Fara îndoiala ca uciderea presedintelui american John Fitzgerald Kennedy a însemnat unul dintre evenimentele marcante ale secolului XX, constituind totodata o enigma neelucidata, pâna în zilele noastre. Opinia oficiala, exprimata prin controversatul raport al Comisiei Warren este aceea ca asasinatul a fost comis de un singur tragator, însinguratul si alienatul Lee Oswald. Dar versiunile paralele, bazate pe marturii cât se poate de credibile, acrediteaza ideea ca în spatele acestei socante crime s-au aflat organizatii extrem de puternice, deranjate de actiunile primului presedinte catolic din istoria Americii. Cine anume a decis ca presedintele trebuie sa dispara este greu de stabilit dar motivele pentru aceasta decizie capitala par, în opinia unor istorici si cercetatori, evidente...
Un simbol pentru o întreaga generatie
În ultimii ani, s-a conturat tot mai clar ipoteza ca JF Kennedy a fost victima unui complot de care nu au fost straini chiar unii membri ai Administratiei sale, printre acestia numarându-se poate si vicepresedintele Johnson. Este vorba, spun adeptii teoriei conspiratiei, de catre asa-numitul „guvern din umbra”. Ce i-a determinat pe acesti oameni sa-l elimine de pe scena politica pe „cel mai bun american”, cum l-au considerat multi? Pentru a afla raspunsul la aceasta întrebare, sa încercam mai întâi sa vedem cine a fost Kennedy si pe ce s-au bazat convingerile sale.
Îndragostit de clasici si mare iubitor al istoriei, înflacarat adept al regimului republican, democrat convins, JFK a constituit un simbol pentru o întreaga generatie postbelica. Temerar, patriot, liberal, Kennedy a pus interesele tarii sale mai presus de cele personale sau ale anturajului sau, mai ales în ceea ce priveste politica externa. Si, dupa cum se stie, politica externa a fost mereu punctul sensibil al politicianismului american. Nu este un secret pentru nimeni ca adesea, locatarii de la Casa Alba, au fost total dependenti de consilierii lor si de puternicii oameni de afaceri care contribuisera la alegerea lor – Bill Clinton fiind, afirma istoricii, cel mai edificator exemplu.
Provenind dintr-unul dintre cele mai puternice „clanuri politice” americane, întemeiat de tatal sau, Joseph, John Fizgerald nu a avut nevoie de sprijinul financiar al magnatilor din industria de armament, cei care, se spune, decid de secole cine va merge în Biroul Oval. Averea colosala adunata – prin procedee deloc ortodoxe, s-a afirmat – de tatal sau i-a permis lui Kennedy sa fie total independent de oligarhia financiara americana. Lucru care, se pare, i-a fost fatal. Asadar, sa fi fost ucis presedintele din simplul motiv ca era prea bogat?
Ascensiunea „celui de-al patrulea Reich”
S-a vehiculat adesea ideea ca JFK a fost propulsat la Casa Alba de carisma sa extraordinara. Lucru adevarat doar partial. Fiindca nu trebuie sa ne facem iluzii asupra influentei pe care averea tatalui sau a avut-o: aceasta avere i-a permis sa-si sponsorizeze singur campania electorala si sa nu mai aiba nevoie de „prieteni” dispusi sa-l ajute înainte de alegere, pentru a-i cere apoi diverse „servicii”, în schimb. Pe lânga asta, Kennedy s-a bucurat de sprijinul masiv al alegatorilor catolici, al intelectualilor, care vedeau în el o speranta pentru revigorarea sistemului politic american, marcat de coruptie si egoism, al femeilor, care-l adorau pentru alura sa de star hollywoodian si, nu în ultimul rând, al puterncei comunitati de culoare, supusa discriminarilor de tot felul, mai ales în statele din sudul Americii.
Sindicalistii erau de asemenea înclinati sa-l voteze, o exceptie constituind-o controversatul Jimmy Hoffa, un inamic personal al presedintelui si mai ales al fratelui acestuia, Robert, care voia sa-l aduca în fata justitiei, acuzându-l de coruptie si legaturi cu Mafia. Erau deci tot atâtea motive pentru ca „guvernul din umbra”, sprijinit de Mafie, sa doreasca anihilarea lui Kennedy. Mai mult, imediat ce a fost ales presedinte, Kennedy a initiat unele masuri care i-au înspaimântat si mai tare pe magnatii din industria armamentului si pe liderii Mafiei.
Potrivit lui Jim Marrs, autor al lucrarii „Ascensiunea celui de-al patrulea Reich: Societatile Secrete care ameninta sa domine America”, în 1963, Kennedy începuse sa-si impuna propria vointa puternicelor grupari care, de decenii, hotarau directiile politicii interne si externe ale SUA: „El si-a exprimat dorinta de a modifica CIA, transformând-o într-o institutie mult mai „deschisa”, dorea sa anuleze scutirile de taxe de care beneficiau unele concerne din industria petrolului, sa-si consolideze controlul asupra concernelor multinationale americane si sa diminueze puterea birocratilor din Wall Street si din sistemul Rezervelor Federale.
În iunie 1963 Kennedy a dispus tiparirea si punerea în circulatie a 4,2 miliarde dolari, în bancnote SUA, bani emisi de Departamentul Trezoreriei fara a plati nimic sistemului Rezervelor Federale, institutie compusa din douasprezece banci private ai caror proprietari nu erau americani... Gesturile sale erau inacceptabile. Kennedy deranja prea multe interese si trebuia facut neaparat ceva pentru a-l opri.”
Prea mic pentru un razboi atât de mare?
Marrs este de parere ca „bomboana pe coliva” a reprezentat-o decizia presedintelui de a se opune proiectului nuclear israelian. Kennedy era convins ca ducerea la îndeplinire a acestui proiect ar fi dus la o crestere a tensiunii în Orientul Mijlociu. si, este evident ca el a fost un om al pacii, care îsi dorea sincer o relaxare în raporturile dintre tari, mai ales în privinta relatiei cu URSS. Dar politica sa pacifista contravenea flagrant intereselor marilor producatori de armament: ca dovada, imediat dupa moartea sa, noul presedinte, Lyndon B. Johnson a modificat radical pozitia Case Albe vizavi de programul nuclear israelian, acceptând fara rezerve construirea reactorului de la Dimona.
La fel, se stie sigur ca JFK voia sa puna capat implicarii americane în Vietnam înainte de încheierea primului mandat la Casa Alba, ceea ce ar fi produs grave prejudicii financiare concernelor producatoare de armament. În lucrarea „Politica profunda si moartea lui JF Kennedy”, Peter Dale Scott releva ca pe 11 octombrie 1963 Kennedy a emis directiva NSAM 263, privind retragerea trupelor, indiferent de conditiile militare din teren. La scurta vreme dupa asasinarea presedintelui, succesorul sau, Johnson va anula directiva iar absurdul conflict va continua, ducând la moartea altor mii de soldati americani dar si la venituri substantiale pentru magnatii din industria de aparare.
Tentativele de acceptare a unei coexistente pasnice cu sovieticii n-au fost nici ele pe placul acestor magnati, pentru care amenintarea permanenta a unui conflict planetar, cu „fortele Raului” – statele comuniste, reprezenta ratiunea de a exista. Aceste initiative luate de Kennedy au reprezentat, ca atare, tot atâtea motive pentru care carismaticul politician a fost urât de catre inamicii sai, ce s-au constituit într-o cabala macabra si nu au ezitat sa-l ucida, desigur, ascunzându-si planul diabolic sub aparenta unui act comis de un individ cu certe deficiente psihice dar candidatul ideal pentru un asasinat la care nu a fost singurul faptas...
Fara îndoiala ca uciderea presedintelui american John Fitzgerald Kennedy a însemnat unul dintre evenimentele marcante ale secolului XX, constituind totodata o enigma neelucidata, pâna în zilele noastre. Opinia oficiala, exprimata prin controversatul raport al Comisiei Warren este aceea ca asasinatul a fost comis de un singur tragator, însinguratul si alienatul Lee Oswald. Dar versiunile paralele, bazate pe marturii cât se poate de credibile, acrediteaza ideea ca în spatele acestei socante crime s-au aflat organizatii extrem de puternice, deranjate de actiunile primului presedinte catolic din istoria Americii. Cine anume a decis ca presedintele trebuie sa dispara este greu de stabilit dar motivele pentru aceasta decizie capitala par, în opinia unor istorici si cercetatori, evidente...