Fara defecte, nudul nu este arta”, spunea Pablo Picasso, pentru care senzualitatea avea un impact mai puternic daca femeia nu era o zeita, ci o simpla muritoare care nu-i reprosa nimic Creatorului. La randul sau, într-o recenta introducere la un studiu dedicat marilor maestri ai picturii universale, criticul de arta Ariano Cavalcano punea pe planul doi „nudul-fotografie al artistilor care numai prin culoare reuseau sa ne impresioneze”.

Specialistul italian refuza sa alature nudurile romanticilor din secolul XIX realizarilor impresionistior si post-impresionistilor, afirmand (cu destul de mare curaj) ca „odaliscele lui Ingres sunt mai putin atragatoare decat „Femei la baie” a lui Cézanne sau tahitiencele lui Gauguin”.

Din pacate, cei mai multi critici de arta specializati în arta nudului nu se mai intereseaza de expozitiile de fotografii de profil, ca si cum aceasta specie a artei a spus totul o data cu magistralul Man Ray. Expresia cea mai folosita pentru a discredita nudul fotografic este „erotism de debara”, careia i se alatura sintagme peiorative precum „senzualitate la pachet” si „Afrodite transformate în functionare de studio”... Nimic mai trist în acest peisaj care ar trebui sa clocoteasca de idei. Totul se petrece ca si cum gusturile marelui public au decazut aproape complet, sublimul s-a metamorfozat în banalitate si femeia trebuie sa ne încante oricum, pentru simplul motiv ca este femeie.

Din fericire, exista o „mana” de artisti care se straduiesc sa gaseasca „altceva”. Printre acestia se afla si Jonathan Duriff, scotianul pentru care „locatia” este astazi principalul element de competitivitate. Pentru elvetianul Alfred Many, atitudinea extrema a femeii conteaza cel mai mult: furie, deznadejde în pragul sinuciderii, bucurie excerbata, panica netrucata etc. sunt ipostazele care completeaza un trup aproape perfect.

Mai delicat si mai aproape de sufletul modelelor sale, Mauro Claro spune ca „mainile femeii trebuie sa vorbeasca cu privitorul” si ca „limbajul bratelor si picioarelor” trebuie sa se completeze pentru a face credibila placerea”. Multi alti creatori, maestri fotografi care au dat interviuri suculente pentru reviste de profil, spun ca „privirea femeii vorbeste în numele sexului” si ca „sanii ar trebui doar partial vizualizati, pentru ca maternitatea se exprima prin pozitia sodurilor”.

Alex Kotrezze si Leonard Ducham sunt printre cei care fac deosebirea dintre o aparitie senzuala pe o coperta si „un studiu interior al goliciunii pure”. Pentru decaderea nudului artistic, ei dau vina pe „barbaria” revistelor ieftine, care influenteaza gustul marelui public si-l deturneaza de la adevarata arta, adica de la „a descoperi nedescoperitul”. Cu alte cuvinte, ce mai poate aduce nou un nud de femeie? Daca nu este îmbibat cu trivialitate, uneori cu o grosolanie calitefala, atunci nu mai produce vibratii, nu mai trezeste interes...

Si totusi, mai exista „insomnii de argint”. Pentru Marco Dell Vecchio, „doar femeia trezita din vis mai poate fi credibila atunci cand pozeaza dezgolita”. Argintul este atat stratul fotografic ce-o imortalizeaza, cat si norul de incertitudine care se formeaza atunci cand întunericul noptii se îmbina cu lumina din privirile Afroditei. Ramasa treaza pana în zori, femeia retraieste visul si refuza realitatea pe care o sfideaza cu goliciunea trupului ei doldora de ispite.

Autor: PAUL IOAN - magazin.ro