Când Gheorghe Assan si Ioan Martinovici sarbatoreau, în 1853, cu vin la carafa de lut, deschiderea primei mori cu aburi din România, niciunului dintre ei nu îi trecea prin cap ca proaspetele caramizi lipite se vor îmbratisa atât de puternic încât vor face fata unui tsunami de secol si jumatate, condimentat cu razboaie mondiale, cutremure, interese avare si, mai ales, cu întepaturile otravitoare ale nepasarii.

 
Ei, cel mai probabil, doar aveau în minte sa faca o mica revolutie industriala si câtiva gologani din asta. Si au cam reusit.
 
Moara lui Assan a fost ridicata cu doi ani înaintea primei fabrici de caramida a Bucurestiului. Era impunatoare în peisajul Capitalei, iar bucurestenii acelor vremuri o porecleau “Vaporul lui Assan” sau “Moara de foc”. Ajunsese atât de productiva încât, în 1894, când frâiele morii erau deja în mâinile celor doi fii ai lui Assan, moara macina sapte vagoane într-o singura zi.

 
Dar vremurile acelea au apus. Imediat dupa revolutie, când gurile flamânde ale baietilor destepti au început sa se înfrupte din trupul proaspat dezgolit al patriei, moara a devenit tinta hotilor marunti. Fierul forjat care mângâia geamurile cladirii, plumbul si zincul care decorau turnurile, placile de indentificare ale monumentului, toate au fost furate. Arhivele, mobilierul si utilajele au fost “ratacite” într-o tacere avara. În mai putin de douazeci de ani, “Moara de Foc” a fost transformata într-o ruina care, ironic, ia foc în fiecare an.
 
La începutul anului, probabil satula de micii omuleti care, seara de seara, îi slabesc rezistenta voit, “Moara de Foc” parca si-a prabusit intentionat acoperisul. Lasându-si sufletul prada cerului. Ca un om care îsi deschide toracele si îsi scoate inima la lumina soarelui, pura sau reflectata de luna.
 
Moara s-a saturat, a rezistat prea mult.. si ar mai rezista daca ar fi sa se puna la mintea celor care îi vor pamântul de sub rezistenta. Vrea sa capete viata ca sa moara si sa duca în “visul lui Assan”, ca sa îl completeze. Assan a murit în 1866, la treisprezece ani de la nasterea morii, iar pe crucea lui, din cimitirul Bellu, scrie, conform dorintei testamentare, “Fondatorul primei masini cu abur în industria româna (1853)”.
 
Ei bine, prima masina cu abur din industria româna urmeaza sa paraseasca ce a mai ramas din industria româna. Urmeaza sa treaca granitele acestei lumi, scârbita de cei care aveau în fisa postului responsabilitatea de o veghea si de a-i schimba uleiul.
 
Sursa: mariciu.ro - foto: Feeder.ro
Sursa informatii: Istoria-Romanilor.com

P.S. Citeste si articolul despre Crematoriul Cenusa, care se afla, aproximativ, în aceeasi situatie.