre cladiri au cazut prada unor incendii dar au fost refacute identic. De aceea cele mai multe dintre pavilioane dateaza din primii ani ai dinastiei Qing.

Complexul adaposteste, pe langa palate si pavilioane, sali de receptie, curti interioare si temple, cele mai multe camere apartinand, evident, imparatului. Conform traditiei, acest „fiu al cerului” putea avea trei neveste principale, sase favorite si 72 de concubine de rang mai marunt. Au existat insa imparati care au ajuns la 2000 de concubine care purtau un fel de ecusoane aurite, cu data nasterii, care le dadea statutul de musafiri de onoare,

Cea mai importanta sala din complex este cea a „Supremei Armonii”. Dateaza din secolul al XVII-lea, are 35 metri inaltime si acoperisul este sustinut de 24 de stalpi. Pe un podium de lemn de jacarta este tronul principal si, din tavan, atarna un dragon de aur, simbol al puterii imperiale. Revolutia din 1911 a alungat dinastia Qing, exilandu-l pe imparatul Pu Yi la marginea Orasului interzis, in 1924 fiind alungat cu totul. In 1914 a fost deschisa aici prima expozitie de antichitati si, in 1925 s-a hotarat ca Palatul sa devina muzeu. In 1961, Consiliul de Stat a hotarat sa acorde o atentie speciala complexului care, din 1987, a intrat sub protectie UNESCO.

Autor: IRINA STOICA - magazin.ro

Putini maestri ai picturii universale si-au dedicat cea mai mare parte a lucrarilor vietii rurale vazute în toata splendoarea ei si care se poate defini cel mai bine la o petrecere. Olandezul Jan Steen a fost marele contemporan al lui Rembrandt care s-a situat exact la opusul ideilor autorului „Lectiei de anatomie”. Personajele simandicoase ale mediului urban elitist dispar ca prin farmec la Steen, locul lor fiind luat de taranii cu zambetul pe buze, cu dor de chef pana-n zori, si de copiii care nu stiu decat sa se joace si sa faca o dezordine... încantatoare.

Modestul si mult gustatul Jan Steen (1626-1679), nascut la Leiden, a avut de mic anturajul tavernei si al chefliilor în fata ochilor. Localul „Halba rosie” era unica sursa de existenta a familiei sale, timp de mai multe generatii. Astfel, chiar daca Jan studiaza la scoala latina (era catolic) – specializata în teme religioase si portretistica –, viata rurala l-a atras cel mai mult si în special scenele de interior pline de buna dispozitie. Foarte rare sunt peisajele bucolice, cu pastorii si agricultorii în plina activitate. Marea bucurie a creatiilor sale a fost sa surprinda chipul oamenilor simpli, gesturile lor atunci cand se reunesc la o masa plina de bunatati. Si la fel de important pentru spiritul sau de observatie a fost obsesia detaliilor amuzante, caci maestrul priveste atmosfera de petrecere cu duiosie si dulce ironie.

Cine altul decat Steen s-a transformat într-un patron (mai putin dibaci la finante) de berarie, în localitatea Delft. Chiar daca a dat faliment, ochiul vigilent al artistului a retinut toate amanuntele unui chef, inclusiv o femeie bine cherchelita care nu mai gaseste drumul spre casa si devine fara voie bufonul satului. Cine altul putea sa observe cearta dintre doi jucatori de carti, bine afumati, gata sa se înfrunte cu cutitele. Evident, din compozitie nu lipsesc copilul si cainele sau, pentru a mai îndulci atmosfera.

Un artist elvetian cu nume de italian si stabilit la Londra, acesta a fost pictorul, desenatorul si scriitorul Henry Fuseli (pe numele sau adevarat Johann Füssli), care a fost nevoit sa-si paraseasca tara de origine din cauza unui gest aproape eroic: a ajutat un prieten sa dovedeasca actele de coruptie ale unui înalt magistrat. Pare o situatie a lumii moderne, dar asta se-ntâmpla prin 1761, când viitorul pictor avea doar douazeci de ani.

Henry Fuseli (1741-1825) s-a nascut la Zürich, într-o familie de artisti dar a plecat în Germania si apoi în Italia, pentru a scapa de persecutii. Ajuns în patria marilor maestri ai Renasterii, Fuseli îsi schimba numele si se hotaraste sa se dedice picturii si schitelor. În lunga sa cariera, va realiza peste doua sute de picturi si opt sute de schite, unele din ele mai apreciate decât pânzele. Desi la Londra îsi câstiga existenta cu scurte povestiri, norocul lui a fost insistenta lui Sir Joshua Reynolds de a se dedica total picturii.

Tânarul Fuseli l-a ascultat si, dupa mai multe tentative reusite, a completat un exeptional ciclu de picturi si desene dupa poemele epice ale poetului John Milton („Paradisul pierdut” si „Paradisul regasit”). Expozitia cu pricina a fost un mare succes, comparabil cu un ciclul dedicat lui Shakespeare, în aceeasi perioada. A fost marele moment de glorie al lui Fuseli, care ulterior a fost numit membru asociat al Academiei regale (dupa câtiva ani a devenit membru cu drepturi depline).

Un „detaliu” îti poate aduce celebritatea, daca acel amanunt al existentei tale se afla pe un teren fertil. Este si cazul pictorului francez Jean Auguste Dominique Ingres (1780-1867), unul dintre cei mai longevivi si mai controversati artisti ai epocii în care neoclasicismul si romantismul intrau în agonie, pentru a face loc artei moderne. Considerat un sclav al formelor în dauna cromaticii, un obsedat al tusei fine care evita cu încapatanare tusele groase elogiate de expresionisti, Ingres a fost ba hulit, ba ridicat în slavi si iar umilit, fapt care l-a determinat sa devina un fel de navetist intre Paris si Roma – refugiul unde se ascundea de scandalurile provocate de adversarii sai.

Desi a fost considerat un neoclasic cu vederi romantice, Ingres a fost un precursor al modernismului francez datorita formelor bine conturate, dar uneori distorsionate – precum cele din faimoasa panza „Marea odalisca” (poreclita femeia cu patru vertebre în plus). De altfel, modul exceptional în care maestrul a conceput imaginea senzuala a spatelui femeii dezgolite – nudul cu nuante erotice mai putin avantate, dar la fel de senzual precum nudul frontal – i-a adus în posteritate celebritatea definitiva.

Si asta din cauza unui artist avangardist al secolului XX, pe numele sau Man Ray. Acest fotograf de geniu, prins sub cupola suprarealismului lui André Breton, s-a inspirat dintr-un astfel de „nud dorsal”, si anume panza intitulata „Femeie dupa baie”. Spatele perfect al nimfei asezate pe un pat generos a devenit simbolul viorii pentru Man Ray, care a elaborat celebra fotografie „Violon d’Ingres”. Numai ca aluzia magulitoare la adresa maestrului neoclasic era urmatoarea: marea pasiune complementara a pictorului era vioara. El a cantat deseori împreuna cu Paganini fragmente din Mozart, Haydn si Beethoven. În acest mod, celebritatea fotografiei lui Man Ray a generat un sinonim mai elevat pentru conceptul englezesc de „hobby”, adica preocupare importanta, adiacenta profesiei de baza.

La 20 de kilometri sud de lacul Titicaca se afla situl arheologic Tihuanaco (Bolivia), pe un platou inalt de 3.800 metri. Aceasta cetate importanta din istoria civilizatiei audine preincase a fost un mare centru de ceremonial in care era celebrat zeul creator Kon Tici Viracocha. Spre mijlocul secolului al XVI-lea, conchistadorul si cronicarul Pedro Cieza de Leon a parcurs vechiul imperiu incas, cucerit de spanioli, de la nord spre sud. Dupa un sejur la Cuzco, capitala suveranilor decazuti din Peru, pleaca spre Collasuyo, oras locuit de seniorii ce vorbeau limba aymara si care au rezistat multa vreme atacurilor incasilor inainte de a fi supusi.

De la primii exploratori, la datarile moderne

Dupa ce a trecut „frontiera” dintre aceste doua lumi la Ayaviri, a descoperit la Pukara monoliti antropomorfi impozanti. Locurile in care altadata se afla o mare populatie erau insa abandonate. Calatorul a descoperit la sud de lacul Titicaca, in Tihuanaco, monumente despre care nici un document nu amintea. A remarcat colina ridicata „cu mainile oamenilor”, zidurile de sustinere, monolitii cu forme aspre. Cum au reusit vechii locuitori sa transporte si sa taie enormele blocuri din piatra care nu se gaseau prin imprejurimi?... Indienii l-au informat ca aceste constructii erau mai vechi decat incasii si ca originile lor se pierdeau in noaptea timpului.

Tihuanaco nu e atat de vechi precum spuneau cronicarii. Acum, pe baza motivelor iconografice si a datarilor moderne, se apreciaza faptul ca cetatea a fost construita intre anii 500 si 800 d.Ch. Prin anul 1000, aceasta civilizatie a disparut, din motive necunoscute. O perioada e caracterizata prin expansiunea politica, ideologica si economica a unei civilizatii in care unul dintre poli este Tihuanaco (Bolivia) iar celalalt este Wari, in Valea Ayacucho (Peru). Influenta acestui „imperiu” (un termen exagerat) se va face simtita pe toata coasta Pacificului, pana in Chile si chiar pe inaltele platouri din Muntii Cordilieri.

Cei doi poli ai „imperiului”

In periplul sau prin vechiul imperiu incas, conchistadorul si cronicarul Pedro Cieza de Leon descopera in spatiul sacru din cetatea Tihuanaco, monumente, temple si piramide impresionante. Tihuanaco e situat la sud-est de lacul Titicaca, la 3870 metri altitudine, in jurul caruia se intind pajisti populate de lame. La estul sitului se inalta un lant muntos, cel mai semet si impozant varf fiind Illimani, extrem de fertil, venerat si in zilele noastre. La o distanta relativ apropiata se afla vaile tropicale (yunga) unde se cultiva, printre altele, coca.

 Cetatea Tihuanaco ce se intinde pe o suprafata de 10 kilometri patrati, avea in perioada sa de inflorire intre 30 si 60 de mii de locuitori devenind un mare centru ceremonial. O incinta sacra din piatra – Kalasasaya – in care se afla monoliti dispusi la intervale regulate, delimiteaza un spatiu sacru, prevazut cu numeroase temple. Remarcabile sunt piramida Akapana, monolitii Ponce si Bennet (dupa numele celor care i-au descoperit) si celebra Poarta a Soarelui.

Akapana e o piramida cu 7 terase, in fiecare unghi regasindu-se un monolit construit in acelasi stil cu cei din Kalasasaya. In varful piramidei se afla o curte in jurul careia sunt dispuse mici locuinte despre a caror utilizare nu se stie nimic. Mai jos de Akapana se afla un templu semi-subteran, ce contrasteaza cu piramida. In zidurile sale se afla inserate capete antropomorfe cu ochi patrati, de o expresivitate inspaimantatoare. Caracteristica cea mai remarcabila a piramidei o constituie sistemul de canalizare care traverseaza interiorul acesteia, prin care se scurgea apa de pe o terasa pe alta producand un efect de fantana. In cetate se afla un al doilea centru situat la o distanta de 1 kilometru, denumit Puma Punku. Aici se regasesc aceleasi elemente arhitecturale si aceeasi calitate a taierii blocurilor de piatra.

Adevarata drama a unui om cu personalitate puternica este incapacitatea de a se pune de acord cu el însusi. Din acest izvor nefericit tasnesc obstacolele pe care le întampina acea personalitate în a accepta ceea ce au facut altii demn de luat în seama, fie ca acei „altii” se numesc Iisus Christos, Dante Alighieri sau Isaac Newton. Analiza moderna a unui artist de mare talent precum englezul William Blake (1757-1827) nu poate exclude o scurta incursiune freudiana în copilaria personajului. Numai ca pustiul Blake nu a fost abuzat în vreun fel de parinti, ci traumatizat de vedenii mistico-religioase.

Atunci cand propriul tau copil îti spune ca a vazut la fereastra „capul lui Dumnezeu” (la patru ani!), iar pe la opt ani a observat ca „albinele dintr-un copac s-au transformat în îngeri stralucitori”, înseamna ca ai de-a face cu o alunecoasa dilema: fie ca este vorba despre o imaginatie superfecunda, fie ca un derapaj psihic este deja instalat, cu o incredibila precocitate. Din tot ceea ce am citit despre interesantul domn Blake reiese ca ambele variante sunt plauzibile...

Poet, gravor, pictor si filosof al religiei, William Blake a fost un fel de extraterestru caruia nu i s-a stabilit planeta de provenienta. „Excesiv de romantic”, „nebun de legat”, „eretic neîmblanzit”, „iluminat glorios”, toate acestea sunt etichetele puse stridentelor manifestari artistico-religioase ale unei personalitati iesite din comun care a vrut sa rescrie Biblia, Infernul lui Dante si conceptiile lui Newton si care „s-a certat cu Iisus Christos”, desi îi recunostea o superioritate dumnezeiasca.

Cel mai cunoscut pictor norvegian, Edvard Munch (1863-1944), a fost un monument de anxietate, un simbol al suferintelor psihice transpuse într-o opera care graviteaza în jurul unei lucrari excesiv mediatizate. Biografia acestui artist, care admitea înca din tinerete ca a mostenit „semintele nebuniei” de la tatal sau, este tipica unui om bolnav care încearca sa-si gaseasca o identitate artistica si o liniste interioara care sa-l departeze de ganduri suicidale. Considerat un simbolist si un premergator al expresionismului, Edvard Munch este mereu în actualitate datorita lucrarii intitulate „Strigatul”, care continua sa intrige si sa farmece prin disperarea mesajului sau.

Pare incredibil, dar Strigatul lui Munch a starnit mai multe controverse decat opera de o viata a unor pictori contemporani. Uluitoare este si comparatia cu Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci – din punct de vedere al notorietatii. Atat de obsedat a fost Munch de importanta mesajului transmis de chipul distorsionat care îsi striga disperarea, în timp ce soarele apune, încat a creat mai multe versiuni, toate la fel de pretioase.

Cele patru variante, în ulei pe panza si tempera, sunt detinute de Munch Museum, Galeria Nationala Norvegiana si de catre un colectionar particular norvegian. Prima realizare dateaza din 1893 si a fost intitulata „Strigatul naturii”. Acest titlu avea sa fie premonitoriu pentru ceea ce a urmat în legatura cu ecourile mereu inflamate ale operei. Nu vreau sa fiu malitios – nefiind decat un consumator de arta –, dar lucrarea este departe de a fi o capodopera a frumosului.

A epatat însa prin hidosenia personajului din prim-plan si prin sinceritatea dezarmanta a gestului: urletul acelei fiinte este autentic si parca îl si auzim. Este reactia unui om care este martorul unui cataclism si care, cu acea ocazie, îsi descopera vulnerabilitatea si iminenta mortii. În urma faimei dobandite, Munch a considerat necesar sa se explice. Pe scurt, pictorul spunea ca, aflat pe un pod, a vazut cum soarele apunand devine rosu si trimite „limbi de foc amenintatoare” pe cer. Instantaneu, lui i s-a parut ca sunt „fasii de sange ale naturii”, care-si striga astfel disperarea. Asa se face ca ceea ce era în sufletul unui om chinuit de angoasa se raspandea în mediul considerat ostil existentei sale.