La noi, (mai) nimic nou sub soare. Cu atât mai putin sub... sol ! Povestea atât de disputatei posibile exploatãri a gazelor de sist, prin fractionare hidraulicã pe verticalã, în câteva perimetre din România (dintre care cel putin trei se aflã pe litoral sau în apele teritoriale românesti ale Mãrii Negre) nu este chiar atât de nouã, asa cum ar putea sã lase impresia momentul actual, de apogeu al controverselor pe aceastã temã, care frãmântã opinia publicã, mai cu seamã cu începere din primãvara trecutã. De fapt, totul a debutat în perioada interbelicã, pe la jumãtatea anilor 20 ai secolului trecut. Atunci, mai multe mari companii petroliere americane, care se luptau pentru a obtine, dacã nu monopolul, mãcar întâietatea în prospectarea, cartografierea si, desigur, în final exploatarea importantelor, cel putin pentru acele vremuri, resurse de hidrocarburi ale tãrii noastre, au fãcut o descoperire pe care doar foarte putini români, chiar dintre mai marii de atunci ai tãrii, au ajuns sã o cunoascã. Este vorba despre straturile succesive de sisturi bituminoase, în special din Moldova de dincoace de Prut si din Sud-Estul Dobrogei, pe care geologii si inginerii iankei (care erau, de departe, cei mai avansati în studierea acestor noi oportunitãti energetice, cercetare aflatã, atunci, încã în faza de pionierat ) le-au identificat în timp ce explorau subsolul, în cãutarea „aurului negru”, nume de lacom alint pe care tot ei l-au dat pretiosului petrol. Dar nici americanii nu trecuserã, nici mãcar experimental, la extragera unor astfel de hidrocarburi. De fapt, încã încercau sã conceapã principiul tehnic fundamental, prin care ar fi putut sã stoarcã Pãmântul si de aceastã bogãtie. Abia mult mai târziu, întâi nemtii, în timpul rãzboiului ce a urmat (ei încercau, din ce în ce mai disperati, pe mãsurã ce conflagratia mondialã se prelungea, iar resursele clasice le erau din ce în ce mai insuficiente, sã gãseascã forme alternative de a-si asigura materii prime, îndeosebi carburanti), apoi tot americanii, în deceniile sase-sapte, aveau sã punã la punct metoda si tehnologia de extractie, pe care cei din urmã au început chiar sã o aplice, la nivel industrial, odatã cu marea crizã energeticã din 1973-74.

Dar sã revenim la primele prospectiuni, cele din interbelic. Interesati de petrol, pe care, iatã, îl intuiserã si chiar îl depistaserã, încã din perioada foxtrott-ului, si pe platforma litoralã a Mãrii Negre (dar, la acea vreme, nu se creaserã tehnologii nici pentru exploatatiile marine), specialistii companiilor din SUA s-au multumit, în privinta pungilor de gaz captive între straturile de rocã, sã le cartografieze, destul de precis!, trimitându-le la ei acasã, la bunã pãstrare, sub obroc si supersecretizare strategicã, în asteptarea vizionarã a momentului când vor trage un folos de pe urma descoperirilor fãcute în tara Contelui Dracula. Nu se stie cum, dar este lucru dovedit, de cãtre istorici, cã, în timpul rãzboiului, mai ales cãtre sfârsitul sãu, si inginerii si geologii germani ajunseserã sã posede hãrti, cu perimetrele gazelor de sist, din Moldova si Dobrogea! Ca si în cazul hidrocarburilor clasice, nu este clar dacã aceste cunostinte, despre subsolul nostru, le dobândiserã prin cercetãri si sondãri proprii, sau le obtinuserã pe cãi mai mult sau mai putin „ortodoxe”, de la români sau poate chiar de la predecesorii prospectori, acum inamici în cumplitul rãzboi. Cert este cã în zona Costinesti-Tuzla si între Vama Veche si Duranculak (Bulgaria), au existat colonii de ingineri si tehniceni nemti, militari si civili, care prin 1943-44 sondau si cartografiau de mama focului. Bãtrânii locului povesteau adesea despre acestia, mirându-se cã nemtii cãutau petrol acolo unde era, credeau ai nostri, doar stâncã, loess lutos si, în rest, apa mãrii cât cuprinde.

Ceausescu a primit de la presedintele SUA, Jimmy Carter, planurile zãcãmintelor si asistentã tehnologicã, pentru proiectul ”Zebra”!

Dupã criza petrolului de la jumãtatea deceniului opt al secolului trecut, când membrii Organizatiei Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) au crescut, brusc si semnificativ, pretul hidrocarburilor livrate tãrilor cu industrii energofage, americanii si-au adus aminte (si) de varianta gazelor de sist. Harnici, operativi si eficienti din fire, nu peste multi ani, deja exploatau astfel de zãcãminte, mai întâi pe propriul lor teritoriu, încercând ulterior sã se extindã, cu prospectiunile si exploatarea, oriunde li se permitea, contra cost desigur, pe tot globul. Bineînteles cã au scos, din seifurile bine pãzite, si hãrtile pe care le realizaserã, în diferite circmstante, în lumea largã. Inclusiv în marginea noastrã de Europã. Însã, România era acum stat comunist, membru al Tratatului [militar] de la Varsovia si al Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER). Dar nu se manifesta, totusi, ca un foarte docil si diciplinat în front component al „lagãrului sovietic”.

Încã de la preluarea puterii, în mai 1965, cu un remarcabil (pentru Occident) „vârf” de curaj în august 1968, când a refuzat sã participe la invazia Cehoslovaciei, Nicolae Ceausescu cãuta, prin aproape orice mijloc care îi tinea pe rusi doar în limita mustrãrilor, din „Pravda” sau „Izvestia”, si a declaratiilor dezaprobatoare, sã-si fãureascã un soi de independentã, în raport cu „fratele cel mare” de la Rãsãrit. Independentã însemna, din punct de vedere politic, în primul rând, relatii bune, uneori chiar foarte bune, cu lumea occidentalã, mai ales cu unii lideri, marcanti si puternici ai acesteia. În ceea ce priveste SUA, ambitiosul sef dâmbovitean a cultivat chiar legãturi de prietenie personalã, în limitele antinomiei ideologice, bineînteles, cu trei locatari succesivi ai Casei Albe, începând cu primul presedinte care a vizitat un stat socialist (R. S. România, în vara lui 1970), republicanul ultraconservator („ultrareactionar” si „ultraimperialist”, cum se zicea în lumea noastrã, de dincoace de „Cortina de Fier”) Richard Nixon, continuând cu alt republican, Gerald Ford (si el oaspete la Bucuresti, în 1973) si consumând „luna de miere” cu americanii pe tot parcursul mandatului unic al democratului baptist James Earl (Jimmy) Carter (care l-a primit, în anul 1978, pe Ceausescu, cu relativ mare fast, la Washington, în ceea ce a constituit prima vizitã oficialã a unui conducãtor-suprem comunist în America de Nord, de la tartorul de la Kremlin, Nikita Hrusciov, în anii 60).

În acelasi timp, aceeasi notiune, de independentã (fatã de sovietici), includea, nu în ultimul rând, si o componentã economicã. Cea energeticã, desigur. Dacã petrol se mai gãsea (cu ce importam, din Libia, din Iran, de la alti prieteni din lumea arabã, de la marele amic (generalul) Suharto, dictatorul sângeros al Indoneziei s.a.m.d. , cu ce mai extrãgeam, din tarã, iar de la începutul deceniului urmãtor: inclusiv din Marea Neagrã, se descurca pânã si supradimensionata industrie a „Epocii de Aur”), gazele naturale, însã, nu erau suficiente, ele fiind folosite si ca materie primã în industria chimicã. Rusii ne tratau, atunci ca si în prezent, pe mãsura... „independentei” noastre, care ne cam iesea pe nas, (si) din punctul de vedere al pretului si cantitãtilor de gaz rezervate nouã, de cãtre statul sovietic, tãtuka „Gazpromului” de astãzi. Iatã cum, gând la gând cu bucurie, s-au întâlnit interesele politice ale SUA , cu cele economico-politice ale Ceausescului. Si astfel, s-a pus de-o colaborare.

Liderii celor douã tãri au cãzut la o întelegere, ce s-a vrut a rãmâne secretã, chiar si dupã înlãturarea lui Ceausescu si prãbusirea comunismului în Rusia si Europa de Est. S-a stabilit si un nume de cod, cel putin pentru partea românã. Acesta era... „Zebra”, fiind ales pentru cã straturile de rocã si cele de astfel de hidrocarburi alterneazã, precum linile negre cu cele albe de pe pãrul acestei nevinovate cabaline africane. În termeni concreti, statul american a finantat, din fonduri „speciale”, care erau legate de necesitãtile sustinerii „disidentelor” din lagãrul comunist (asadar: de „rãzboiul rece”!), un soi de asociere, secretã, subliniem încã o datã!, între una dintre companiile transnationale din „top zece” mondial al momentului respectiv (nu numai din sectorul petrolier), celebra si foarte agresiv-dinamica „Standard Oil of Indiana” (cu paronima „Standard Oil of California”, alt gigant petrolier, statul român crease , deja, de prin 1976, o „societate mixtã” - în întelesul de atunci, dat de tãrile socialiste acestui tip de entitate economicã transfrontalierã). Americanii ne-au dat, gratis, nu numai hãrtile perimetrelor exploatabile de sisturi, dar au trimis, în acelasi mare secret (cã ne mâncau rusii, dacã prindeau de veste), si peste 20 de consilieri tehnici (si asta numai într-o primã fazã!), care i-au asistat si îndrumat pe specialistii români, de la prestigioasa, în epocã, uzinã „1 Mai” din Ploiesti ( Cu adevãrat, constructorii de echipamente si utilaje de forare si extractie români erau printre cei mai apreciati din lume, nefãcând fatã comenzilor venite buluc, chiar din Occidentul avansat. Asta fãrã sã mai vorbim de faptul cã o companie precum „Shell Oil”, ca sã dãm doar cel mai cunoscut exemplu, avea în teren, la lucru, tehnologie sub patent românesc. Inutil sã mai descriem acum - dar promitem sã revenim, în curând, asupra tristului subiect - ce s-a ales si de aceastã industrie autohtonã, fãrã nici o exagerare patriotardã, de vârf... ). Eram noi foarte avansati în materie de petrol si gaze, dar nu si-n cele de sist. Deja, dupã un an de zile, la presiunea lui Ceausescu, nerãbdãtor, pânã la paranoia, când îi intra ceva în cap (de exemplu, la solicitãrile sale insistente, la un moment dat, numãrul inginerilor americani, pentru care se amenajaserã spasii de cazare chiar în perimetrul uzinei, ca în vreme de rãzboi , ajunsese la peste 50, iar însãsi tovãrãsia sa, marele conducãtor, venea aproape lunar, în mare tainã, ca sã verifice stadiul operatiunii), la Ploiesti se fabricaserã echipamentele necesare, care urmau sã plece spre Bârlad, unde se amenajase un câmp de exploatare pilot.
Din pãcate, ar spune sustinãtorii unor astfel de foraje, ori din fericire, cum ar considera ecologistii si multi seismologi, utilajele respective nu au mai plecat niciodatã spre Moldova sau oriunde altundeva în România (În schimb, în toamna acelui an, 1977, din Portul Constanta au pornit spre SUA cel putin trei nave de transport încãrcate cu componentele rezultate din colaborarea româno-americanã de la „1 Mai” !). Ce se întâmplase, ce anume l-a determinat pe „nea Nicu” sã abandoneze, atât de brusc, acest proiect care îi era asa de drag, din motivele arãtate, ca sã nu mai vorbim de „chimista” lui consoartã, „inginer-doctor-academician-savant de renume mondial”, poreclitã în popor „has-doi-zero” sau „madam Codoi”)?

Dupã cutremurul din 1977, Ceausescu n-a mai permis nici captarea… apelor freatice!

Teribilul cutremur de pãmânt, din tragica searã a lui 4 martie 1977, este rãspunsul la întrebarea de mai sus, adicã motivul pentru care exploatarea gazelor de sist în România n-a mai fost un subiect de actualitate, pânã în aceste atât de agitate zile.

Conducãtorul român fusese avertizat, chiar insistent, se pare, de cãtre (unii doar, ce-i drept) specialisti, în special geologi si seismologi, plus alti cercetãtori, cu preocupãri ecologice, asupra riscurilor tectonice, dar si de mediu, pe care le-ar putea implica proiectul în discutie. Acest lucru este dovedit de rapoartele si memoriile extrase (sic!), cu greu, de câtiva tineri istorici, din arhivele rãmase sub obrocul încadrãrii în categoria “secretelor de stat, privind siguranta nationalã”. Dar, încãpãtânat cum era, dictatorul dorea, cu tot dinadinsul, sã-si ducã planul la bun sfârsit. El fusese cel care insistase, pe lângã presedintii americani, pânã ce i-a convins pe acestia sã facã un gest rãmas unic, în istoria de 45 de ani a tensiunii dintre cele douã “lagãre”, comunist si capitalist: acela de a da, adversarului ideologic-sistemic, în plin “rãzboi rece”, documentatii secrete, geologice si tehnologice, basca consilieri-specialisti la dispozitie. Si gratis, pe deasupra!

Nenorocirea de la începutul lunii martie a acelui an, care a îndoliat sute de familii si a transformat în ruinã o parte din centrul Capitalei si orasul Zimnicea, l-a speriat atât de tare pe Ceausescu, încât, din acel moment, nu a mai autorizat nici un fel de foraj în zonele cu straturi solide si fluide aflate în alternantã, în special la adâncimi medii sau mari, ba chiar nici pe cele la adâncimi mici, dacã se interferau cu reteaua de apã freaticã. Practic, singura „gaurã” subteranã pe care a consimtit-o, si asta pentru cã nu avea cum altfel sã-si vadã realizatã o altã obsesie, a fost... metroul îbucurestean. Prin anii 80, era deja imposibil, nu numai în Capitalã, sã mai obtii autorizatie pentru a-ti face un banal biet... put de apã, cu pompã extractivã din apele freatice, oricât de aproape de suprafatã ar fi fost acestea din urmã! Asa încât, echipamentele realizate la Ploiesti au plecat în America (nu stim, dar n-ar fi exclus ca olteanul sã le fi cerut si bani celor care îl ajutaserã, pe gratis, sã le producã), unde, fãrã îndoialã, n-au stat nefolosite.

Într-un numãr de prin 1990, al unui ziar national, s-a strecurat o frazã care ne informa cã în curtea Uzinelor „1 Mai” mai zace încã, uitatã si stingherã, o fierãtanie ruginitã, despre care muncitorii mai vechi în unitate aveau câte ceva de spus. (Cuvântul „unitate” nu l-am ales întâmplãtor, pentru cã fabricile care realizau echipamente de înaltã tehnologie, cu patent românesc, deci protejat, mai ales cele ale cãror produse erau considerate „strategice” - iar tot ce era legat de combustibili, de energie în general, se înscria în aceastã categorisire , erau înregistrate si ca unitãti militare, cu numãr de „U.M.”, cuprinse în structura ministerului Apãrãrii sau a celui de Interne, dupã caz). Lucrãtorii bãtrâni îsi aminteau, cu plãcutã nostalgie, cã masivul obiect era un segment (scãpat netrimis la reciclare, cine stie cum, de cine si de ce) din ceea ce fusese, odatã, efemera linie de productie a utilajelor pentru niste gaze mai ciudate, „d-ale americanilor”, cum spuneau ei. De ce îsi aminteau oamenii cu regret de acest episod, prea scurt dupã dorinta lor? Pãi, povesteau acestia, atunci au bãut si ei, pentru prima oarã în viatã (pentru cã nu toti ieseau „afarã”, însotind, pentru instalare si asistentã tehnicã, echipamentele realizate de uzinã) lichidul emblematic American „Coca -Cola”. Cã bãgaserã la bufetul din incintã, pentru colegii „din State”!

Dar ceea ce n-a consemnat reporterul acelei gazete, din perioada imediat consecutivã evenimentelor din decembrie 1989 (vremuri romantice, de pionierat pentru presa liberã, în care ziaristii lãsau, uneori, condeiul din mânã, pentru a manevra, la propriu, hârletul, ca sã dezgroape documente compromitãtoare, înmormântate, în mare pripã, de cãtre fel de fel de securisti panicati, prin coclaurile de la Berevoiesti ) este faptul cã, (si) la Ploiesti, mai erau (si mai trãiesc si astãzi câtiva) oameni care îsi aminteau de supravegherea „la sânge” la care au fost supusi angajatii de la „1 Mai”, împreunã cu familiile lor, în special pe timpul realizãrii asa-numitelor „comenzi speciale”, cum a fost si cea legatã de gazele de sist. Vom vorbi noi despre aceasta, în episodul urmãtor, mai ales cã tartorul principal a fost, si acolo, tot odiosul personaj Ion Dincã, demnitarul comunist poreclit sugestiv, de cãtre cei care au fost sau erau gata-gata sã fie victimele sale, „Te(-)leagã”.

Sursa: ziarultimpul.ro - Autor: Paul Parvu