Am petrecut o zi printre peretii scrijeliti si plini de mucegai ai celulelor înfricosatoare de sub pâmânt, unde umezeala era apasatoare, iar aerul rece, aproape dureros. Am ascultat cu fruntea încretita povestile cutremuratoare ale detinutilor din Fortul 13, care au fost torturati pâna la moarte, pentru ca erau inteligenti si curajosi, pentru ca au îndraznit sa se ridice împotriva doctrinelor dictatoriale.
Acum mai bine de 130 de ani, acest loc a fost construit în scop militar, pentru a-i apara pe oameni. În 1880, Carol I a gândit un sistem de aparare în jurul Bucurestiului, format din zeci de forturi si baterii, care astazi au ramas abandonate. Al 13-lea fort din aceasta serie a avut un traseu diferit, un traseu patat cu sânge. În 1907, Fortul 13, aflat la zece metri sub nivelul solului, a fost transformat în puscarie pentru taranii rasculati, însa teroarea a început în 1945, odata cu instaurarea comunismului în România.
Regula era clara: toti opozantii regimului erau „cazati“ în celulele de piatra, unde se respira groaza. Detinutii erau, în cea mai mare parte, intelectuali, oameni scoliti care aveau resursele sa înteleaga comunismul si curajul sa i se opuna. Profesori, artisti, oameni de stiinta, toti erau niste gunoaie care meritau sa moara. Gândacul strivit era norocos fata de acesti oameni blânzi care nu erau demni de o moarte rapida, ci erau condamnati la suferinta si la umilinte inimaginabile.
Frigul.
Am ajuns la Fortul 13 în dimineata de 29 februarie, într-o zi cu opt grade Celsius, împreuna cu un grup de vizitatori. Am avut de partea mea soarele care mai ridica putin temperatura si hainele groase, îmblanite. Cu toate acestea, dupa ce am stat 15 minute în prima încapere a fortului groazei, am resimtit un frig întepator, din cauza cimentului si a peretilor înghetati. M-a mâhnit slabiciunea mea când am aflat ca prizonierii de aici se chinuiau iarna dupa iarna sa supravietuiasca la minus 20 de grade. Fara nicio sursa de caldura, fara haine groase, fara lumina. Doar cu o pereche de pantaloni si o camasa de pânza, cu picioarele scufundate în apa.
Pentru ca erau înghesuiti câte 50 de oameni în fiecare încapere, culcusul era pentru cei norocosi. Multi dormeau direct pe cimentul înghetat. Paturile de lemn supraetajate erau atât de apropiate încât prizonierii erau nevoiti sa se târasca pentru a intra în ele. Nici nu încapea vorba sa poata dormi pe o parte.
Foametea, bataia si speranta.
Un colt de pâine si o zeama de legume ori de tarâte era singura hrana pe care o primeau detinutii într-o zi. Toti beau apa dintr-o singura galeata. Nu mureau de foame. Gardienii aveau grija de ei. Grija sa manânce ceva în permanenta. Sa manânce bataie. Una consistenta, cu ciomagul si cu multa ura.
Pe un perete era scrijelit un mesaj cutremurator: „Daca vrei sa traiesti, baga paie sub haine“. Tehnica era menita sa atenueze loviturile puternice de ciomag si sa mai încalzeasca trupurile slabite si bolnave ale detinutilor.
Am ajuns si în camerele de tortura, unde prizonierii erau deseori închisi, câte doi într-o celula de doua ori cât o cabina telefonica. O noapte întreaga erau obligati sa se plimbe prin încaperea îngusta, legati cu lanturi de picioare. Când acestea nu mai zdranganeau, veneau gardienii cu bâtele si le reaminteau violent detinutilor ca nu au voie sa se odihneasca niciun minut.
Lasati fara nume. Fara numar.
Toate chinurile la care erau supusi cei întorsi împotriva sistemului reprezentau modalitati cumplite de dezumanizare. Se încerca exterminarea psihica a omului intelectual. Detinutii nu mai aveau identitate, nu mai puteau gândi. Majoritatea prizonierilor îsi pierdeau viata, însa, în prezent, nimeni nu stie câte suflete au pierit în Fortul 13. Nimeni nu a tinut cont, nu aveau nici macar un numar de înregistrare. Era evident, din moment ce pazitorii inculti nu stiau sa numere. Sau sa citeasca.
Gardienii erau alesi dupa agresivitate, de obicei din rândul rromilor. Conditia era sa nu aiba mai mult de patru clase si sa fie, preferabil, de la tara. Li se dadeau un ciomag si o uniforma, suficient pentru oamenii primitivi sa creada ca sunt niste zei. Dupa zeci de povesti inimaginabile ale celor care au supravietuit „Închisorii mortii“, frigul nu a mai însemnat nimic pentru niciunul dintre noi, iar, când am iesit din fort, am pretuit lumina soarelui. Am lasat acolo teroarea ce ne-a cuprins pe toti, însa am luat cu mine povestile cumplite.
A majority of Americans rate their current financial situation as poor or fair, and nearly half of Americans say they have encountered financial problems in the past year, according to the Pew Research Center. A University of Missouri researcher studied how parents' financial problems and resulting mental distress affect their relationships with their children. He found that parents who experience financial problems and depression are less likely to feel connected to their children, and their children are less likely to engage in prosocial behaviors, such as volunteering or helping others.
"The study serves as a reminder that children's behaviors are affected by issues beyond their immediate surroundings," said Gustavo Carlo, Millsap Professor of Diversity in the MU Department of Human Development and Family Studies. "Families' economic situations are affected by broader factors in our society, and those financial problems can lead to depression that hurts parent-child relationships."
Previous research has indicated that parent-child connectedness is an important indicator of prosocial behavior in children. Prosocial behaviors lead to moral development, better outcomes in relationships and enhanced performance at work and school.
Unlike previous research that has focused on high-risk and low-income families, Carlo and his colleagues studied middle- to upper-middle-class families. Parents and children answered questions about economic stress, depression and connectedness between parents and children. A year later, the children reported how often they engaged in prosocial behaviors toward strangers, family members and friends.
"Even middle-class families are having financial difficulties, and it's affecting their ability to be effective parents," Carlo said. "When parents are depressed, it affects their relationships with their kids."
Carlo suggests, when possible, that depressed parents seek treatment from a mental health professional. Parents also can seek help from their spouses, families, friends, churches and other community agencies. He recommends parents balance efforts to help themselves with spending quality time with their children.
"Raising kids is tough as it is," Carlo said. "When you have the added layers of financial difficulty and depression, it makes raising children even more challenging."
The study, "A Test of the Economic Strain Model on Adolescents' Prosocial Behaviors," was published in the Journal of Research on Adolescence earlier this year. Carlo collaborated with researchers Laura Padilla-Walker and Randal Day at Brigham Young University. The Department of Human Development and Family Studies is part of the College of Human Environmental Sciences.
Gli esordi nella piccola criminalità, le prime condanne, le auto sportive, gli eccessi, la vita al limite, i contatti con le parti più in vista dell’industria, le molte identità e l’ arresto rocambolesco (un’operazione di polizia in grande stile che ha messo al lavoro Fbi, Department of Justice e la polizia della Nuova Zelanda, Olanda, Germania, Canada e Filippine) fanno di Kimble o Kim Dotcom o Kim Schmitz o Kim Tim Jim Vestor il più grande malavitoso della Rete. Pur senza aver ucciso nessuno (almeno per quanto se ne sa) l’estensione delle sua attività apertamente illegale, i suoi ricavi, la crescita di un business sempre più mastodontico (18 i domini sequestrati che occupavano il 3% della banda del pianeta) e il suo atteggiamento ricordano da vicino i grandi boss dell’America proibizionista.
Ancora di più Kimble, come ogni grande capo clan, stava operando il salto mortale della pulizia, stava passando cioè da un business organizzato e criminale ad un’attività lecita e redditizia. Megaupload da tempo ha un’area legale, utilizzata per scambio video e archiviazione che doveva essere il business del futuro, come anche l’annunciato servizio di rental e streaming legale di contenuti, per i quali si diceva fosse in trattativa con le major. Cosa che, se fosse vera, renderebbe l’attacco di stanotte una vera pugnalata alle spalle, roba da realtà che imita il cinema.
Ad ogni modo, vero o non vero, Kim Schmitz operava nel business della soddisfazione dei bisogni degli utenti in maniera non diversa da come Al Capone faceva quando contrabbandava alcol. Non solo il modo di fare affari era lo stesso ma anche la maniera in cui si rapportava al resto del pianeta sembrava ricordare quell’idea di potere. Per questo e molti altri motivi, sebbene sia sempre meno possibile stare dalla parte dell’autorità quando si tratta di pirateria, copyright e SOPA varie, suona anche stonata la difesa armata operata da Anonymous (che per tutta la notte ha attaccato tramite DDoS diversi server illustri e poco simpatici da quello dell’Fbi, giù fino ad Hadopi). La libertà d’espressione e la ricerca di un’idea di copyright meno estremo possono passare attraverso la pirateria come sistema di scambio tra pari e “resistenza attiva” ad un sistema che non si adegua ma ingrossare il portafogli e aggiungere Rolls Royce, Lamborghini e Maserati al garge di un criminale, invece che foraggiare major ugualmente avide, non è molto diverso nè tantomeno utile o nobile.