Daca sintagma „epoca de aur” nu ar fi desueta, ea ar trebui folosita pentru a caracteriza perioada Renasterii timpurii, careia italienii îi spun adesea „quattrocento” – prescurtare de la „millequattrocento”, adica secolul XV. Si cum unei epoci de aur (sintagma inventata de biograful Giorgio Vasari) îi sta bine sa aiba un lider, acesta a fost considerat Sandro Botticelli, grandiosul pictor florentin care a creat cea mai luminoasa si expresiva imagine a Madonnei cu Pruncul.
Daca unii mari maestri italieni au ramas în istoria universala cu numele localitatii unde s-au nascut (Caravaggio, da Vinci etc.), geniul florentin al veacului XV este cunoscut conform poreclei sale: Il Botticelli (Butoiasul). În realitate, el a fost Alessandro di Mariano di Vanni Filipepi (1445-1510) si mai are o emblema asupra personalitatii sale (una trista de data asta): este cel mai „uitat” mare maestru al picturii universale. Timp de aproape patru secole dupa moartea sa, Botticelli a fost ignorat ca si cum numeroasele sale fresce din unele catedrale italiene ar fi disparut.
Cum a fost posibil ca un astfel de inovator al picturii renascentiste sa fie absent din comentariile despre arta? Un raspuns strict personal (pe care nu l-am întalnit în nici o biografie importanta) ar putea fi urmatorul: apropierea sa de „dictatorul crestin” Savonarola si participarea activa la celebra si înfricosatoarea „ardere pe rug a decadentei” – petrecuta înaintea postului Pastelui (Mardi gras) din anul 1497, în timpul careia chiar si Botticelli si-a distrus unele opere. Pe de alta parte, datorita unei grave erori, maestrul a fost acuzat inutil de erezie, fiind confundat cu un pictor contemporan, Botticini Francesco (cu referire la panza „Assumption of the Virgin”).
Precizia formelor si claritatea luminii din Quattrocento sunt uluitoare la Botticelli, dar aveau sa fie „combatute” artistic de tenebrele lui Caravaggio. Limpezimea compozitiilor geniului din Florenta încanta si astazi, iar Madonnele sale au devenit imagini de referinta ale iconografiei crestine. Sunt folosite abundent de Craciun, fara a se mai specifica faptul ca în spatele acelor capodopere sta un pictor „abandonat” de multi urmasi ai sai.
Una dintre ciudateniile vietii personale a artistului a fost aversiunea sa fata de institutia casatoriei. Se spune despre el ca ar fi considerat mariajul un „cosmar”. Într-adevar, nu a fost însurat niciodata, iar în 1502 a fost acuzat de sodomie si judecat, desi plangerea fusese retrasa. Unii autori spun ca „nu numai femeia era tinta iubirii sale”. Oricare ar fi adevarul, în arhivele municipale ale Florentei Botticelli figureaza ca avand în grija un copil (baiat), în anul 1502.
Recent, o alta contradictie s-a nascut în legatura cu viata sa: a calatorit sau nu în Ungaria (în tinerete) si, în consecinta, el este autorul unei picturi din castelul arhiepiscopului din acea vreme, Vitey Janos? Unii critici spun ca unul dintre personaje anticipeaza viitoarele sale reprezentari ale femeilor... Cu o viata dedicata în exclusivitate picturii, Botticelli a fost unul dintre acei mari maestri a caror genialitate a spulberat obstacolele ignorantei si prejudecatilor.
Daca sintagma „epoca de aur” nu ar fi desueta, ea ar trebui folosita pentru a caracteriza perioada Renasterii timpurii, careia italienii îi spun adesea „quattrocento” – prescurtare de la „millequattrocento”, adica secolul XV. Si cum unei epoci de aur (sintagma inventata de biograful Giorgio Vasari) îi sta bine sa aiba un lider, acesta a fost considerat Sandro Botticelli, grandiosul pictor florentin care a creat cea mai luminoasa si expresiva imagine a Madonnei cu Pruncul.