Am petrecut o zi printre peretii scrijeliti si plini de mucegai ai celulelor înfricosatoare de sub pâmânt, unde umezeala era apasatoare, iar aerul rece, aproape dureros. Am ascultat cu fruntea încretita povestile cutremuratoare ale detinutilor din Fortul 13, care au fost torturati pâna la moarte, pentru ca erau inteligenti si curajosi, pentru ca au îndraznit sa se ridice împotriva doctrinelor dictatoriale.

Acum mai bine de 130 de ani, acest loc a fost construit în scop militar, pentru a-i apara pe oameni. În 1880, Carol I a gândit un sistem de aparare în jurul Bucurestiului, format din zeci de forturi si baterii, care astazi au ramas abandonate. Al 13-lea fort din aceasta serie a avut un traseu diferit, un traseu patat cu sânge. În 1907, Fortul 13, aflat la zece metri sub nivelul solului, a fost transformat în puscarie pentru taranii rasculati, însa teroarea a început în 1945, odata cu instaurarea comunismului în România.

Regula era clara: toti opozantii regimului erau „cazati“ în celulele de piatra, unde se respira groaza. Detinutii erau, în cea mai mare parte, intelectuali, oameni scoliti care aveau resursele sa înteleaga comunismul si curajul sa i se opuna. Profesori, artisti, oameni de stiinta, toti erau niste gunoaie care meritau sa moara. Gândacul strivit era norocos fata de acesti oameni blânzi care nu erau demni de o moarte rapida, ci erau condamnati la suferinta si la umilinte inimaginabile.

Frigul.

Am ajuns la Fortul 13 în dimineata de 29 februarie, într-o zi cu opt grade Celsius, împreuna cu un grup de vizitatori. Am avut de partea mea soarele care mai ridica putin temperatura si hainele groase, îmblanite. Cu toate acestea, dupa ce am stat 15 minute în prima încapere a fortului groazei, am resimtit un frig întepator, din cauza cimentului si a peretilor înghetati. M-a mâhnit slabiciunea mea când am aflat ca prizonierii de aici se chinuiau iarna dupa iarna sa supravietuiasca la minus 20 de grade. Fara nicio sursa de caldura, fara haine groase, fara lumina. Doar cu o pereche de pantaloni si o camasa de pânza, cu picioarele scufundate în apa.

Pentru ca erau înghesuiti câte 50 de oameni în fiecare încapere, culcusul era pentru cei norocosi. Multi dormeau direct pe cimentul înghetat. Paturile de lemn supraetajate erau atât de apropiate încât prizonierii erau nevoiti sa se târasca pentru a intra în ele. Nici nu încapea vorba sa poata dormi pe o parte.

Foametea, bataia si speranta.

Un colt de pâine si o zeama de legume ori de tarâte era singura hrana pe care o primeau detinutii într-o zi. Toti beau apa dintr-o singura galeata. Nu mureau de foame. Gardienii aveau grija  de ei. Grija sa manânce ceva în permanenta. Sa manânce bataie. Una consistenta, cu ciomagul si cu multa ura.

Pe un perete era scrijelit un mesaj cutremurator: „Daca vrei sa traiesti, baga paie sub haine“. Tehnica era menita sa atenueze loviturile puternice de ciomag si sa mai încalzeasca trupurile slabite si bolnave ale detinutilor.

Am ajuns si în camerele de tortura, unde prizonierii erau deseori închisi, câte doi într-o celula de doua ori cât o cabina telefonica. O noapte întreaga erau obligati sa se plimbe prin încaperea îngusta, legati cu lanturi de picioare. Când acestea nu mai zdranganeau, veneau gardienii cu bâtele si le reaminteau violent detinutilor ca nu au voie sa se odihneasca niciun minut.

Lasati fara nume. Fara numar.

Toate chinurile la care erau supusi cei întorsi împotriva sistemului reprezentau modalitati cumplite de dezumanizare. Se încerca exterminarea psihica a omului intelectual. Detinutii nu mai aveau identitate, nu mai puteau gândi. Majoritatea prizonierilor îsi pierdeau viata, însa, în prezent, nimeni nu stie câte suflete au pierit în Fortul 13. Nimeni nu a tinut cont, nu aveau nici macar un numar de înregistrare. Era evident, din moment ce pazitorii inculti nu stiau sa numere. Sau sa citeasca.

Gardienii erau alesi dupa agresivitate, de obicei din rândul rromilor. Conditia era sa nu aiba mai mult de patru clase si sa fie, preferabil, de la tara. Li se dadeau un ciomag si o uniforma, suficient pentru oamenii primitivi sa creada ca sunt niste zei.
Dupa zeci de povesti inimaginabile ale celor care au supravietuit „Închisorii mortii“, frigul nu a mai însemnat nimic pentru niciunul dintre noi, iar, când am iesit din fort, am pretuit lumina soarelui. Am lasat acolo teroarea ce ne-a cuprins pe toti, însa am luat cu mine povestile cumplite.

Sursa: adevarul.ro