Asezat pe malul estuarului fluviului Schelde, orasul Anvers, numit astfel in valona, sau Antwerpen, in flamanda, este unul dintre cele mai mari porturi din lume si principalul centru economic al Belgiei. Intemeiat in secolul al VII-lea, cunoaste o dezvoltate rapida incepând din secolul al XIII-lea. Dupa caderea orasului Bruges, in secolul al XV-lea, devine cel mai bogat oras din Tarile de Jos si principal centru financiar al Europei. Din 1460 aici functioneaza prima bursa din lume dar la sfârsitul secolului al XVI-lea orasul este distrus de spanioli. Din secolul al XIX-lea cunoaste o noua perioada de prosperitate, actuala inflorire economica datorându-se construirii Canalului Albert (1930-1939).

Anversul nu este numai un oras incarcat de istorie, o forta economica de prim rang ci si un loc emanând o frumusete aparte. Muzeul Regal de Arte Frumoase este o dovada concreta in acest sens. Portalul este flancat de coloane masive iar scarile te conduc spre o sala impunatoare ca o catedrala. Sunt expuse tablouri ale maestrilor flamanzi timpurii pentru ca arta a gasit aici o gazda primitoare.

In perioada de inflorire din secolele XV-XVI, Anversul si-a ridicat cladirile care alcatuiesc embleme ales orasului de astazi. Atunci au fost inaltate Primaria, casele breslelor, biserici si palate si mai ale Catedrala a carei constructie a durat 269 de ani. La frumusetea de netagaduit a orasului si-au adus contributia marii pictori care au lucrat aici. Printre acestia trebuie amintiti Antonis van Dyck, Jacob Jordaens, Frans Snyders, Peter Paul Rubens, Jan Bruegel.

Reinvierea portului de la sfârsitul secolului al XIX-lea a dus si la ridicarea unor noi palate si la constructia unor strazi largi strajuite de copaci. Palatele neoclasice si resedintele art nouveau fac o concurenta prieteneasca noii cladiri a garii, care cu cupola ei si zidurile in stil neo-baroc, te invita sa patrunzi in marea sala, pregatita parca sa intâmpine oaspetii unei importante receptii. Orasul a acceptat usor si fara prejudecati arta de avangarda si, in secolul trecut, a devenit un centru al artei experimentale. Din 1950 parcul Middelheim este un adevarat muzeu al sculpturii moderne, unic in Europa. In acelasi timp Anversul este si o cetate a modei, magazinele haute-couture fiind printre cele mai apreciate nu numai pe batrânul continent.

Mentionata documentar in 1043, Copenhaga a primit statut de oras in 1254. Originile sale se afla nu departe, pe insula Slotsholmen, unde s-a construit un castel care actualmente este sediul guvernului danez. Castelul a fost ridicat de episcopul Albsalom de Roskilade, care a sesizat importanta strategica a insulei pe care la 1026 nu se afla decât un mic sat de pescari. Satul se numea Havn ((Port) si particula respectiva o intâlnim si in numele de astazi a orasului care in daneza este Kolnhavn.

In 1455 a primit statut de capitala dupa ce fusese distrusa de invadatorii din nordul Germaniei si reconstruita in 1369. Regele Danemarcei se mutase in oras inca din 1416 si importanta asezarii a crescut considerabil. La sfârsitul secolului al XVI-lea, datorita comertului infloritor, Copenhaga devine deosebit de bogata. In secolul al XVII-lea, in timpul domniei regelui Christian al IV-lea, recunoscut drept mare iubitor de arta s-au ridicat cele mai frumoase constructii din oras.

Printre acestea se numara observatorul astronomic Rundentarn, Bursa decorata cu imagini in forma de coada de dragon si castelul Rosenborg in care se pastreaza bijuteriile Coroanei. Nenorocirile de tot felul nu au ocolit insa orasul. In 1711 este bântuit de ciuma si in 1728 si 1795 este mistuit de incendii. In 1807 este bombardat de flota engleza dar este imediat reconstruit.

Reusind sa-si revina din aceste lovituri cumplite, locuitorii au cunoscut apoi o perioada de mare inflorire culturala. Acum se remarca prin activitatea lor, oameni de seama ca filozoful Soren Kirkegaard, scriitorul Hans Christian Andersen si Christoffer Wilhelm Eckersberg, fondatorul Scolii de Arte Frumoase daneze.

In 1849, Danemarca devine monarhie constitutionala si sapte ani dupa acest eveniment sunt darâmate vechile ziduri ale orasului. Verdeata a acoperit batrânele bastioane construite pe cheiurile de la Christianshavn intre 1662-1665 si locuitorii si-au amenajat aici locuinte. Dupa 1971 câmpul de instructie de la Christiania a fost invadat de membrii miscarii hippy care si-au proclamat aici propriul stat liber. Enclava a fost initial contestata vehement si, in cele din urma tolerata, devenind un loc unde nu exista chirie sau automobile si unde poti intâlni acum un amestec boem si chiar artisti de valoare. In partea opusa acestei zone, turnul primariei, inalt de peste 100 de metri domina piata principala.

Cai, bizoni, mamuti, lei, capre ibex, maini, figuri geometrice... Imagini care isi au originea in strafundurile timpurilor preistorice in urma cu zeci de mii de ani si care se infatiseaza umanitatii, pictate sau gravate, pe peretii grotelor din Lascaux, Chauvet sau Niaux (Franta) sau din Spania. Aproximativ 350 au fost descoperite in Europa. Cine erau artistii preistorici care ne-au lasat mostenire imagini emotionante, realizate cu o incredibila maiestrie?

Homo sapiens, a caror cultura e foarte putin cunoscuta. In ansamblul bestiarului paleolitic domina caii. In unele pesteri insa abunda alte animale, precum mamutii sau bizonii. Cea mai mare parte dintre animale sunt mari ierbivore care misunau in jurul comunitatilor.

Animalele reprezentate nu sunt, in general, cele pe care Homo sapiens le consuma. De pilda, in pestera din Niaux sunt pictati bizoni dar oamenii consumau carne de capra ibex. Dovada stau osemintele acestor animale descoperite in imprejurimi. Bizonul juca in cultura lor un rol special in plan mitic, identificandu-se cu un spirit puternic care insufla teama si veneratie.

Cat priveste semnele geometrice, acestea sunt mai numeroase decat animalele si reprezentarile umane. (In arta parientala au fost recenzate aproximativ 100 de reprezentari umane.) Cu totul exceptionale sunt si mainile pictate prin tehnica sablonului. Artistul isi aseza mana pe peretele grotei apoi sufla un pigment cu gura sau printr-un tub. Pigment negru (carbune, in special) sau rosu (hematita, care e un oxid de fier). Pentru a desena, picta sau grava, preistoricii nu dispuneau de modele. Nu aveau animalele in fata ochilor. Le desenau din memorie. Pentru a ajunge la nivelul artistic demonstrat a avut nevoie de exercitii, de ucenicie. O concluzie intarita de descoperirea unor plachete din piatra cu schite gravate.

Cu nimic deosebit, ca viclenie si cruzime, de fiarele salbatice din randul carora s-a ridicat, in urma cu multe mii de ani, omul a stiut insa ceva ce acestea nu au stiut: sa apeleze la unelte spre a-si invinge adversarii si, cand pietrele sau batele n-au mai fost suficiente, a inventat tot soiul de arme, de la arcul cu sageti la mitraliera, astfel incat David sa-l invinga, de la distanta, pe Goliath, nu doar in legendele biblice, ci si in realitate. Caci in materie de ucis, imaginatia semenilor nostri s-a dovedit mereu de-a dreptul diabolica si daca nu credeti, haideti sa parcurgem impreuna o trecere in revista a catorva dintre cele mai stranii, socante si letale arme nascocite vreodata de om.

Urumi

 Cunoscut si sub denumirea de „chuttuval”, ceea ce inseamna in sanscrita „sabie curbata”, aceasta arma deosebit de flexibila este folosita inca de practicantii stilului de arte martiale „kalaripayatt”, din sudul Indiei. Lama sau lamele armei sunt suficient de flexibile pentru a se rula si lega, atunci cand inedita sabie nu este utilizata, dar pot fi folosite si drept cingatori, la brau, fara a atrage atentia in mod deosebit. De obicei, lamele sunt ascutite ca briciul si o singura lovitura poate provoca hemoragii fatale sau reteza maini si picioare.

Prima mentionare a acestei arme apare in epopeile sanscrite si tamile. Dar trebuie spus ca agilitatea si priceperea sunt deosebit de importante in manuirea acestei arme, intrucat ea poate rani de moarte chiar pe cel ce o foloseste, daca nu stie sa o tina si sa o miste cum trebuie. Cum femeile poarta cel mai adesea cingatori, in aceasta regiune, sabia urumi le este specifica si vai de cel ce indrazneste sa le infrunte atunci cand au asupra lor redutabila arma...

Tekko-kagi

Supranumite „ghearele Ninja”, aceste arme bizare constau intr-o serie de bucati de metal, similare ghearelor de urs, de pilda, pe care luptatorii ninja si le atasau de maini pentru a se putea catara in pomi, pe case, sau a smulge adversarilor sabiile sau lancile. De asemenea, folosite in lupta corp la corp, ele erau niste pericole imense pentru dusmani, provocand de obicei rani mortale. „Ghearele” erau realizate din otel, fier, dar si lemn si se crede ca originea lor trebuie cautata in templul Bushi din Okinawa, Japonia, ai carui calugari au folosit prima data potcoavele de otel ale cailor lor, ca mijloc de autoaparare impotriva agresorilor.

Tunul Kaiserului Wilhelm

Cea mai mare piesa de artilerie folosita in primul razboi mondial, acest tun era capabil sa traga asupra Parisului obuze de 94 kilograme, desi se afla la 120 km de capitala Frantei! Totodata, obuzele atingeau o inaltime de 4 de kilometri, inainte de a cadea la sol, cea mai mare inaltime atinsa de un proiectil inventat de om, pana la temutele rachete V-2, in octombrie 1942. Folosit doar cateva luni, intre martie si august 1918, el a provocat soc si spaima printre parizieni, care au crezut initial ca sunt bombardati din cer, de un nou tip de zepelin, intrucat nu se auzeau nici motoare de avioane, nici bubuit de tunuri.

Desi nu stralucea prin precizie, tunul Kaiserului Wilhelm a reprezentat totusi o arma psihologica de temut, capabila sa distruga daca nu Parisul, atunci cu certitudine moralul locuitorilor sai. Tunul cantarea 256 tone si era transportat pe sine de cale ferata. In total, au fost trase 367 de obuze, provocand aproape o mie de victime dar si avarii considerabile in Paris si imprejurimi. Spre finele razboiului, temandu-se de inaintarea aliatilor, germanii au distrus tunul, pentru a nu-l lasa in mainile inamicului.

Goliath

Se stie despre eforturile facute de marile natiuni ale lumii pentru crearea unei armate de roboti, care sa lupte in locul oamenilor. Ceea ce se stie mai putin e faptul ca nazistii au facut primii pasi in aceasta directie, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Ei au brevetat tancul Goliath, care putea fi teleghidat spre liniile inamice, spre a lansa explozibili. Fabricat de concernul Borgward, tancul nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor, in principal datorita vitezei mici de deplasare (sub 15 km/ora), ce-l facea vulnerabil tirului artileriei aliate. De aceea, nu au fost fabricate, in cursul razboiului, decat 7500 asemenea piese.

Dintre acestea, Palatul Operei Nationale, prima cladire care te intampina pe Ringstrasse – strada care incercuieste ca un inel vechiul centru – impresioneaza prin eleganta si masivitate, prin supletea coloanelor si multimea statuilor.

Cladirea a fost construita intre anii 1861-1869 dupa planurile arhitectului August von Siccardsburg si ale decoratorului Eduard von der Nüll. Ambii au inaltat edificiul in spiritul Renasterii franceze, ceea ce le-a adus aspre critici din partea publicului. Valul de dezaprobare l-a dus pe von der Nüll la sinucidere, iar Siccardsburg a fost victima unui infarct. Ambii s-au stins din viata inainte sa vada spectacolul de deschidere din 15 mai, cu opera Don Giovanni de Mozart. Edificiul care se numea „Teatrul liric imperial” nu a placut initial nici Curtii, care l-a gasit lipsit de stil. Cu toate acestea el a intrat treptat in peisajul orasului si in constiinta oamenilor iar in 1919 a devenit Opera Nationala. Distrugerea ei completa la 12 martie 1945 in urma unui bombardament, a fost o rana greu de vindecat.

Reconstruirea ei, dupa planurile lui Erich Bolternstern, Zeno Kosak, Otto Pessinger si R.H. Eisenmerg, care s-au orientat exact dupa modelul istoric, a fost o munca de 10 ani. Cele cinci statui de beton expuse intre colonade, privind spre strada din logia de la etajul superior reprezinta Eroismul, Drama, Imaginatia, Comedia si Dragostea iar bustul lui Mahler din hol este opera lui Rodin. Redeschiderea oficiala a avut loc la 5 noiembrie 1955 cu opera Fidelio de Beethoven sub conducerea lui Karl Böhm. De-a lungul vremii Opera din Viena a cunoscut o serie de directori si dirijori celebri. Printre acestia pot fi amintiti: Richard Strauss, Gustav Mahler, Clemens Kraus, Herbert von Karajan, Claudio Abbado, marturie a renumelui mondial de care s-a bucurat institutia, a carei orchestra oficiala este Filarmonica din Viena.

Sala Operei are o suprafata de 9000 mp si o capacitate de 2209 spectatori. Fosa orchestrei poate primi 110 persoane. Cladirea dispune de numeroase sali de repetitie: doua pentru balet, trei pentru ansamblu, una pentru intregul spectacol, 10 pentru solisti, o sala pentru orga si un studio cu 50 microfoane incorporate. Totodata renumele mondial al Operei din Viena este sporit de faimosul sau bal.

Spre deosebire de Schliemann sau Arthur Evans, care au descoperit fabuloase tezaure ale regilor din vechime cu pretul unor eforturi uriase si excavand mii de tone de pamant, arheologii viitorului vor beneficia de un ajutor venit... de sus. Acesta le va permite sa localizeze orice urma de edificii si obiecte aflate in adancurile Pamantului si sa sape la sigur, fara eforturi suplimentare.

Primele rezultate in domeniul arheologiei spatiale, cum a mai fost numita aceasta inedita ramura a stiintei moderne, dateaza de acum un deceniu, cand au fost puse in evidenta cu ajutorul satelitilor urmele unui oras antic, in estul Saharei. Dar cea mai recenta performanta in domeniu apartine italienilor Nicola Masini si Rosa Lasaponara, de la Consiliul National pentru Cercetare (CNR) si vizeaza descoperirea in regiunea adiacenta desertului Cahuachi a unor stravechi piramide ascunse sub straturi de noroi si piatra. Analizand imaginile transmise de satelitul Quickbird, cercetatorii peninsulari au relevat existenta unor vaste structuri piramidale acoperite in prezent de vegetatie, de-a lungul raului Nazca, nu departe de ruinele celui mai mare oras construit integral din caramizi de lut din lume.

Misterioasa populatie Nazca

Considerata una dintre cele mai frumoase asezari din Europa, capitala Ungariei, Budapesta, inalta spre soare o multime de statui, de parcuri, de biserici si palate. Printre acestea din urma se numara Muzeul de Istorie Nationala, al carui inceput poate fi datat in anul 1802 cand contele Ferenc Széchény a donat natiunii intreaga colectie de monede, manuscrise, carti rare, antichitati si cateva portrete, obtinand in acest scop aprobarea si sprijinul imparatului Franz Joseph.

La inceput, exponatele au fost gazduite in vechea manastire Paulina pentru ca apoi sa fie mutate la Universitate. In 1867 Dieta accepta statutul din institutie nationala pentru muzeu si donatiile publice se inmultesc. In 1832 se hotaraste alocarea sumei de o jumatate de milion pentru construirea unui nou sediu al muzeului.

Lucrarea este incredintata arhitectului Mihály Pollack si munca se desfasoara intre 1837-1847. Constructia a fost intrerupta in 1938 in timpul unei inundatii catastrofale, dar a fost gata la timp pentru a sluji ca fundal adunarii populare din 15 martie 1848, care a marcat inceputul revolutiei. Cu aceasta ocazie marele poet Sandor Petöfi recita imnul national si exemplare ale acestuia sunt impartite in public, momentul fiind considerat adevarata inaugurare a cladirii, mai presus decat orice alta ceremonie oficiala. De atunci muzeul a devenit un simbol al libertatii nationale pentru ca in parcul din fata lui se aduna locuitorii orasului pentru diverse adunari si pentru a sarbatori ziua nationala.

Muzeul are o inaltime de 24 metri, ocupa o suprafata de 7894 mp si o fatada cu coloane corintiene. Timpanul a fost realizat de sculptorul Raffael Monti din Milano si reprezinta o alegorie sugestiva. In centru se afla Pannonia avand la dreapta Stiinta si Arta si la stanga Istoria si Faima. Sculptura din coltul drept reprezinta Dunarea iar cea din coltul stang, Drava. Interiorul a fost realizat in stil clasic. Peretii si tavanul scarilor principale prezinta impresionante fresce alegorice opere ale lui Károly Lotz si Már Thau.

Alegerile prezidentiale americane constituie, de mai bine de doua secole, un subiect de interes maxim pentru presa si opinia publica de pretutindeni. Si chiar daca procesul electoral s-a desfasurat mai intotdeauna ireprosabil, in „tara celor liberi”, istoricii ne avertizeaza ca, in incercarea de a-si asigura voturile cetatenilor, candidatii au recurs adesea la acuzatii, trucuri si promisiuni intru totul nedemne de renumele lor. Sa parcurgem impreuna, in randurile ce urmeaza, cateva file din istoria electorala a Statelor Unite, istorie ce pare pe alocuri, veti vedea, demna de Trahanache si Tipatescu...

John Adams vs Thomas Jefferson

Daca primele alegeri au fost lipsite de scandaluri – cine s-ar fi incumetat sa-l atace pe „salvatorul Patriei”, George Washington? – urmatoarele au inceput sa devina apropiate de cele britanice din epoca, semn ca fostii stapani le lasasera colonistilor o mostenire deloc placuta. In 1800, pentru fotoliul de la Casa Alba au concurat John Adams (care mai voia un mandat) si Thomas Jefferson (care-i fusese vicepresedinte lui Adams), doua personalitati de marca. Doar ca ambii au lasat prestanta deoparte si au declansat o serie de acuzatii reciproce de o duritate extraordinara.

Echipa de campanie a presedintelui Adams a emis pamflete in care sustinea ca, daca Jefferson va fi ales, va distruge crestinismul si va face din Washington „noul Babilon, o cetate a desfraului”. Rivalul n-a stat nici el cu mainile in san si a angajat un expert in relatii publice, daca-l putem numi astfel, James Callendar. Individul avea un trecut dubios dar era rau de gura si-n plus avea o imaginatie debordanta. El a pretins ca Adams doreste, nici mai mult, nici mai putin, decat sa tarasca tara intr-un razboi contra lui Napoleon! Dupa tot ajutorul primit de la francezi in timpul razboiului pentru independenta, aceasta suna deja a tradare! Trucul a avut efect si Jefferson a fost ales!

John Quincy Adams vs Andrew Jackson

Oceanele se afla in perpetua miscare, datorita activitatii seismice, geologice si biologice. Inregistrarea acestor fenomene si a efectelor produse e extrem de importanta. Si asta in timp ce mijloacele tehnice actuale – sateliti, nave, balize – ofera un punct de vedere limitat. Oceanografii au visat de multa vreme la proiecte care sa le permita observarea continua a adâncurilor pentru a putea colecta datele necesare elaborarii unor modele de previziune pentru mediu, pentru riscurile seismice, si, in general, pentru intelegerea tuturor fenomenelor si a vietii din adâncurile marilor si oceanelor. Proiecte care vizeaza instalarea unor laboratoare permanente pe planseul oceanic. Cu o tehnologie comparabila cu cele aferente cuceririi spatiului!

„20.000 de leghe sub mari”

O idee care a germinat la inceputul anului 1990. Trei ani mai târziu, in apropiere de insula Hatsushima, la o adâncime de 1175 metri, a fost instalat primul observator dotat cu doua camere video, captatori de temperatura si de curenti si un sistem de analiza a apei. Un observator instalat pe planseul oceanic intr-o zona tectonica foarte activa, legat de insula cu o fibra optica de 8 kilometri. Succesul acestui experiment a dus la instalarea altor doua observatoare multidisciplinare aflate la o distanta de 120 si, respectiv, 240 kilometri, de coastele japoneze. La jumatatea distantei dintre Hawaii si California, americanii au repetat experienta japoneza, instalând in 1998 primul lor observator oceanografic, botezat H2O, la o adâncime record de 5000 de metri.

In 2000 si europenii au investit in acest domeniu prin instalarea unui observator – Geostar – la o adâncime de 3300 metri in marea Tireniana, in apropiere de Sicilia. Timp de un an si jumatate, Geostar a transmis date seismice, geofizice si oceanografice. In 2006, francezii au instalat un observator permanent – Momar – in sudul arhipelagului Azore, la o adâncime de 1700 metri. Acest observator a inspirat un alt proiect european – Esonet – extrem de ambitios: o retea de 10 observatoare din Marea Neagra pâna in largul coastelor norvegiene.

Creierul-piramida

Criza economica de proportii care afecteaza in acest moment omenirea a mai distras atentia de la cea a petrolului, la fel de grava in ultimii ani. Totusi, chiar daca pretul barilului a scazut considerabil, situatia nu este deloc roza si specialistii avertizeaza ca resursele de petrol ale planetei sunt pe cale de a se epuiza. O alternativa inedita si cu totul neasteptata pentru „aurul negru” pare sa vina din padurile de nepatruns ale Patagoniei.

Este vorba despre un microorganism de culoare rosiatica care se dezvolta pe copacii din aceasta regiune izolata a planetei. Potentialul sau energetic este atât de impresionant incât descoperitorii au inventat termenul de „myco-diesel” (altfel spus „combustibil din fungi”) pentru a descrie buchetul de hidrocarburi pe care il degaja. „Este singurul organism viu despre care s-a demonstrat ca poate produce o combinatie importanta de substante combustibile. Ciuperca respectiva poate fabrica aceste componente similare motorinei si din celuloza, ceea ce o face o sursa de biocombustibil mai buna decât oricare alta, in acest moment”, spune Gary Strobel, profesor de biologie la Montana State University, care a publicat un articol privind exceptionala descoperire in numarul pe aceasta luna al revistei britanice „Microbiology”.

Un combustibil ieftin si eficient

Strobel, un veteran al studiului padurilor tropicale, spune ca a gasit ciuperca Gliocladium roseum cu totul intâmplator. La finele anilor ’90, echipa sa de cercetatori lucra in Honduras si a intâlnit o specie necunoscuta de fungi, denumita ulterior Muscodor albus. Ei au ajuns la concluzia ca aceasta elibereaza o substanta antibiotica extrem de volatila, folosita pentru proprietatile sale curative de catre vracii indigeni.

Intrigat de proprietatile ciupercii, Strobel a testat M. albus pe un ulm, copac ale carui fibre constituie un habitat favorabil pentru multe specii de fungi, cu speranta ca acest lucru va releva noi varietati de ciuperci. „In mod cu totul neasteptat, G. roseum s-a dezvoltat in prezenta acestor gaze, producând de asemenea antibiotice volatile, in timp ce aproape toate celelalte ciuperci au murit. Examinând compozitia gazelor degajate de G. roseum, am fost total surprinsi sa observam aparitia unei largi game de hidrocarburi si derivati ai acestora.”