Acestia au descoperit că metalele grele emit electroni de mică putere atunci când sunt expuse la raze X la un anume nivel de energie. Gratie acestei informatii descoperite de astronomi, există posibilitatea ca implanturile realizate din aur sau platină să permită medicilor să distrugă tumorile canceroase prin expunerea pacientilor la radiatii mult mai slabe decât cele utilizate azi în oncologie.
Simulările pe calculator, făcute de cercetători, sugerează că expunerea unui singur atom de aur sau platină la doză mică de raze X într-o bandă îngustă de frecventă produce un flux mai mare de 20 de electroni de mică putere.
Acesti electroni, spun expertii, pot distruge cancerul prin măruntirea ADN-ului lor. Asadar, medicii ar implanta bucatele de metale grele în jurul si în interiorul tumorii, iar apoi ar expune pacientul la un nivel potrivit de radiatii. Electronii rezultati ar distruge tumoarea. Întregul proces ar reduce cu mult expunerea pacientului la radiatii comparativ cu metodele curente de tratare a cancerului.
Echipa de spcialisti a construit un prototip al unui dispozitiv care arată că o anumită frecventă de raze X poate elibera electroni de mică putere din nanoparticulele de metal greu. Desi aparatul trebuie dezvoltat în continuare, el oferă o primă dovadă că această tehnică are potentialul de a trata cancerul.
"Este posibil ca în viitor să fim capabili să combinăm radioterapia cu chimioterapia, folosind platina drept agent activ", a declarat astronomul Anil Pradhan.
Descoperirea a fost făcută atunci când astronomii au încercat să afle din ce anume sunt alcătuite diferite stele, bazându-se pe modul în care radiatiile trec prin ele si cel în care acestea sunt emanate de stele. Ei au alcătuit un model computerizat complex cu ajutorul căruia să poată simula aceste procese. Asa au aflat despre modul în care se comportă metalele grele, precum fierul, atunci când absorb diferite tipuri de radiatii.
Fierul joacă un rol dominant în controlul fluxului de radiatii care trece prin stele, iar în plus el a fost observat si în unele găuri negre care produc unele tipuri de raze X care pot fi detectate de pe Pământ.
"Atunci am realizat că cercetarea depăseste mediul astrofizicii atomice. Razele X si metalele grele sunt des folosite în tratamente si imagistică, doar că nu în acest mod. Dacă am putea implanta nanoparticule de metale grele în anumite zone din organism, imagistica cu raze X si terapia ar putea fi mai puternice, reducând totodată expunerea la radiatii si fiind mult mai precise," a încheiat Pradhan.
A lungo considerati enigmatici e imperscrutabili, perché sfuggono all'osservazione a occhio nudo, gli effetti della meccanica quantistica potrebbero perdere il loro alone di mistero. Un gruppo di ricercatori del Vienna Center for Quantum Science and Technology (VCQ) è infatti riuscito, tramite una sequenza di pulsazioni laser, a illuminare e fotografare eventi quantistici nel mondo “visibile”. La scoperta, pubblicata su Pnas, permetterebbe così di osservare questi effetti anche in fenomeni macroscopici, studiando il sottile limite che separa il mondo microscopico da quello classico.
L'idea di base dello studio parte dall'assunto che nella meccanica quantistica gli oggetti si comportano in maniera diversa nel momento in cui sono osservati. Così, negli eventi che vengono monitorati costantemente, l'effetto quantistico è quasi impossibile da vedere. Come se non bastasse, al crescere delle dimensioni degli oggetti diventa sempre più difficile rilevarlo. “Il risultato è simile a ciò che accade quando si cerca di fare una foto a qualcosa in movimento: se non c'è abbastanza luce l'immagine risulta sfocata” ha spiegato Michael R. Vanner del Vienna Doctoral School Complex Quantum Systems (CoQuS) a capo dello studio. “Allo stesso modo, nel nostro caso, era come se l'effetto quantistico fosse più confuso, quasi lavato via”.
Mimando quindi quanto si fa in fotografia, gli scienziati hanno pensato che come un flash illumina gli oggetti nascosti nell'ombra e “ferma” i movimenti producendo immagini più nitide, così una sequenza di pulsazioni laser li avrebbe potuti aiutare a rendere più chiari gli effetti quantistici in eventi macroscopici. In questo modo infatti i ricercatori hanno potuto ridurre l'incertezza sugli stati fisici degli oggetti considerati (quantum squeezing) ed effettuare alcune osservazioni quantistiche (quantum state tomography).
Secondo i ricercatori con questa nuova tecnica sarà possibile scrutare il mondo dei quanti a dimensioni del tutto nuove. In particolare, lo schema di lavoro proposto nell'articolo può essere applicato già oggi in tutti quegli esperimenti in atto che abbinano fenomeni quantistici a risonatori meccanici, ovvero oggetti vibranti dalle dimensioni macroscopiche. “Analizzando gli eventi in questo modo possiamo capire se e come dispositivi di dimensioni relativamente grandi possano essere usati nelle nuove tecnologie quantistiche”, ha aggiunto Vanner. “Ma soprattutto potremo finalmente far luce – è proprio il caso di dirlo – sull'apparente divisione tra il mondo dei quanti e quello classico, che ancora non ci è del tutto chiara.”
Mike Scharf, the O. Wayne Rollins/Orkin Chair in Molecular Physiology and Urban Entomology, said his laboratory has discovered a cocktail of enzymes from the guts of termites that may be better at getting around the barriers that inhibit fuel production from woody biomass. The Scharf Laboratory found that enzymes in termite guts are instrumental in the insects' ability to break down the wood they eat.
The findings, published in the early online version of the journal PLoS One, are the first to measure the sugar output from enzymes created by the termites themselves and the output from symbionts, small protozoa that live in termite guts and aid in digestion of woody material.
"For the most part, people have overlooked the host termite as a source of enzymes that could be used in the production of biofuels. For a long time it was thought that the symbionts were solely responsible for digestion," Scharf said. "Certainly the symbionts do a lot, but what we've shown is that the host produces enzymes that work in synergy with the enzymes produced by those symbionts. When you combine the functions of the host enzymes with the symbionts, it's like one plus one equals four."
Scharf and his research partners separated the termite guts, testing portions that did and did not contain symbionts on sawdust to measure the sugars created.
Once the enzymes were identified, Scharf and his team worked with Chesapeake Perl, a protein production company in Maryland, to create synthetic versions. The genes responsible for creating the enzymes were inserted into a virus and fed to caterpillars, which then produce large amounts of the enzymes. Tests showed that the synthetic versions of the host termite enzymes also were very effective at releasing sugar from the biomass.
They found that the three synthetic enzymes function on different parts of the biomass.
Two enzymes are responsible for the release of glucose and pentose, two different sugars. The other enzyme breaks down lignin, the rigid compound that makes up plant cell walls.
Lignin is one of the most significant barriers that blocks the access to sugars contained in biomass. Scharf said it's possible that the enzymes derived from termites and their symbionts, as well as synthetic versions, could be more effective at removing that lignin barrier.
Sugars from plant material are essential to creating biofuels. Those sugars are fermented to make products such as ethanol.
"We've found a cocktail of enzymes that create sugars from wood," Scharf said. "We were also able to see for the first time that the host and the symbionts can synergistically produce these sugars."
Next, Scharf said his laboratory and collaborators would work on identifying the symbiont enzymes that could be combined with termite enzymes to release the greatest amount of sugars from woody material. Combining those enzymes would increase the amount of biofuel that should be available from biomass.
Although this scenario is still several decades away, researchers have been making significant progress in developing early types of biomolecular computers.
In a recent study published in Nano Letters, Computer Science Professor Ehud Shapiro and coauthors from the Weizmann Institute of Science in Rehovot, Israel, have developed a biomolecular computer that can autonomously sense many different types of molecules simultaneously. In the future, this sensing ability could be integrated with a vast biomedical knowledge of diseases to enable computers to decide which drugs to release.
“We envision nanometer-sized computing devices (made of biomolecules) to roam our bodies in search of diseases in their early stage,” coauthor Binyamin Gil from the Weizmann Institute of Science told PhysOrg.com. “These devices would have the ability to sense disease indicators, diagnose the disease, and treat it by administering or activating a therapeutic biomolecule. They could be delivered to the bloodstream or operate inside cells of a specific organ or tissue and be given as a preventive care.”
The development builds on the researchers’ previous demonstration of a biomolecular computer that consists of a two-state system made of biological components (DNA and a restriction enzyme). The computer, which operates in vitro, starts from the Yes state. In each computation step, the computer checks one disease indicator. If all of the indicators for the tested disease are present, the computation ends in the Yes state, namely it makes a positive diagnosis; if at least one disease indicator is not detected, it ends in the No state.
Previously, Shapiro's group showed that this biomolecular computer could detect disease indicators from mRNA expression levels and mutations. In the current study, the researchers have expanded the computer’s ability to also detect disease indicators from miRNAs, proteins, and small molecules such as ATP. At the same time, the computer’s detection method is simpler than before, requiring fewer components and fewer interactions with the disease indicators.
As the researchers explain, sensing a combination of several disease indicators is much more useful than sensing just one, since it allows for better accuracy and greater sensitivity to differences between diseases. For example, they note that in the case of thyroid cancer, the presence of the protein thyroglobulin and the hormone calcitonin can enable a much more reliable diagnosis than if only one of these disease indicators was detected.
Although the ability to detect several disease indicators marks an important step toward in vivo biomolecular computers and programmable drugs, there are still many obstacles that researchers must overcome in the process.
“The biggest challenge is operating such devices in living surrounding like the blood stream or cell's cytoplasm,” Gil said. “Currently we are developing devices that rely on simpler machinery (e.g. no restriction enzyme) or on the cell's own machinery.”
Elefantii asiatici au fost mult timp considerati antisociali, însă un nou studiu infirmă această ipoteză, oferind detalii suprinzătoare despre complexitatea retelelor sociale ale acestor pahiderme.
Până acum, despre femelele-elefant din Asia se credea că au doar un mic grup de "prieteni" si putini cunoscuti în afara grupului, spre deosebire de femelele de elefant din savana africană, care trăiesc în grupuri mari si unite.
Acum, un nou studiu demonstrează că femelele de elefant din Asia sunt foarte sociabile si au numeroase prietene. Acesti elefanti sunt capabili de a întretine prietenii puternice chiar si cu exemplarele cu care nu s-au mai văzut de mai bine de un an.
Studiul adaugă elefantii asiatici pe o mică listă de specii, printre care se numără si delfinii, capabile să mentină relatii sociale complexe în ciuda faptului că între doi indivizi nu are loc un contact zilnic, o abilitate considerată ca fiind dificilă din punct de vedere cognitiv.
Elefantii asiatici sunt, de asemenea, extrem de dificil de studiat în sălbăticie, sustine Shermin de Silva, autoarea studiului. Ei trăiesc în păduri dese, asa că cercetătorii sunt în măsură să observe animalele numai din copaci înalti sau privindu-i atunci când se adună la oaze de apă.
În urmă cu 30 de ani, o populatie de elefanti asiatici din Sri Lanka a devenit observabilă din cauza faptului că si-a pierdut pădurea în care trăiau. Oamenii au trunchiat copacii, au transformat tinutul în plantatii de tec si au creat un baraj pe râul din regiune. Astfel au creat rezervatia Uda Walawe. În anul 1972, 308 kilometri pătrati din jurul rezervatiei au fost transformati în Parcul Natioanal Udawalawe. Între 800 si 1.200 de elefanti care trăiau în vechea pădure trăiesc astăzi pe iarba din acest parc.
Noul cadru în care trăiau elefantii le-a permis cercetătorilor să identifice 286 de femele adulte de elefant asiatic. Cercetătorii au urmărit apoi relatiile sociale a 51 de elefanti pe o perioadă de doi ani. Imediat Silva a realizat că elefantii au retele sociale foarte dezvoltate, fapt ce nu era cunoscut până în prezent. Femelele adulte au fost văzute petrecându-si timpul împreună într-o zi, după care au fost văzute singure, iar în zilele următoare au fost văzute în prezenta altor femele.
Oamenii de stiintă au identificat "prietenii" elefantilor drept indivizii care stau la 500 de metri distantă unii de altii, care se miscă împreună, se odihnesc sau îsi împart resursele. Femelele care au multi prieteni au tendinta de a fi tovarăsi necredinciosi, adeseori întrerupând legăturile cu cu indivizii identificati de oamenii de stiintă drept "cei mai buni prieteni". Cele care au mai putini prieteni s-au demonstrat a fi mai loiali acestora.
Desi unii elefanti nu îsi văd companionii pentru o lungă perioadă de timp, acestia pot comunica si în alte feluri: atât chimic, cât si acustic (de multe ori elefantii îsi pun trompa în pământ pentru a detecta vibratiile emise de alti elefanti, care pot servi drept un semnal de alarmă).
Analiza statistică a cercetătorilor referitoare la relatiile elefantilor demonstrează că femelele de elefant asiatic trăiesc într-o societate extrem de fluidă si dinamică, cu indivizi care părăsesc grupurile, după care se reintegrează.
Acum, cercetătorii doresc să înteleagă cum reusesc elefantii să mentină aceste retele sociale complexe, dat fiind că acest lucru solicită o capacitate cognitivă de nivel înalt.
Rosse nelle zone più salate, verdi in quelle intermedie e viola nelle regioni più dolci. Sono questi i colori delle acque del nostro pianeta, almeno sulla prima mappa della salinità degli oceani. A realizzarla sono stati i ricercatori della Nasa e dell’Agenzia spaziale argentina (Comisión Nacional de Actividades Espaciales, CONAE) grazie alle prime osservazioni compiute dallo spazio dal satellite Acquarius, confrontate con le misure sperimentali.
Lanciato a giugno, Acquarius è diventato operativo solamente lo scorso agosto, quando gli strumenti a bordo hanno cominciato a registrare i dati relativi alla salinità della superficie degli oceani. Scopo della missione è infatti quello di analizzare come varia la concentrazione del sale nelle acque del pianeta, fondamentale sia per studiare le correnti oceaniche sia per comprendere meglio il ciclo dell’acqua, e per capire come questi fattori siano influenzati dai cambiamenti climatici.
Nell'atlante realizzato dai ricercatori le regioni più salate (sopra i 35 grammi di sale per kg di acqua, considerato il valore medio di mari e oceani) sono quelle dell'Atlantico, del Mediterraneo più interno, delle fasce subtropicali e le acque sul versante ovest dell'India. Mentre le più dolci sono invece le acque all'altezza dell'Equatore, il Pacifico settentrionale, il Mar Caspio, il golfo del Bengala e quelle prossime al circolo polare artico. In alcuni casi questi pattern di salinità sono facilmente collegabili ad alcune caratteristiche regionali, come la foce di alcuni fiumi (per esempio dove sfocia il Rio delle Amazzoni o il Gange) o le precipitazioni (come quelle abbondanti nelle zone equatoriali). Questi infatti, insieme all'evaporazione e allo scioglimento dei ghiacciai, sono i fattori che più possono influenzare la concentrazione di sale nelle acque.
Le regioni rappresentate in nero invece sono quelle per le quali non esistono ancora dei dati. Le informazioni estrapolate dal satellite infatti sono da considerarsi ancora preliminari e con alcune incertezze, che verranno colmate dalle future osservazioni di Acquarius nei tre anni previsti di vita operativa.
With increases in asthma and other allergic diseases centered on industrialized nations, a recent hypothesis suggested that the disappearance of specific microorganisms that populate the human body due to modern hygiene practices might be to blame. Now researchers claim they have confirmed this hypothesis by proving that a certain gastric bacterium provides reliable protection against allergy-induced asthma.
The hygiene hypothesis states that modern hygiene practices and overuse of antibiotics have led to a lack of early childhood exposure to infectious agents, symbiotic microorganisms and parasites, which has suppressed the natural development of the body's immune system. Scientists from the University of Zurich and the University Medical Center of the Johannes Gutenberg University Mainz are now saying that the increase in asthma could be put down to the specific disappearance of the gastric bacterium Helicobacter pylori (H. pylori) from Western societies.
Electron micrograph of H. pylori
H. pylori is a bacterium that is resistant to gastric acid and it is estimated that it could currently infect around half of the world's population. While it can cause gastritis, gastric and duodenal ulcers, and stomach cancer under certain conditions, over 80 percent of individuals infected with the bacterium are asymptomatic. However, even if the patient doesn't show any symptoms, H. pylori is often killed off with antibiotics as a precaution.
For their study, the researchers infected mice with H. pylori bacteria at different stages of their development. They found that mice that were infected at just a few days old developed immunological tolerance to the bacterium and reacted insignificantly or not at all to strong, asthma-inducing allergens. Mice that were not infected until they had reached adulthood, however, had a much weaker defense.
"Early infection impairs the maturation of the dendritic cells and triggers the accumulation of regulatory T-cells that are crucial for the suppression of asthma," explains Anne Müller, a professor of molecular cancer research at the University of Zurich.
The researchers also found that if the regulatory T-cells were transferred from infected mice to uninfected mice, they too enjoyed effective protection against allergy-induced asthma. Additionally, mice that had been infected early lost their resistance to asthma-inducing allergens in H. pylori was killed off in them using antibiotics.
According to lung and allergy specialist Christian Taube, a senior physician at III. Medical Clinic of the Johannes Gutenberg University Mainz, the new results that are published in the Journal of Clinical Investigation confirm the hypothesis that the increase in allergic asthma in industrial nations is linked to the widespread use of antibiotics and the subsequent disappearance of micro-organisms that permanently populate the human body.
"The study of these fundamental mechanisms is extremely important for us to understand asthma and be able to develop preventative and therapeutic strategies later on," he said.
A set of glasses packed with technology normally seen in smartphones and games consoles is the main draw at one of the featured stands at this year’s Royal Society Summer Science Exhibition.
But the exhibit isn’t about the latest gadget must-have, it’s all about aiding those with poor vision and giving them greater independence.
‘We want to be able to enhance vision in those who’ve lost it or who have little left or almost none,’ explains Dr Stephen Hicks of the Department of Clinical Neurology at Oxford University. ‘The glasses should allow people to be more independent – finding their own directions and signposts, and spotting warning signals,’ he says.
Technology developed for mobile phones and computer gaming – such as video cameras, position detectors, face recognition and tracking software, and depth sensors – is now readily and cheaply available. So Oxford researchers have been looking at ways that this technology can be combined into a normal-looking pair of glasses to help those who might have just a small area of vision left, have cloudy or blurry vision, or can’t process detailed images.
The glasses should be appropriate for common types of visual impairment such as age-related macular degeneration and diabetic retinopathy. NHS Choices estimates around 30% of people who are over 75 have early signs of age-related macular degeneration, and about 7% have more advanced forms.
‘The types of poor vision we are talking about are where you might be able to see your own hand moving in front of you, but you can’t define the fingers,’ explains Stephen.
The glasses have video cameras mounted at the corners to capture what the wearer is looking at, while a display of tiny lights embedded in the see-through lenses of the glasses feed back extra information about objects, people or obstacles in view.
In between, a smartphone-type computer running in your pocket recognises objects in the video image or tracks where a person is, driving the lights in the display in real time.
The extra information the glasses display about their surroundings should allow people to navigate round a room, pick out the most relevant things and locate objects placed nearby.
‘The glasses must look discrete, allow eye contact between people and present a simplified image to people with poor vision, to help them maintain independence in life,’ says Stephen. These guiding principles are important for coming up with an aid that is acceptable for people to wear in public, with eye contact being so important in social relationships, he explains.
The see-through display means other people can see you, while different light colours might allow different types of information to be fed back to the wearer, Stephen says. You could have different colours for people, or important objects, and brightness could tell you how near things were.
Stephen even suggests it may be possible for the technology to read back newspaper headlines. He says something called optical character recognition is coming on, so it possible to foresee a computer distinguishing headlines from a video image then have these read back to the wearer through earphones coming with the glasses. A whole stream of such ideas and uses are possible, he suggests. There are barcode readers in some mobile phones that download the prices of products; such barcode and price tag readers could also be useful additions to the glasses.
Stephen believes these hi-tech glasses can be realised for similar costs as smartphones – around £500. For comparison, a guide dog costs around £25-30,000 to train, he estimates.
He adds that people will have to get used to the extra information relayed on the glasses’ display, but that it might be similar to physiotherapy – the glasses will need to be tailored for individuals, their vision and their needs, and it will take a bit of time and practise to start seeing the benefits.
The exhibit at the Royal Society will take visitors through how the technology will work. ‘The primary aim is to simulate the experience of a visual prosthetic to give people an idea of what can be seen and how it might look,’ Stephen says.
A giant screen with video images of the exhibition floor itself will show people-tracking and depth perception at work. Another screen will invite visitors to see how good they are at navigating with this information. A small display added to the lenses of ski goggles should give people sufficient information to find their way round a set of tasks. An early prototype of a transparent LED array for the eventual glasses will also be on display.
All of this is very much at an early stage. The group is still assembling prototypes of their glasses. But as well as being one of the featured stands at the Royal Society’s exhibition, they have funding from the National Institute of Health Research to do a year-long feasibility study and plan to try out early systems with a few people in their own homes later this year.
Source: PhysOrg - Resarch provided by Oxford University
Pentru prima dată, cercetătorii au detectat semnalele din creier care anticipează momentul în care un sofer va frâna. În viitor, sistemele de frânare asistată ale automobilelor ar putea frâna înainte ca soferul să facă un gest, prin simpla detectie a gândurilor acestuia.
Semnalele electrice trimise de creier pentru a semnaliza intentia de frânare au fost detectate de oamenii de stiintă cu 130 de milisecunde înainte ca soferii să apese pedala de frânare, au descoperit cercetătorii de la Universitatea Tehnică din Berlin. Dacă frâna ar fi fost aplicată în momentul în care gândul a fost detectat, distanta de frânare ar fi fost redusă cu 4 metri.
Studiul publicat în Journal of Natural Engineering a fost efectuat pe o serie de voluntari care au fost asezati în fata a trei monitoare, într-un simulator de conducere numit "The Open Source Racing Car Simulator".
Fiecare individ a fost rugat să conducă un vehicul la 18 metri în spatele unui alt autoturism condus de computer, care circula cu o viteză de aproximativ 100 de kilometri pe oră.
Simularea includea trafic din sens opus si curbe dificile. Când luminile de frână ale masinii din fată s-au aprins, subiectii au frânat si ei. Utilizând datele înregistrate de electroencefalograf (test electrofiziologic de explorare a sistemului nervos central) si electromiograf (test folosit pentru înregistrarea activitătii electrice a muschilor), cercetătorii au putut identifica semnale care au intervenit constant în timpul frânării de urgentă.
Următorul pas pe care cercetătorii ar vrea să îl facă ar fi acela de a utiliza electroencefalograful si electromiograful în situatii reale. Desi acest tel este foarte greu de atins, cercetarea ar constitui un prim pas spre crearea unui sistem de conducere asistată care să ia în considerare datele transmise de la creier.
Secondo i dati resi pubblici dall’ Organizzazione Mondiale della Sanità (Oms), infatti, è il posto più inquinato del mondo. La colpa è delle industrie e dell’uso massiccio di combustibili fossili per alimentare i trasporti. Ma nella lista nera dell’Oms figurano molte altre città del mondo arabo che, assieme ad alcuni stati africani e asiatici, è una delle aree del pianeta a soffrire maggiormente di inquinamento ambientale. La classifica è stata stilata monitorando la qualità dell’aria di circa 1100 città sparse in 91 paesi, tenute sotto controllo dal 2003 al 2009. Le misurazioni hanno interessato il cosiddetto particolato, cioè l’insieme delle particelle solide e liquide disperse nell’atmosfera con un diametro inferiore ai 10 micrometri (PM10) e ai 2,5 micrometri (PM2,5).
Ma veniamo ai numeri. Ahwaz si piazza al primo posto con una densità media di PM10 pari a 372 microgrammi per metro cubo all’anno. Una cifra mostruosa se pensiamo che il limite fissato dall’Oms per questo tipo di particelle è di 20 microgrammi per metro cubo. Segue la capitale della Mongolia con i suoi 279 microgrammi per metro cubo all’anno e Sanandaj, un’altra città dell’Iran con 254 microgrammi per metro cubo all’anno. Nei primi posti figurano anche il Pakistan, il Botswana e il Senegal, presenti nella top ten dei paesi più intossicati al mondo. E l’ Italia? Torino è la città più inquinata (47 microgrammi per metro cubo all’anno), ma anche Milano e Napoli non se la passano bene (44 microgrammi per metro cubo all’anno).
I maggiori responsabili di questo stato di cose, secondo l’Oms, sono l’ industrializzazione sfrenata e l’uso quasi esclusivo di combustibili fossili sia nei trasporti sia nella produzione di elettricità. E non è un caso che nelle prime posizioni della classifica figurino molti paesi emergenti, pronti a sacrificare l’ambiente (e la salute) in nome del progresso e della crescita economica. “ Le industrie emettono dense nuvole di fumo nell’aria e il governo non fa alcuno sforzo per controllare e frenare le loro attività”, si lamenta Mohammad Hasan, un cittadino di Karachi, in Pakistan. Va da sé che senza regolamentare il settore industriale, tutti i piccoli sforzi fatti per cercare di migliorare la qualità dell’aria (a Karachi, per esempio, i bus più inquinanti sono stati sostituiti con veicoli a basse emissioni) rischiano di essere vani.
A rimetterci sono le persone, sempre più a rischio di ammalarsi di tumore o malattie a carico dell’apparato respiratorio e cardio-circolatorio. I dati dell’Organizzazione mondiale della sanità parlano di circa 1,34 milioni di morti premature causate ogni anno dall’inquinamento. Un problema che non è solo etico, ma economico: investendo nella tutela dell’ambiente, infatti, i governi riuscirebbero a ridurre le spese sostenute per la sanità pubblica, recuperando fondi da investire altrove.
È quello che hanno fatto nazioni come l’Australia e il Canada (13 microgrammi per metro cubo all’anno), l’Irlanda (15 microgrammi per metro cubo all’anno) o la Norvegia (22 microgrammi per metro cubo all’anno), agli ultimi posti di questa sfortunata classifica proprio perché hanno scelto di investire sull’ambiente. Anche se, per essere sinceri, dobbiamo ricordare che a differenza di altri paesi godono di situazioni geografiche e demografiche (densità di popolazione bassissime) certamente più favorevoli.
Sempre a onor del vero, bisognerebbe poi ricordare che la classifica dell’OMS soffre di alcune imperfezioni. Per esempio, analizza un campione eterogeneo, dove ci sono pochissimi dati per paesi coma la Russia e la Cina, due delle nazioni più inquinate al mondo. Inoltre, le misurazioni effettuate fanno riferimento ad anni diversi. Ma è comunque un’analisi utile per disegnare questa infelice mappa globale, dove tutti dovrebbero preoccuparsi della salute del pianeta. Perché nel cielo non ci sono linee di confine e l’inquinamento viaggia facilmente da un paese all’altro.
Riferimenti: WHO - Via: wired.it - Credits immagine: Il Cairo di Nina Hale/Creative Commons/Flickr
(p)Link
Commenti
Storico
Stampa
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3
