Oamenii de stiintă au dezvoltat un nou microrobot acvatic care imită capacitătile uimitoare ale unui păianjen de apă – insecta cu picioare lungi care se deplasează pe suprafata iazurilor sau a lacurilor.
Microrobotul bionic a suferit îmbunătătiri fată de modelele anterioare, iar acum este vizat ca prima optiune în misiunile de spionaj militar, de monitorizarea a poluării apelor, precum si alte operatiuni. Studiul a fost publicat recent în ACS Applied Materials & Interfaces.
"Pentru oameni, mersul pe apă este doar un vis, însă pentru unele insecte acest lucru reprezintă un mod de viată", au scris cercetătorii în lucrarea lor. Această capacitatea se datorează, în mare parte, picioarelor lor impermeabile (superhidrofobe).
Până în prezent, nenumărati cercetători au încercat să dezvolte astfel de roboti pentru a-i folosi în monitorizarea alimentării cu apă sau pentru a conduce misiuni militare de spionaj. Cu toate acestea, până acum, nimeni nu a reusit să găsească o modalitate prin care să creeze astfel de roboti care să se dovedească practici si agili.
Noul prototip este de mărimea unei monede de 25 de centi americani (25 mm) si are picioare subtiri propulsate de două motoare miniaturale. În ciuda faptului că greutatea robotului este egală cu a 390 de păianjeni de apă, insecta pe care robotul o copiază, acesta se deplasează cu o foarte mare usurintă pe apă.
EnviroMission, o firmă australiană a demarat recent planurile de constructie a unui turn solar ce va avea o înăltime de 800 de metri. Constructia va fi realizată în statul american Arizona. Atunci când va fi terminat, întregul proiect ar trebui să genereze 200 de megawati de electricitate.
Pentru a vă face o idee legată de cât de grandioasă va fi constructia, trebuie mentionat că cel mai înalt zgârie-nori din lume, Burj Khalifa din Dubai, este cu doar 28 de metri mai înalt decât turnul solar plănuit de cei de la EnviroMission.
Tehnologia folosită în cadrul turnurilor solare diferă de procesul de producere a energiei electrice dintr-o centrală solară conventională.
Aici nu se vor întâlni celule fotovoltaice sau oglinzi, procesul de întretinere al unui turn solar fiind unul relativ scăzut. De fapt, modul de functionare al unui astfel de turn îmbină trei tehnologii distincte, dar eficiente: efectul de seră, efectul de horn si turbinele de vânt. Aerul este încălzit de razele soarelui, sub un acoperis circular translucid aflat la baza turnului de unde, datorită convectiei, se va ridica, urmând să fie ghidat de turbine si aspirat pe turn în sus. Acest flux de aer va pune în miscare turbinele, care vor produce energie electrică.
Există numeroase avantaje oferite de acesată tehnologie regenerabilă. Turnul va functiona indiferent de conditiile meteo, în orice moment al zilei. În plus, nu vor exista emisii de dioxid de carbon sau de alte substante poluatoare ca în cazul energiei produse din hidrocarburi.
EnviroMission estimeaza ca proiectul va costa 750 milioane dolari, iar când va fi terminat turnul, în 2015, acesta va furniza energie pentru 150.000 de case, continuând să facă acest lucru pe parcursul unei perioade de până la optzeci de ani.
În ciuda succesului pe care îl promit aceste constructii, specialistii ne anuntă că pentru a alimenta un oras ca Los Angeles, cu 4 milioane de locuitori, ar fi nevoie de 12 astfel de turnuri.
Recent au fost înregistrate câteva semne de progres, care dau sperante că în viitor un astfel de proiect va fi posibil. Compania a demarat actiuni în Jinshawan, o regiune din Mongolia, unde un sistem asemănător produce 200 de kilowati, existând planuri de extindere a tehnologiei si în alte regiuni din Spania si Namibia.
Acum mai bine de un secol se inveta primul automobil care functiona pe baza unor motoare termice. Tehnologia a evoluat, motoarele si masinile au evolut, iar astăzi am ajuns să discutăm despre automobilul electric. Multe dintre acestea au iesit sub formă de prototipuri, dar câtiva producători auto au decis să scoată pe piată modele de serie. Unul dintre inconvenientele masinilor electrice îl constituie reîncărcarea bateriilor, proces care durează mult si care solicită conectarea la o priză. Acest lucru ar putea fi depăsit în curând, gratie unei metode wireless de reîncărcare a bateriilor masinilor electrice.
Această tehnologie este deja aici, fiind implementată în automobilul Citroen C1 de o companie britanică. Astfel, spre deosebire de masinile electrice obisnuite, aceasta nu necesită conectarea la o priză.
"Încărcarea bateriilor se face fără fir. Parchezi, scoti cheia din contact si reîncărcarea începe automat", a declarat Anthony Thomson, director executiv HaloIPT, compania britanică ce a instalat această tehnologie.
Procesul foloseste inductia electromagnetică pentru a transfera energia electrică dintr-un suport fixat în asfalt către unul pozitionat sub masină. Acest sistem ar putea fi instalat în parcările supermarketurilor sau în garaje, iar atunci când soferul parchează, cei doi suporti se aliniază si doar cu o apăsare de buton, reîncărcarea bateriilor începe.
Fenomenul de inductie electromagnetică a fost descoperit de fizicianul britanic Michael Faraday în 1831. El a dscoperit faptul că două foite pozitionate foarte aproape una de cealaltă si un curent electric ce trece doar prin una dintre aceastea dau nastere unui câmp magnetic. În cazul reîncărcării unei masini, cele doi foite sunt încastrate într-un suport. Sistemul a fost dezvoltat de Universitatea din AUckland, Noua Zeelandă si comercializat de HaloIPT.
Oficialii HaloIPT au declarat că energia electrică poate fi transmisă si în conditii nefavorabile ale vremii. Suportii rămân perfect operationali si siguri în orice conditii, transmitând energia chiar si printr-un strat de zăpadă. De asemenea, cei de la HaloIPT cred că lucrurile se vor îmbunătăti în viitor si vor apărea o multime de statii de reîncărcare în majoritatea oraselor mari.
Autobuzele din Italia
O "flotă" de autobuze echipate cu suporti traversează două orase italiene, Genova si Torino, încă din 2002. Suporti corespunzători au fost încorporati în pavajul anumitor statii ale autobuzelor pentru a încărca vehiculele.
"Autobuzele sunt dotate cu semne care indică faptul că sunt electrice, iar oamenii spun că le place să circule cu ele, având în vedere că aceste autobuze sunt mai silentioase decât cele ce functionează pe motorină" a mărturisit Mathias Wechlin de la Conductix-Wampfler, o companie germană care promovează această tehnologie.
Wechlin a adăugat că pe timpul încărcării oamenii stau în interiorul autobuzelor, lucru care, spune el, este absolut sigur din moment ce intensitatea câmpului magnetic produs este în limitele recomandate de Comisia Internatională privind protectia împotriva radiatiilor neionizante (ICNIRP).
Cu toate că problema de sigurantă poate părea într-adevăr îngrijorătoare, profesorul Paul Mitcheson de la Colegiul Imperial din Londra, care a studiat efectele electromagnetismului asupra oamenilor, spune că nu ar trebui să fie nicio problemă.
"Întregul concept de încărcare wireless, în mod eficient, a vehiculelor se bazează pe câmpul din apropiere si racordarea neradioactivă de cuplare între punctul de încărcare si receptorul de pe vehicul. Nu este posibil să proiectăm un sistem care nu emite deloc radiatii. Dar un sistem bine conceput poate avea niveluri neglijabile de radiatii, cu mult sub limitele de sigurantă prevăzute de către IEEE (Institutul de Inginerie Electrică si Electronică)," a adăugat Wechlin.
Sistemul wireless creste semnificativ timpul de functionare al autobuzui, datorită faptului că nu mai are nevoie să se retragă la depou la fiecare câteva ore pentru reîncărcare si schimbarea bateriei. Astfel, autobuzele sunt încărcate la sfârsitul traseului, procedura durând între 5 si 10 minte. În acest fel ele pot circula de la ora 7 până la 20 fără întrerupere.
Inductia electromagnetică nu este singura metodă de reîncărcare fără fir. Compania WiTricity, creată de Marin Soljacic, profesor la MIT, a brevetat o nouă metodă de transfer a energiei electrice fără fir în cantităti si la distante mult mai mari comparativ cu inductia. Tehnica poartă denumirea de rezonantă magnetică de înaltă performantă si implică alinierea câmpurilor magnetice a doi suporti cu o frecventă apropiată.
"Când cuplezi un suport în perete, electrictatea care trece prin acesta este convertită într-un câmp magnetic ce rezonează la o anumită frecventă. El crează un al doilea câmp magnetic care oscilează în jurul celei de-al doilea suport care este plasat sub masină si care va fi convertit în electricitate ce va reîncărca bateria", a declarat Eric Giler, director executiv WiTricity.
Succesul acestui sistem a fost salutat de constructorul japonez Toyota, care în martie 2011 a semnat un contract cu cei de la WiTricity.
Indiferent de sistemul folosit, producătorii de masini speră ca introducerea încărcării fără fir a masinilor electrice va conduce la adoptarea lor pe scară mai largă, reducând dependenta de petrol.
Cel mai cunoscut pictor norvegian, Edvard Munch (1863-1944), a fost un monument de anxietate, un simbol al suferintelor psihice transpuse într-o opera care graviteaza în jurul unei lucrari excesiv mediatizate. Biografia acestui artist, care admitea înca din tinerete ca a mostenit „semintele nebuniei” de la tatal sau, este tipica unui om bolnav care încearca sa-si gaseasca o identitate artistica si o liniste interioara care sa-l departeze de ganduri suicidale. Considerat un simbolist si un premergator al expresionismului, Edvard Munch este mereu în actualitate datorita lucrarii intitulate „Strigatul”, care continua sa intrige si sa farmece prin disperarea mesajului sau.
Pare incredibil, dar Strigatul lui Munch a starnit mai multe controverse decat opera de o viata a unor pictori contemporani. Uluitoare este si comparatia cu Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci – din punct de vedere al notorietatii. Atat de obsedat a fost Munch de importanta mesajului transmis de chipul distorsionat care îsi striga disperarea, în timp ce soarele apune, încat a creat mai multe versiuni, toate la fel de pretioase.
Cele patru variante, în ulei pe panza si tempera, sunt detinute de Munch Museum, Galeria Nationala Norvegiana si de catre un colectionar particular norvegian. Prima realizare dateaza din 1893 si a fost intitulata „Strigatul naturii”. Acest titlu avea sa fie premonitoriu pentru ceea ce a urmat în legatura cu ecourile mereu inflamate ale operei. Nu vreau sa fiu malitios – nefiind decat un consumator de arta –, dar lucrarea este departe de a fi o capodopera a frumosului.
A epatat însa prin hidosenia personajului din prim-plan si prin sinceritatea dezarmanta a gestului: urletul acelei fiinte este autentic si parca îl si auzim. Este reactia unui om care este martorul unui cataclism si care, cu acea ocazie, îsi descopera vulnerabilitatea si iminenta mortii. În urma faimei dobandite, Munch a considerat necesar sa se explice. Pe scurt, pictorul spunea ca, aflat pe un pod, a vazut cum soarele apunand devine rosu si trimite „limbi de foc amenintatoare” pe cer. Instantaneu, lui i s-a parut ca sunt „fasii de sange ale naturii”, care-si striga astfel disperarea. Asa se face ca ceea ce era în sufletul unui om chinuit de angoasa se raspandea în mediul considerat ostil existentei sale.
De la aceasta metafora s-a ajuns la niste interpretari fabuloase, care merita mentionate, chiar daca eu personal cred ca sunt comentarii menite sa umfle notorietatea lucrarii. Astfel, am gasit comparatii cu exceptionala eruptie vulcanica din Krakatoa, petrecuta cu zece ani înainte. Norii de cenusa rezultati au colindat prin atmosfera terestra aproape un an si i-ar fi vazut si Munch. Fiinta schimonosita de groaza ar fi rezultatul inspiratiei pictorului din imaginea mumiilor peruviene pe care Munch le-a vazut la Expozitia Universala de la Paris, din 1889 (socanta fizionomie apare si în unele lucrari ale lui Paul Gauguin, un amic al norvegianului). Mai nou, unii critici spun ca o alta mumie a fost sursa, si anume una din Muzeul de istorie naturala din Florenta... Pardon de expresie, cam asa cresc preturile unor lucrari importante. Numai ca în posteritatea autorului maniaco-depresiv s-au petrecut si alte fapte care au atras atentia asupra Strigatului.
Doua variante ale sale au fost furate si s-a facut, evident, mare tam-tam în jurul disparitiilor. Mai mult, primul furt s-a petrecut chiar în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice de iarna de la Lillehammer (Norvegia), la 12 februarie 1994! Sportivii au fost uitati, dar recuperarea tabloului a întarziat cu doi ani. În 2004, Strigatul a fost din nou furat si recuperat dupa un an. Prima oara, hotii au lasat la muzeu un biletel pe care scria: „Multumim pentru proasta securitate”.
Adevarata drama a unui om cu personalitate puternica este incapacitatea de a se pune de acord cu el însusi. Din acest izvor nefericit tasnesc obstacolele pe care le întampina acea personalitate în a accepta ceea ce au facut altii demn de luat în seama, fie ca acei „altii” se numesc Iisus Christos, Dante Alighieri sau Isaac Newton. Analiza moderna a unui artist de mare talent precum englezul William Blake (1757-1827) nu poate exclude o scurta incursiune freudiana în copilaria personajului. Numai ca pustiul Blake nu a fost abuzat în vreun fel de parinti, ci traumatizat de vedenii mistico-religioase.
Atunci cand propriul tau copil îti spune ca a vazut la fereastra „capul lui Dumnezeu” (la patru ani!), iar pe la opt ani a observat ca „albinele dintr-un copac s-au transformat în îngeri stralucitori”, înseamna ca ai de-a face cu o alunecoasa dilema: fie ca este vorba despre o imaginatie superfecunda, fie ca un derapaj psihic este deja instalat, cu o incredibila precocitate. Din tot ceea ce am citit despre interesantul domn Blake reiese ca ambele variante sunt plauzibile...
Poet, gravor, pictor si filosof al religiei, William Blake a fost un fel de extraterestru caruia nu i s-a stabilit planeta de provenienta. „Excesiv de romantic”, „nebun de legat”, „eretic neîmblanzit”, „iluminat glorios”, toate acestea sunt etichetele puse stridentelor manifestari artistico-religioase ale unei personalitati iesite din comun care a vrut sa rescrie Biblia, Infernul lui Dante si conceptiile lui Newton si care „s-a certat cu Iisus Christos”, desi îi recunostea o superioritate dumnezeiasca.
Parea un om care a trecut pe la Judecata de Apoi si prin cele noua cercuri ale Infernului dantesc si s-a întors printre oameni pentru a „retusa” conceptiile eronate sau învechite. Sarmanul domn Blake voia o revolutie spirituala pe care n-a reusit s-o concretizeze decat contrazicandu-i pe altii. Talentul sau de poet si ilustrator de carte (a realizat gravuri pentru toate operele sale) a fost incontestabil, dar singura persoana pe care a convins-o a fost sotia sa, analfabeta Catherine Boucher – care s-a semnat cu un „X” pe certificatul de casatorie.
Rebeliunea din spiritul domnului Blake s-a manifestat si în casnicie. Dansul nu întelegea de ce sotia nu accepta o concubina în caminul conjugal. Dupa aprige si uneori contondente divergente, iubitele lui Blake nu au trecut pragul usii. Consolata, doamna Blake a început treptat sa înteleaga, avea un barbat vizionar si s-a decis sa aiba si ea „unele viziuni”, ba mistice, ba laice, în care sotul ei aparea ca salvator al omenirii. Printre versurile filosofic-înfierbantate care au miscat-o profund au fost si urmatoarele: „Închisorile sunt construite cu pietre ale legii, iar bordelurile cu pietre ale religiei” (din cartea „Proverbele Infernului”).
Aceeasi doamna Blake si-a încurajat barbatul sa dea de pamant cu profetiile biblice si sa elaboreze propriile sale viziuni, intitulate „Casatoria Infernului cu Paradisul”. Curajul novator al domnului Blake a atins apogeul cand a scris „Evanghelia nemuritoare” (The Everlasting Gospel), în care Christos nu este o prezenta mesianica si nici filosofica, ci doar o „creatie suprema”. Nu e de mirare ca domnul si doamna Blake au comunicat fecund si dupa moarte, dand un bobarnac constructiv celor care s-au îndoit vreodata de autenticitatea revolutiei spirituale promovate de neîntelesul poet lumilor profunde. Atat de profunde, încat de mormantul sau s-a ales praful si se cauta si acum un loc pentru piatra sa tombala.
In periplul sau prin vechiul imperiu incas, conchistadorul si cronicarul Pedro Cieza de Leon descopera in spatiul sacru din cetatea Tihuanaco, monumente, temple si piramide impresionante. Tihuanaco e situat la sud-est de lacul Titicaca, la 3870 metri altitudine, in jurul caruia se intind pajisti populate de lame. La estul sitului se inalta un lant muntos, cel mai semet si impozant varf fiind Illimani, extrem de fertil, venerat si in zilele noastre. La o distanta relativ apropiata se afla vaile tropicale (yunga) unde se cultiva, printre altele, coca.
Cetatea Tihuanaco ce se intinde pe o suprafata de 10 kilometri patrati, avea in perioada sa de inflorire intre 30 si 60 de mii de locuitori devenind un mare centru ceremonial. O incinta sacra din piatra – Kalasasaya – in care se afla monoliti dispusi la intervale regulate, delimiteaza un spatiu sacru, prevazut cu numeroase temple. Remarcabile sunt piramida Akapana, monolitii Ponce si Bennet (dupa numele celor care i-au descoperit) si celebra Poarta a Soarelui.
Akapana e o piramida cu 7 terase, in fiecare unghi regasindu-se un monolit construit in acelasi stil cu cei din Kalasasaya. In varful piramidei se afla o curte in jurul careia sunt dispuse mici locuinte despre a caror utilizare nu se stie nimic. Mai jos de Akapana se afla un templu semi-subteran, ce contrasteaza cu piramida. In zidurile sale se afla inserate capete antropomorfe cu ochi patrati, de o expresivitate inspaimantatoare. Caracteristica cea mai remarcabila a piramidei o constituie sistemul de canalizare care traverseaza interiorul acesteia, prin care se scurgea apa de pe o terasa pe alta producand un efect de fantana. In cetate se afla un al doilea centru situat la o distanta de 1 kilometru, denumit Puma Punku. Aici se regasesc aceleasi elemente arhitecturale si aceeasi calitate a taierii blocurilor de piatra.
Poarta Soarelui e, incontestabil, monumentul cel mai impresionant din Tihuanaco. E taiata intr-un singur bloc de piatra, in varful caruia se afla un lintou decorat cu sculpturi in jurul unui personaj central care tine in fiecare mana un sceptru. Efigia zeului e inconjurata de o multime de „servitori” inaripati, pe jumatate inclinati spre el. Aceasta iconografie a fost comparata cu alte reprezentari arheologice dupa ce s-a cautat in documentele istorice si etnologice corespondentele stilistice si simbolice. Au fost astfel identificati zeul central, Tunupa, confundat cu Viracocha, varianta incasa.
Printre elementele semnificative se pot cita sceptrul care se termina printr-un sarpe bicefal, coroana si colierul, care reprezinta razele Soarelui. Legenda spune ca primii oameni traiau intr-o lume a tenebrelor pana cand marele creator Kon Tici Viracocha a zamislit Soarele si Ziua, Luna si stelele. Apoi a transformat oamenii in pietre pentru a-i pedepsi pentru faptul ca l-au batjocorit. Din aceste pietre a creat, insufletindu-le, o noua umanitate compusa din mai multe populatii. Imaginea acestui zeu a fost modificata de incasi care au incercat sa legitimeze originea lor solara facand apel la credintele seculare ale popoarelor de pe inaltele platouri.
La 20 de kilometri sud de lacul Titicaca se afla situl arheologic Tihuanaco (Bolivia), pe un platou inalt de 3.800 metri. Aceasta cetate importanta din istoria civilizatiei audine preincase a fost un mare centru de ceremonial in care era celebrat zeul creator Kon Tici Viracocha. Spre mijlocul secolului al XVI-lea, conchistadorul si cronicarul Pedro Cieza de Leon a parcurs vechiul imperiu incas, cucerit de spanioli, de la nord spre sud. Dupa un sejur la Cuzco, capitala suveranilor decazuti din Peru, pleaca spre Collasuyo, oras locuit de seniorii ce vorbeau limba aymara si care au rezistat multa vreme atacurilor incasilor inainte de a fi supusi.
De la primii exploratori, la datarile moderne
Dupa ce a trecut „frontiera” dintre aceste doua lumi la Ayaviri, a descoperit la Pukara monoliti antropomorfi impozanti. Locurile in care altadata se afla o mare populatie erau insa abandonate. Calatorul a descoperit la sud de lacul Titicaca, in Tihuanaco, monumente despre care nici un document nu amintea. A remarcat colina ridicata „cu mainile oamenilor”, zidurile de sustinere, monolitii cu forme aspre. Cum au reusit vechii locuitori sa transporte si sa taie enormele blocuri din piatra care nu se gaseau prin imprejurimi?... Indienii l-au informat ca aceste constructii erau mai vechi decat incasii si ca originile lor se pierdeau in noaptea timpului.
Tihuanaco nu e atat de vechi precum spuneau cronicarii. Acum, pe baza motivelor iconografice si a datarilor moderne, se apreciaza faptul ca cetatea a fost construita intre anii 500 si 800 d.Ch. Prin anul 1000, aceasta civilizatie a disparut, din motive necunoscute. O perioada e caracterizata prin expansiunea politica, ideologica si economica a unei civilizatii in care unul dintre poli este Tihuanaco (Bolivia) iar celalalt este Wari, in Valea Ayacucho (Peru). Influenta acestui „imperiu” (un termen exagerat) se va face simtita pe toata coasta Pacificului, pana in Chile si chiar pe inaltele platouri din Muntii Cordilieri.
Cei doi poli ai „imperiului”
In pofida relatiei apropiate datorate in special similitudinilor artistice (remarcabile), Tihuanaco si Wari au fost doua centre distincte care si-au dezvoltat propriile particularitati. Textilele, de pilda, atat de importante in istoria popoarelor andine, au atins in Peru o complexitate si o frumusete inegalabile. O astfel de expansiune n-ar fi fost posibila decat in conditii economice prospere, implicand o putere ierarhizata si centralizata si resurse suficiente. Au fost puse la punct tehnici complexe pentru a imbunatati randamentul agriculturii, au fost amenajate terase, canale de irigatie. Belsugul recoltelor si inmultirea caravanelor au dus la o importanta crestere demografica si la schimburi comerciale cu alte grupuri etnice.
" In Romania lenea cronica, prostia si disperarea, au ridicat pupatul moastelor la rang de ritual!
Este mult mai usor sa te rogi si sa astepti sa-ti rezolve Dumenezeu problemele, decit sa te ridici de pe curul puturos si sa FACI ceva ca sa iesi din rahatul in care te afli!
Pupatul de moaste ni se pare un obicei pe cit de idiot, pe atit de dezgustator! "
Un „detaliu” îti poate aduce celebritatea, daca acel amanunt al existentei tale se afla pe un teren fertil. Este si cazul pictorului francez Jean Auguste Dominique Ingres (1780-1867), unul dintre cei mai longevivi si mai controversati artisti ai epocii în care neoclasicismul si romantismul intrau în agonie, pentru a face loc artei moderne. Considerat un sclav al formelor în dauna cromaticii, un obsedat al tusei fine care evita cu încapatanare tusele groase elogiate de expresionisti, Ingres a fost ba hulit, ba ridicat în slavi si iar umilit, fapt care l-a determinat sa devina un fel de navetist intre Paris si Roma – refugiul unde se ascundea de scandalurile provocate de adversarii sai.
Desi a fost considerat un neoclasic cu vederi romantice, Ingres a fost un precursor al modernismului francez datorita formelor bine conturate, dar uneori distorsionate – precum cele din faimoasa panza „Marea odalisca” (poreclita femeia cu patru vertebre în plus). De altfel, modul exceptional în care maestrul a conceput imaginea senzuala a spatelui femeii dezgolite – nudul cu nuante erotice mai putin avantate, dar la fel de senzual precum nudul frontal – i-a adus în posteritate celebritatea definitiva.
Si asta din cauza unui artist avangardist al secolului XX, pe numele sau Man Ray. Acest fotograf de geniu, prins sub cupola suprarealismului lui André Breton, s-a inspirat dintr-un astfel de „nud dorsal”, si anume panza intitulata „Femeie dupa baie”. Spatele perfect al nimfei asezate pe un pat generos a devenit simbolul viorii pentru Man Ray, care a elaborat celebra fotografie „Violon d’Ingres”. Numai ca aluzia magulitoare la adresa maestrului neoclasic era urmatoarea: marea pasiune complementara a pictorului era vioara. El a cantat deseori împreuna cu Paganini fragmente din Mozart, Haydn si Beethoven. În acest mod, celebritatea fotografiei lui Man Ray a generat un sinonim mai elevat pentru conceptul englezesc de „hobby”, adica preocupare importanta, adiacenta profesiei de baza.
Necazurile provocate de modul în care lucrarile sale de tinerete au fost întampinate de critici au fost atat de mari, încat Ingres a renuntat la prima sa mare iubire, Marie Forestier, cu care se logodise la Paris. Dar oprobriul de care s-au „bucurat” panzele sale de la Salonul parizian l-au determinat sa se exileze la Roma si sa traiasca la minima decenta asigurata de portrete facute la comanda. Pentru a-si înabusi iubirea pierduta, s-a casatorit în graba cu Madeleine Chapelle, iar Cetatea Eterna i-a devenit a doua casa. Multi ani mai tarziu, cand geniul artistic i-a fost recunoscut, a devenit chiar Ofiter al Legiunii de Onoare – nominalizare venita chiar de la Napoleon III.
Însa perioada de glorie artistica a fost umbrita de moartea sotiei, si Ingres a început sa lucreze din ce în ce mai rar. O revigorare a carierei s-a produs dupa ce s-a recasatorit cu Delphine Ramel: maestrul avea saptezeci si unu de ani, iar ea patruzeci si trei. Pictorul a trait o noua perioada fericita si s-a stins la optzeci si sase de ani, fiind înmormantat la Pere Lachaise. În urma sa, nume celebre precum Picasso, Degas si Matisse s-au declarat „elevi ai lui Ingres”. Iar „Vioara lui Ingres” avea sa faca valva, aducandu-ne aminte si de pasiunea lui Einstein pentru acest instrument.
Un artist elvetian cu nume de italian si stabilit la Londra, acesta a fost pictorul, desenatorul si scriitorul Henry Fuseli (pe numele sau adevarat Johann Füssli), care a fost nevoit sa-si paraseasca tara de origine din cauza unui gest aproape eroic: a ajutat un prieten sa dovedeasca actele de coruptie ale unui înalt magistrat. Pare o situatie a lumii moderne, dar asta se-ntâmpla prin 1761, când viitorul pictor avea doar douazeci de ani.
Henry Fuseli (1741-1825) s-a nascut la Zürich, într-o familie de artisti dar a plecat în Germania si apoi în Italia, pentru a scapa de persecutii. Ajuns în patria marilor maestri ai Renasterii, Fuseli îsi schimba numele si se hotaraste sa se dedice picturii si schitelor. În lunga sa cariera, va realiza peste doua sute de picturi si opt sute de schite, unele din ele mai apreciate decât pânzele. Desi la Londra îsi câstiga existenta cu scurte povestiri, norocul lui a fost insistenta lui Sir Joshua Reynolds de a se dedica total picturii.
Tânarul Fuseli l-a ascultat si, dupa mai multe tentative reusite, a completat un exeptional ciclu de picturi si desene dupa poemele epice ale poetului John Milton („Paradisul pierdut” si „Paradisul regasit”). Expozitia cu pricina a fost un mare succes, comparabil cu un ciclul dedicat lui Shakespeare, în aceeasi perioada. A fost marele moment de glorie al lui Fuseli, care ulterior a fost numit membru asociat al Academiei regale (dupa câtiva ani a devenit membru cu drepturi depline).
În aceeasi perioada fasta a carierei lui Fuseli, pe plan sentimental se produce o „vâltoare” care ar fi putut sa-i afecteze întreaga viata si cariera. El se casatorise cu blânda si frumoasa Sophia Rowlins. Dar în acea perioada (1788) primeste o comanda pentru un portret de la energica feminista Mary Wollstonecraft (fire aventuroasa si cu multe necazuri în dragoste). În cursul sedintelor, între cei doi se naste o idila suficient de puternica si Henry a fost foarte aproape de a-si parasi proaspata nevasta. Numai ca aceasta a gasit resurse puternice pentru a o alunga pe Mary din preajma sotului sau. Avea sa fie o mutare fericita, pentru ca acea luptatoare pentru drepturile femeilor era o aducatoare de nefericire barbatilor din scurta ei viata.
Majoritatea covârsitoare a lucrarilor lui Fuseli sunt impregnate cu supranatural si cu o dinamica excelenta, care ne aduc aminte de scenele în miscare ale lui Rubens. Mitologia greaca a fost o predilectie a maestrului (care îl tradusese pe Homer în tinerete). Apetenta sa pentru paranormal a condus la realizarea celei mai cunoscute pânze ale sale, si anume „Cosmarul”(1782), opera care pune în evidenta fara dubii ca Fuseli a fost un mare pictor al epocii sale.
Elementul central al compozitiei este celebrul demon al noptii, Incubus, care hartuieste femeile, provocându-le cosmaruri cu nuante erotice. Drama femeilor atacate de Incubus este ca pot ramâne însarcinate si da nastere unor personaje controversate – cum este si Merlin, conform unei traditii medievale. Nevinovata femeie din compozitia lui Fuseli devine simbolul nefericii materne. Ea va deveni mama unei vrajitoare (sau vrajitor) si acest blestem o va urmari pâna la moarte.
Pânza „Cosmarul” este capodopera lui Fuseli cea mai cautata si mai folosita în tratatele de parapsihologie. Demonul Incubus este aici prezentat ca o monstruozitate, dar unii autori spun ca acesta poate lua înfatisarea unui om obisnuit, pentru a-si pacali victima. Oricum ar fi, Fuseli ne face sa tresarim în fata unei capodopere terifiante.
(p)Link
Commenti
Storico
Stampa
Cel mai cunoscut pictor norvegian, Edvard Munch (1863-1944), a fost un monument de anxietate, un simbol al suferintelor psihice transpuse într-o opera care graviteaza în jurul unei lucrari excesiv mediatizate. Biografia acestui artist, care admitea înca din tinerete ca a mostenit „semintele nebuniei” de la tatal sau, este tipica unui om bolnav care încearca sa-si gaseasca o identitate artistica si o liniste interioara care sa-l departeze de ganduri suicidale. Considerat un simbolist si un premergator al expresionismului, Edvard Munch este mereu în actualitate datorita lucrarii intitulate „Strigatul”, care continua sa intrige si sa farmece prin disperarea mesajului sau.
Adevarata drama a unui om cu personalitate puternica este incapacitatea de a se pune de acord cu el însusi. Din acest izvor nefericit tasnesc obstacolele pe care le întampina acea personalitate în a accepta ceea ce au facut altii demn de luat în seama, fie ca acei „altii” se numesc Iisus Christos, Dante Alighieri sau Isaac Newton. Analiza moderna a unui artist de mare talent precum englezul William Blake (1757-1827) nu poate exclude o scurta incursiune freudiana în copilaria personajului. Numai ca pustiul Blake nu a fost abuzat în vreun fel de parinti, ci traumatizat de vedenii mistico-religioase.
In periplul sau prin vechiul imperiu incas, conchistadorul si cronicarul Pedro Cieza de Leon descopera in spatiul sacru din cetatea Tihuanaco, monumente, temple si piramide impresionante. Tihuanaco e situat la sud-est de lacul Titicaca, la 3870 metri altitudine, in jurul caruia se intind pajisti populate de lame. La estul sitului se inalta un lant muntos, cel mai semet si impozant varf fiind Illimani, extrem de fertil, venerat si in zilele noastre. La o distanta relativ apropiata se afla vaile tropicale (yunga) unde se cultiva, printre altele, coca.
La 20 de kilometri sud de lacul Titicaca se afla situl arheologic Tihuanaco (Bolivia), pe un platou inalt de 3.800 metri. Aceasta cetate importanta din istoria civilizatiei audine preincase a fost un mare centru de ceremonial in care era celebrat zeul creator Kon Tici Viracocha. Spre mijlocul secolului al XVI-lea, conchistadorul si cronicarul Pedro Cieza de Leon a parcurs vechiul imperiu incas, cucerit de spanioli, de la nord spre sud. Dupa un sejur la Cuzco, capitala suveranilor decazuti din Peru, pleaca spre Collasuyo, oras locuit de seniorii ce vorbeau limba aymara si care au rezistat multa vreme atacurilor incasilor inainte de a fi supusi.
Un „detaliu” îti poate aduce celebritatea, daca acel amanunt al existentei tale se afla pe un teren fertil. Este si cazul pictorului francez Jean Auguste Dominique Ingres (1780-1867), unul dintre cei mai longevivi si mai controversati artisti ai epocii în care neoclasicismul si romantismul intrau în agonie, pentru a face loc artei moderne. Considerat un sclav al formelor în dauna cromaticii, un obsedat al tusei fine care evita cu încapatanare tusele groase elogiate de expresionisti, Ingres a fost ba hulit, ba ridicat în slavi si iar umilit, fapt care l-a determinat sa devina un fel de navetist intre Paris si Roma – refugiul unde se ascundea de scandalurile provocate de adversarii sai.
Un artist elvetian cu nume de italian si stabilit la Londra, acesta a fost pictorul, desenatorul si scriitorul Henry Fuseli (pe numele sau adevarat Johann Füssli), care a fost nevoit sa-si paraseasca tara de origine din cauza unui gest aproape eroic: a ajutat un prieten sa dovedeasca actele de coruptie ale unui înalt magistrat. Pare o situatie a lumii moderne, dar asta se-ntâmpla prin 1761, când viitorul pictor avea doar douazeci de ani.
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3
