Pentru iubitorii de cultura si arta, cand spui Modigliani vrei de fapt sa definesti suferinta si autodistrugerea – atitudine de fronda împotriva mortii care te pandeste de dupa draperie. Cand te nasti sarac si bolnavicios, dar ai suflet de artist, fiecare clipa a vietii pare un echilibru fragil între luciditate si traire în visare – indusa uneori, vai!, de alcool si droguri. Iar Modigliani si-a sfidat conditia existentiala precara prin tot ce a facut, chiar daca în tinerete (daca se poate spune asa despre un om care nu a împlinit treizeci si sase de ani) citea si cita din „Asa grait-a Zaratustra”. Dar Supraomul lui Nietzsche n-a fost nici macar o fata morgana pentru el.

Copilul preferat si debil al unei mame iubitoare, de origine evreiasca, Amedeo Clemente Modigliani (1884-1920) s-a nascut la Livorno (Toscana), iar cariera si-a desfasurat-o la Paris. Mai mereu bolnav, „Dedo” (pentru apropiati) si „Mode” („Blestematul”, pentru anturajul largit) se exprima exceptional prin desen si apetenta pentru clasicii italieni a fost uriasa – mai apoi admira impresionistii.

Pe de alta parte, daca pana sa „aterizeze” la Paris voia sa para un artistocrat, primul an de viata boema în Montmartre l-a transformat într-un visator care-si duce viata de pe o zi pe alta, dintr-un local în altul, de la o iubire la alta iubire, poate din ce în ce mai serioasa. Existenta în ultrapauperul „Vapor al Spalatoreselor” (Le Bateau-Lavoir) i-a metamorfozat studioul de creatie într-un haos indescriptibil, iar hasisul si absintul îl tineau mereu departe de realitate, de fapt departe de o luciditate insuportabila. Se pare ca, avizat asupra scurtimii vietii sale afectate de meningita, autodistrugerea a devenit un modus vivendi.

Dar, barbat chipes si înalt, atragea femeile si avea permanent farmecul irezistibil al omului care traieste vulcanic orice clipa, ca pe un cadou al destinului. Desi l-a întalnit pe Brancusi în 1909, Modigliani nu s-a putut dedica prea mult sculpturii din cauza debilitatii. Pictura, în special nudurile sale stilizate, cu influente asiatice si egiptene, au ramas drept cele mai semnificative opere ale sale.

Prin inima acestui boem incurabil au trecut mai multe femei interesante, fiecare dandu-i speranta marii iubiri. Ana Akmatova, desi maritata, a trait cu el un an (1910). Dedo credea ca reprezinta idealul estetic al nudului. De pictorita engleza Nina Hamnett s-a îndragostit într-o cafenea si i s-a prezentat: „Modigliani, pictor si evreu!” (1914). Dar marea dragoste a fost studenta Jeanne Hébuterne, care provenea dintr-o familie catolica de burghezi ce-l refuzau pe Dedo.

Dar au trait împreuna pana cand neantul i-a despartit. Certurile lor publice nu mai deranjau pe nimeni. În acea perioada, el are prima si ultima expozitie individuala, pe care politia l-a obligat s-o închida dupa numai cateva ore, din cauza „obscenitatilor”. Tot mai bolnav, agitatul cuplu se muta la Nice, unde Jeanne naste o fetita (numita tot Jeanne, care va fi adoptata de sora lui Modigliani si care a trait pana-n 1984). Era anul 1918 si saracia îsi spune tot mai pregnant cuvantul. Artistul vinde la preturi modice lucrarile sale si poate ca s-ar fi îmbogatit daca ar fi renuntat la vicii.

În 1919, Dedo si Jeanne se întorc la Paris. Ea era din nou însarcinata, însa Modigliani bea foarte mult si, dupa o stare deliranta moare la 24 ianuarie 1920. Jeanne se sinucide dupa doua zile, aruncandu-se de la etajul cinci... Au fost vaste ceremonii funerare în Montmartre si Montparnasse, însa Dedo mai auzea doar linistea vesniciei.

PAUL IOAN - magazin.ro