Cititorul „Magazinului”, domnul Sas Ludovic, din Caransebes, autointitulat „un batran fost OZN-ist care inca mai crede in basme, mituri si legende”, ne-a trimis o foarte interesata scrisoare referitoare la o mare enigma a planetei noastre: teoria Pamantului gol. Aceasta este denumirea generica a ipotezei care a inflacarat imaginatii si a radicalizat atitudinea intoleranta a multor oameni de stiinta.

Cele patru Pamanturi

 Pentru cei interesati de subiect, detaliile sunt probabil bine stiute: Terra nu ar fi o sfera „plina”, ci interiorul ei ar gazdui o alta lume, mult mai avansata decat a noastra, din toate punctele de vedere. Mai mult, astronomul britanic Edmund Halley lansa (in secolul al XVIII-lea) ipoteza Pamantului constituit din patru sfere concentrice, luminate permanent de o atmosfera (?) luminoasa, datorita unui gaz care evadeaza uneori la suprafata, dand nastere fantasticelor aurore boreale.

Fenomenul ar fi facilitat de existenta, in zonele celor doi Poli, a unor gauri – adevarate porti intre noi si ceilalti. Au urmat alti teoreticieni ai ipotezei, cel mai cunoscut fiind John Symmes (decedat in 1829) dar si incredibila marturie a amiralului Byrd, cel ce ar fi patruns in misteriosul taram. Adversarii categorici ai ideii au gasit un sprijin si in faptul ca scriitori faimosi, precum Edgar Allan Poe, Jules Verne sau Edgar Rice Burroughs au descris amanuntit lumea din maruntaiele Terrei, in opere de fictiune. Dar, oare, sa fi fost vorba chiar despre fictiune pura? Astazi, numeroase scrieri ale vizionarului Jules Verne spulbera scepticismul celor ce-l citeau acum un veac.

Ce stie NASA?

Este destul de greu sa se confirme o asemenea teorie care azi pare mai degraba elucubranta. Totusi, pe diverse surse vin catre public informatii stupefiante. Clasificate, evident, „top secret”, numeroase documente foto realizate de membrii misiunilor Apollo nu s-ar referi exclusiv la Luna. Unele surprind si Polii terestri si nu oricum. Astfel, o imagine surprinsa de pe Apollo XI in iulie 1969 prezinta Pamantul intr-o postura aparent comuna. Totusi, la un studiu atent, in apropierea Polului Nord se observa clar o gaura neagra care pare sa absoarba norii catre interiorul planetei.

Calcule efectuate pornind de la scara fotografiei indica un diametru al gaurii de 900-950 km, iar pozitionarea la circa 86ºC lat. N. Rapoarte anterioare (precum cel al amiralului Byrd) mentionau un diametru de 716 km, la 86º 8’ lat. N. In plus, daca „denivelarea” corespunde cu circa 400 km sub nivelul solului, norii coboara si ei la minus 385 km! Culorile sunt si ele revelatoare, indicand o zona – nu acoperita de gheturi, ci avand un climat temperat si bland, permanent.

Semnale radio intraterestre

 Pe 14 februarie 1995, importantul cotidian canadian „Weekly World News” publica un articol cu titlul socant „Cap Canaveral. Florida. NASA primeste semnale radio venite din interiorul Terrei. Expertii cred ca aceste semnale sunt emise de o forma de viata inteligenta si foarte dezvoltata”. Un inalt responsabil NASA ar fi declarat ca fiintele care incearca sa intre in contact cu noi dispun de o tehnologie capabila sa transmita semnale prin scoarta terestra, traversand sute de kilometri de roca. Primele semnale ar fi fost primite pe 30 octombrie 1994, apoi au revenit la intervale regulate.

Ele sunt compuse dintr-un cod matematic foarte complex, descifrat usor de oamenii de stiinta. Totusi, continutul mesajelor nu a fost dezvaluit. „Nu as zice ca ele sunt ostile, dar ar putea provoca nelinisti si controverse, iar in randul opiniei publice ar isca o stare de excitatie si de anxietate.” – a comentat reprezentantul NASA. De altfel, dezvaluirile care i se atribuie sub anonimat sunt mai complexe, ele facand trimitere la viitorul civilizatiei umane. In prezent, se vorbeste despre o (alta) expeditie catre „taramul eternelor mistere”. Cum spune cititorul nostru din Caransebes, „nu mai aspiram spre stele, ci spre subterane”...

Autor: Adrian-Nicolae Popescu ; Sursa: magazin.ro

Una dintre cele mai mari enigme ale istoriei o constituie disparitia brusca, in urma cu aproximativ 30.000 de ani, a omului de Neanderthal, o ruda apropiata a lui Homo Sapiens. In legatura cu aceasta iesire misterioasa de pe scara evolutiva a unui hominid inteligent, cu creierul aproape la fel de dezvoltat ca si al fiintei umane propriu-zise, s-au emis numeroase ipoteza, niciuna nereusind insa sa intruneasca acceptul general al specialistilor. O teorie de ultima ora, apartinand unui antropolog britanic, vine sa aprinda si mai mult spiritele.

Indiferent ca ne place sau nu, canibalismul a fost o practica uzuala in trecutul omenirii si chiar si astazi se mai practica, in regiuni uitate de civilizatie din Oceania. Obiceiul era raspandit, mai mult ca sigur, si la oamenii de Neanderthal si probabil ca lor le-a fost fatal, dupa cum sugereaza Simon Underdown, lector la departamentul de Antropologie al Oxford Brookes University. „Povestea disparitiei omului de Neanderthal este una dintre cele mai incitante din cadrul intregii evolutii umane, spune savantul britanic. Cum de a putut o asemenea specie inteligenta sa dispara atat de subit si mai ales, fara urma?”

Terifianta „boala a vacii nebune”

Pentru a da un raspuns acestei intrebari, Underdown a studiat timp de cativa ani obiceiurile tribului Fore din Papua Noua Guinee, comunitate ce practica un canibalism ritualic, si a legat concluziile obtinute de soarta omului de Neanderthal. In plus, lectorul britanic s-a bazat pe osemintele descoperite in 1999 intr-o pestera din Franta, ce sugerau ca neanderthalienii apelau si ei la canibalism. Osemintele, vechi de circa 120.000 ani, gasite in situl de la Moula-Guercy, pe malul vestic al raului Ron, i-au determinat pe antropologi sa creada ca un grup de neanderthalieni au dezosat carnea a sase semeni de-ai lor si apoi au spart oasele si craniul, cu un ciocan de piatra, pentru a scoate maduva si creierul.

Nu este clar de ce oamenii de Neanderthal se mancau intre ei, dar cercetarile intreprinse de Underdown asupra populatiei Fore l-au determinat sa creada ca in acest caz este vorba despre o practica rituala, trupul unui decedat fiind mancat de membrii familiei lui, pe considerentul ca astfel vor mosteni puterea si intelepciunea raposatului. Dar, incepand cu primele decenii ale secolului XX, antropoogii au remarcat aparitia unei boli ciudate la tribul Fore, o boala care a atins nivelul unei epidemii si a ucis sute de persoane.

Investigatiile intreprinse au demonstrat ca bizara maladie era legata de activitatile canibalistice ale aborigenilor, fiind o forma de encefalopatie spongiforma transmisibila. (TSE). Encefalopatiile spongiforme, dintre care face parte si asa-numita „boala a vacii nebune”, au aparut, spun oamenii de stiinta, in urma cu milioane de ani. In urma infestarii, creierul bolnav capata o forma similara cu a unui burete, din pricina formarii de mici orificii pe scoarta cerebrala, pe masura ce maladia evolueaza. Stadiile finale ale bolii se traduc prin tulburari psihice grave si imposibilitatea miscarilor.

Underdown a creat un model, bazat pe descoperirile facute in Papua Noua Guinee, pentru a demonstra cum raspandirea unei astfel de boli prin intermediul canibalismului ar fi putut decima populatia neanderthaliana. Din calculele sale, rezulta ca, afectata de boala, o populatie de 15000 de indivizi ar fi putut deveni non-viabila in mai putin de 250 de ani. „Encefalopatia spongiforma ar fi putut diminua drastic populatia, contribuind la extinctia ei, in combinatie cu alti factori, cum ar fi schimbarile climatice si aparitia lui Homo sapiens sapiens”, apreciaza savantul britanic.

Asemenea maladii au perioade de incubatie foarte lungi, astfel incat indivizii ar fi putut sa nu manifeste nici un simptom evident, multa vreme. Similar, oamenii care consuma carnea unor persoane bolnave de TSE nu prezinta semnele bolii imediat dupa dupa aceea. „Este cert ca neanderthalienii nu au facut nici o corelatie intre canibalism si simptomele encefalopatiei spongiforme iar acest lucru le-a fost fatal”, afirma Underdown.

Sursa: magazin.ro ; Autor: Gabriel Tudor

Un fel de muschi al mintii: astfel poate fi considerat creierul – altfel, definit drept „centrul de comanda” al organismului nostru. Ideea ar fi ca el trebuie antrenat permanent, pentru a-l mentine in forma. Totusi, exista si acel mit potrivit caruia nu utilizam decat in foarte mica masura capacitatile materiei cenusii ce ne-a fost data. Oare chiar asa sa fie?

Doar 10%?

Cu aproximatie, acesta ar fi procentul folosirii creierului de catre om, parere in mod frecvent vehiculata si pe marginea careia s-a tesut o intreaga poveste, totusi neargumentata logic, dupa cum vom incerca sa aratam mai jos. Daca ar fi chiar asa, ar insemna ca ne aflam in posesia unei puteri absolut redutabile, care insa sta mereu... ascunsa. Iar printre cei ce au propagat aceasta teorie se afla si un savant al carui (re)nume ar trebui sa se afle mai presus de orice suspiciune: Albert Einstein.

Adevarul este ca, totusi, noi nu utilizam capacitatile creierului nostru in proportie de 100%. Problema trebuie analizata insa intr-un fel aparte. Pentru tipuri de activitati diferite, intra in functiune parti diferite ale creierului. Aceasta inseamna, intr-adevar, ca la un moment dat ne folosim de o parte asa-zicand redusa din materia cenusie, dar legand intre ele infinitele, practic, tipuri de activitati cu care ne confruntam pe parcursul vietii, vom constata ca – asa cum au dovedit si tehnicile de imagerie moderne – practic noi ne folosim toti neuronii, dar nu pe toti in acelasi timp.

Argumente de necontestat

Legenda celor zece procente se crede ca vine de la frenologii secolului XIX. Totusi, pentru a ne convinge ca lucrurile nu stau astfel, ni se propune sa ne raportam la cazurile medicale in care este implicat creierul (indiferent de gravitatea lor) si care rareori raman fara consecinte. Or, daca numai 10% ar fi activ, majoritatea victimelor unui accident vascular cerebral ori ale unui traumatism cranian nici macar nu si-ar da seama de suferinta respectiva!

De asemenea, in cazul maladiilor neurodegenerative, chiar si daca exista doar o slaba afectare a creierului (10-20% pierderi de neuroni), consecintele sunt dramatice. In fine, oamenii de stiinta vin si cu un alt argument logic. Din punct de vedere evolutiv, o specie precum cea umana nu ar fi motivata sa aiba un organ atat de voluminos si de „gurmand” (creierul nostru consuma, singur, o cincime din oxigenul si din glucoza de care are nevoie organismul), doar ca sa lase 90% din el in voia sortii. Sa nu uitam ca omul, la nastere, este singura primata venita pe lume prematur, incapabila sa mearga si sa aiba grija de propria fiinta.

Invatam... dormind

Oricine a trecut (serios) prin scoala stie bine ca e mai usor sa inveti in ajunul unui examen, decat chiar in ziua probei respective. S-ar zice asadar ca in timpul somnului se „digera” ceea ce am invatat. Acesta este un lucru demonstrat pe baza imageriei cerebrale: in timpul somnului paradoxal, regiunile creierului implicate in procesul de invatare sunt puse la treaba. Fapt ce pare sa indice ca informatiile inregistrate inainte sa ne culcam sunt din nou trecute in revista in timpul noptii. Beneficiile somnului asupra facultatilor amnezice nu sunt insa rezervate doar omului. In cazul pasarilor, de exemplu, in timp ce dorm se realizeaza un gen de perfectionare a cantecului.

Dar nu numai somnul ajuta memoria, ci si perspicacitatea si creativitatea. S-a demonstrat destul de simplu acest lucru, aratandu-se ca o problema data spre rezolvare mai multor voluntari, care nu fusese rezolvata intr-o zi oarecare, a fost solutionata dupa o noapte de somn bun. Iar la acest capitol exista si alte exemple celebre: Mendeleev se pare ca si-a conceput binecunoscutul tabel periodic dupa o noapte de odihna sanatoasa; la fel, R.L. Stevenson a gasit in acelasi mod „reteta” faimosului sau roman despre Dr. Jekyll si Mr. Hyde. Evident, toate cele aratate mai sus nu se doresc a fi un indemn la a dormi tot timpul...

Autor: Adrian-Nicolae Popescu ; Sursa: magazin.ro

Posibilitatea ca tainele mintii umane sa fie descifrate nu mai este, in conditiile descoperirilor de ultima ora realizate in domeniul investigatiilor cerebrale, la fel de indepartata precum pareau in urma cu cateva decenii. Si aceasta pentru ca proiecte care nu demult constituiau apanajul literaturii science-fiction, incep sa prinda viata. Un asemenea proiect se refera la o tehnica revolutionara de citire a gandurilor, prin intermediul computerului, tehnica imaginata de o echipa de cercetatori americani.

Aparent, metoda este cat se poate de simpla: scanarea creierului se face prin intermediul rezonantei magnetice, dupa care un computer analizeaza imaginile reflectand activitatea scoartei cerebrale si poate releva la ce anume se gandea persoana supusa experimentului, in acele momente. Subiectilor li s-a cerut sa se uite pe un set de fotografii alb-negru iar computerul a fost capabil sa identifice corect, in proportie de 90%, imaginile privite, la un moment dat, de oameni. Aceasta in timp ce tentativele similare de identificare, facute prin metoda intuitiei, de un alt lot de participanti la experiment, a avut o acuratete de doar 8 reusite din 1000 de incercari!

Visele si amintirile, descarcate din creier ca dintr-un computer!

„Rezultatele pe care le-am obtinut sugereaza ca vom putea reconstrui imagini din experienta vizuala a unei persoane, precum si scene din memoria sau chiar visele ei, prin simpla masurare a activitatii cerebrale. Imaginati-va un dispozitiv de citire totala a creierului, care poate reconstrui fragmente din experienta vizuala a unui subiect, in orice moment”, spune conducatorul echipei de cercetatori implicati in acest proiect senzational, dr. Jack Gallant, de la Universitatea Berkeley, California.

Desigur, o asemenea abordare a generat temerea ca mintea suspectilor ar putea fi „citita” impotriva vointei acestora, nascandu-se astfel perspectiva terifianta a unor interogatorii pentru „crime de constiinta”. Savantii californieni spun insa ca aceasta perspectiva tine, cel putin deocamdata, de taramul fanteziei, intrucat tehnica pusa la punct de ei nu poate fi aplicata decat unor imagini pe care subiectii le privesc, nu la imagini din memoria acestora. Pe de alta parte, „decodorul” software utilizat trebuie sa fie adaptat pentru fiecare individ, pe o durata de cel putin o ora, cat timp subiectul este „scanat” cu rezonanta magnetica.

Dar tot cercetatorii americani au avertizat asupra potentialelor riscuri in viitor, cand tehnicile de scanare se vor imbunatati. „Este posibil ca decodarea activitatii cerebrale sa aiba serioase implicatii etice, si acest lucru se va produce poate in cel mult 30-50 de ani. Ne pronuntam cu hotarare impotriva oricaror posibile activitati de citire a gandurilor impotriva vointei subiectilor”, spune Gallant. Specialistul american apreciaza ca metoda va deschide porti nebanuite pentru stiintele medicale, sustinand ca e posibil ca in viitor sa se poata dezvolta tehnologii pentru vizualizarea amintirilor si viselor.

„Probabil ca gandurile sunt stocate in creier asemenea unor informatii pe hardul unui computer, si pot fi, ca si acestea, descarcate si vizualizate. Daca vom reusi sa gasim cheia acestei probleme vom fi capabili sa reconstruim imaginile din vis”. Pe de alta parte, savantii interesati, de asemenea, de aceasta problematica apreciaza performanta colegilor americani ca fiind un imens progres. „Este un rezultat impresionant, care va ajuta la decodificarea activitatii cerebrale si poate chiar la intelegerea starilor mentale ale persoanelor aflate in coma”, apreciaza dr. Steven Laureys de la Universitatea Liege, Belgia.

Autor: Gabriel Tudor ; Sursa: Magazin.ro

Oamenii de stiinta si-au pus intotdeauna intrebari care par destul de bizare, dar care – odata lamurite – ne aduc informatii pretioase despre fiinta umana, despre celelalte specii, despre tot ce a existat vreodata sau exista in jurul nostru. De pilda, a te referi cu certitudine la evenimente petrecute cu sute de milioane de ani in urma pare un fel de a incerca sa masori insasi eternitatea. Si totusi, este posibil.

Dinozaurul zburator

Abia cu sase ani in urma, paleontologii au descoperit fosila unui straniu dinozaur zburator, botezat Microraptor. El avea pene si patru aripi, iar cercetatorii au stabilit ca a trait acum 125 de milioane de ani. Calculul, se spune, ar fi fost destul de simplu de realizat: varsta mentionata este cea a rocilor din provincia chineza Liaening, unde a fost gasita fosila, „conservata” in straturile de cenusa vulcanica expulzata in cursul eruptiilor din vremea respectiva.

Asadar, Microraptorul nostru a fost ucis de vulcan si ingropat sub tone de cenusa. Dar cum s-a calculat lunga perioada de timp scursa de atunci? Mai intai, din stratul de roca in care s-a pastrat fosila, s-a decupat un esantion continand atomi radioactivi; sa zicem de uraniu. Acestia sunt instabili si, dupa 700 milioane de ani, jumatate din ei se dezintegreaza, dand nastere unor atomi mai mici (de plumb, in cazul uraniului). Este de ajuns sa se numere atomii stabili care au avut timp sa apara in esantion de la formarea lui, pentru a i se calcula varsta si, implicit, epoca in care a trait si a murit dinozaurul zburator.

O lume inca necunoscuta

Nu numai trecutul indepartat al planetei sta sub semnul misterului stiintific, ci si lumea vie actuala. Pana acum, biologii au identificat circa 1.750.000 de specii vii, dintre care peste jumatate sunt insecte. Anual, se mai descopera in jur de 10.000 de noi specii, fie traitoare in zone putin explorate, fie inca nerepertoriate. Si se spune ca ar fi ramas „de descoperit” inca vreo 13 milioane. Numai ca aceasta evaluare este un joc destul de imprecis, ca sa nu mai punem la socoteala timpul necesar cercetatorilor pentru a ajunge la final.

In ritmul actual, peste cateva decenii se vor cunoaste in plus aproximativ 100.000 de plante si 5.000 de vertebrate – cele mai multe, pesti. Luandu-se in calcul raporturile dintre specii (inclusiv lanturile trofice), se afirma, cu o larga aproximatie, ca pe Pamant au ramas intre 5 si 10 milioane de specii de insecte nerepertoriate si, in total, 10-15 milioane de specii vii. Exista si alte pareri, totusi.

Remarcand ca, nu de putine ori, indivizi considerati ca facand parte din specii diferite sunt varietati ale aceleiasi specii, numarul celor „de descoperit” scade la doar 1-2 milioane. In alta ordine de idei, genetica multiplica suma totala. Asadar, stim ca... nu prea stim cate tipuri de vietati populeaza Terra. Mai importanta este insa cunoasterea lor si luarea masurilor necesare protejarii a tot ceea ce inseamna viata.

Sursa: magazin.ro ; Autor: Adrian-Nicolae Popescu

Exista un loc pe Pamant desprins parca din cele mai sumbre tablouri ce zugravesc Infernul. Campuri de sare, ochiuri de lava, mlastini de sulf, gheizere de namol – toate acestea alcatuiesc un peisaj incredibil, care fascineaza si inspaimanta in acelasi timp. A vorbi despre viata aici este un nonsens. Si totusi, omul si-a gasit un rost in zona, si nu doar ca turist curios. Vorbim despre o arie unica in lume, situata in Desertul Danakil, din Cornul Africii.

Un desert pentru stiinta

Daca locurile evocate nu ofera decat elemente care anihileaza viul, pentru oamenii de stiinta ele constituie adevarate oaze. Acestia pot vedea in realitate fenomene, procese chimice naturale si geologice pe care nu le intalnesc nicaieri, altundeva. Vom da cateva exemple inzestrate, sa recunoastem, si cu un grad de spectaculozitate deosebit. Partea cea mai inospitaliera este situata intr-o depresiune, la 100 metri sub nivelul marii. De fapt, e un desert de sare intins pe aproape 9000 de kilometri patrati.

In trecut, mai multi vulcani activi au permis apelor Marii Rosii sa inunde campia si tot ei au deschis falii ce au facilitat, impreuna cu soarele, evacuarea si evaporarea apei. De opt ori s-a petrecut acest fenomen, care a lasat in urma o crusta de sare groasa de peste 2 kilometri! Este vorba insa despre singura bogatie a celor din Danakil. Barbatii care o exploateaza (cu mijloace rudimentare) decupeaza placi de circa 15 kilograme, ce vor fi transportate pe dromaderi pana la cea mai apropiata piata.

Arta si piscine toxice

Un record planetar la fel de ostil vietii este temperatura medie din Danakil, care depaseste 60sC, in contextul unor ploi ca si inexistente, de numai 7 mm pe an. Exista aici un fel de „piscine”, insa deloc recomandate pentru a intra in ele, deoarece nu contin apa, ci acid sulfuric. Lichidul corosiv, ca si formatiunile verzui si portocalii din jur au tasnit direct din maruntaiele Terrei. Vulcanii „nascuti” de faliile uriase scot fara incetare la suprafata gaze toxice, magma si apa fiarta. Totusi, lacurile de sulf sunt intrecute mult in spectaculozitate de un fel de arta naturala efemera.

Dallol, vulcanul terestru aflat la cel mai jos nivel (minus 47 metri), nu expulzeaza din adancuri lava, ci gaze si vapori de apa, incarcate de elemente minerale intre care predomina sulful. Dupa ce activitatea acestor gheizere minerale inceteaza, raman in picioare sculpturi galben-verzui, de forma unor ciuperci masive; totusi, si foarte vulnerabile, ele erodandu-se rapid, astfel ca existenta lor nu depaseste 7-8 luni. Fenomenul e foarte gustat de turisti, dar nici un vizitator nu poate spune ca a vazut de doua ori acelasi spectacol la Dallol.

Oceanul din pustiu

Am mai putea aminti gheizerele fosilizate sub forma unor colosali stalpi asemanatori cu norii grosi de fum, pe Erta Ale – vulcanul numit si „marmita diavolului”, unde lava clocoteste permanent, fara a sari peste marginile craterului sau gurile de apa calda venita din interiorul pamantului. La fel de spectaculos este insa fenomenul lent care se petrece in zona Desertului Danakil si de care se leaga cele descrise mai sus. Aici se intalneste riftul Aden cu cel al Marii Rosii, cele care au separat Arabia de Africa.

Sunt veritabile rani deschise in scoarta terestra, ele departand putin cate putin placile continentale situate de o parte si de cealalta. Doi monstri colosali, cum nici macar imaginatia umana nu a inchipuit vreodata. Care va fi sfarsitul acestei lucrari a naturii terestre? Poate parea curios, dar aceasta regiune pustie si neprimitoare se va transforma in ocean. Nu-l vom putea insa admira, caci fenomenul se va incheia peste 1-2 milioane de ani...

Sursa: magazin.ro ; Autor: Adrian-Nicolae Popescu

Cartofii – despre ei este vorba – sunt originari din America de Sud, din regiunea Muntilor Anzi. Dupa orez, grau si porumb, aceasta leguma reprezinta a patra sursa de energie alimentara a omenirii. Principalii constituenti ai cartofului sunt: apa 74,68%, hidratii de carbon 22%, protide 1,88%, lipide 0,14%, saruri minerale 1,06%. Cartoful este bogat in vitamine din complexul B, dar nu trebuie neglijate nici cantitatile de vitamina C si K. Sarurile minerale ale cartofului apar in functie de calitatea solului – calciu, magneziu, precum si oligoelemente: fosfor, fier, mangan, cupru, sulf.

Pe langa faptul ca sunt foarte nutritivi si deliciosi, cartofii aduc o multime de beneficii organismului. La fierbere, e bine sa lasati cartofii in coaja, pentru o mai mare valoare nutritiva, tinand seama de faptul ca un mare numar de vitamine, minerale si fibre se gasesc in coaja. Potasiul. Cartofii cu coaja sunt o excelenta sursa de potasiu (5 grame la kilogram), extraordinar pentru sanatatea cardiovasculara. Cercetarile institutiilor de specialitate au aratat faptul ca o dieta bazata pe alimente cu un bogat continut de potasiu si cu un continut scazut in sodiu poate reduce riscul tensiunii arteriale ridicate. Doar un singur cartof poate oferi 21 la suta din necesarul zilnic de potasiu al organismului. De asemenea, potasiul ajuta la asimilarea calciului, important pentru mentinerea oaselor puternice.

Vitamina C. Cartofii reprezinta si una din cele mai importante surse de vitamina C. Aceasta vitamina este un puternic antioxidant care ajuta la stabilizarea radicalilor liberi, care pot preveni distrugerea la nivel celular. De asemenea, vitamina C produce colagenul care ajuta la mentinerea in buna stare a articulatiilor si oaselor. Fibrele. Un cartof de marime medie cu coaja contine trei grame sau 12% din necesarul zilnic recomandat de fibre. Fibrele sunt benefice pentru un sistem digestiv sanatos si pot ajuta la reducerea riscului aparitiei unor anumite tipuri de cancer si a bolilor de inima. Consumul adecvat de fibre si de apa ajuta la cresterea senzatiei de satietate dintre mese.

Antioxidantii protejeaza componentele celulelor-cheie, prin neutralizarea efectelor daunatoare ale radicalilor liberi, produsi natural in urma metabolismului la nivel celular. Cartofii contin gluten, un antioxidant care ajuta la protectia impotriva anumitor forme de cancer. Pentru o portie, cartofii – alaturi de fructele de avocado, de sparanghel, dovleac, conopida, broccoli si de rosiile proaspete – au cel mai mare continut de gluten, in comparatie cu alte legume si fructe. Carbohidratii. Intr-o alimentatie sanatoasa, care contine un complex de carbohidrati, carnea si cartofii constituie principala sursa energetica pentru organism. Sustinatorii dietelor bogate in proteine si scazute in carbohidrati recomanda sa se elimine alimentele bogate in carbohidrati asa cum sunt cartofii, morcovii si fructele; multi dintre expertii in probleme de nutritie considera ca astfel de diete bogate in proteine si sarace in carbohidrati sunt extrem de nesanatoase si nu sunt benefice mentinerii pe termen lung a unei greutati corporale scazute.

Un posibil inconvenient

Coaja tuberculului de cartofi, mai ales in jurul ochiurilor (mugurii de vegetatie), precum si periferia cartofului inmugurit, contin solanina cu actiune toxica, daca atinge concentratia de 0,1 gram la kg corp. Cantitati mici de solanina se gasesc in intreg tuberculul, insa aceste doze nu sunt toxice, daca nu se consuma cantitati foarte mari de cartofi. Aceasta triglucida, desi este lipsita de toxicitate, poate da in unele organisme reactii de intoleranta. Pentru a reduce cat mai mult impactul negativ al solaninei asupra organismului, este indicat ca tuberculul sa fie copt in coaja (solanina se distruge termic in mare masura, fara sa treaca in solutii – apa, ulei), urmand apoi decojirea. Prin aceasta metoda se pastreaza intacte cele mai multe principii active (minerale, vitamine) benefice, din cartof neutralizandu-se elementele toxice. Este bine, daca se gateste prin fierbere, cartoful fiind preparat tot in coaja. Cartofii prajiti contin cea mai multa solanina, iar pe langa aceasta, se formeaza acrilamida, compus toxic si cancerigen. Aviz amatorilor de fast-food! Nu se vor utiliza niciodata in alimentatie cartofii incoltiti.

Problema delicata a glicemiei

 Indexul glicemic (GI) este un sistem care repartizeaza un numar corespunzator anumitor alimente – in special cele care contin carbohidrati, cum ar fi painea, pastele si cartofii – bazat pe capacitatea acestora de a creste continutul de glucoza din sange. Cu cat numarul de index glicemic este mai mare, cu atat capacitatea alimentului respectiv de a creste nivelul de glucoza din sange este mai mare. Pe de alta parte, nu exista nicio dovada concludenta care sa demonstreze faptul ca un consum ridicat de alimente cu un GI mare poate conduce la obezitate. Practicabilitatea GI asupra alimentelor individuale din planul dietetic este controversata, deoarece combinatiile de alimente pot altera totalul GI al unei portii de mancare. De exemplu, in cazul cartofilor, combinatiile obisnuite cu branza, broccoli, unt, otet sau sare, pot duce la scaderea indexului glicemic. Unele alimente care au un GI foarte ridicat, asa cum sunt cartofii, au si un index de satietate ridicat. Cu cat acesta este mai ridicat la un aliment, cu atat o persoana se poate simti mai multumita intre mese.

Calitati terapeutice

 Cartoful este: – sanatos, hranitor, usor digerabil, mai ales copt in coaja; – aliment energetic permis diabeticilor, obezilor si tuturor celor predispusi la ingrasare; – aliment de balast, care inlesneste functiile intestinale; – antiulceros; – cicatrizant; – extractul (sucul crud) este un bun diuretic, un calmant si cicatrizant al mucoaselor digestive si un eficient antispasmodic. Datorita insusirilor enumerate mai sus, cartoful este recomandat spre consum, astfel: – ca leguma: intretinator general al sanatatii, in obezitate si in diabetul zaharat; – extractul crud: in gastrite, ulcere gastrice si duodenale, dispepsii si litiaza biliara, constipatie, hemoroizi, scorbut.

Autor: Teodor Mihnea ; Sursa: magazin.ro

Initiatorul impresionismului, Claude Monet, a fost unul dintre cei mai aprigi adepti ai picturii in aer liber. Adoratia lui pentru natura – fie peisaj limitat de gradina, fie peisaj de mare intindere, rural sau urban – s-a nascut din copilarie, atunci cand primii pasi i-au fost indrumati de pictori care nu suportau sa stea intr-un studio si sa creeze din imaginatie. Monet a fost cel care a dat o importanta covarsitoare culorilor naturii, pentru a demonstra privitorilor ca modul de receptare a mediului este in primul rand o problema de suflet, de sensibilitate cromatica.

Nascut intr-o familie de comercianti, la Paris, in 1840, Claude Monet avea sa strabata un adevarat labirint pana sa se dedice total picturii. El ajunge chiar in regimentul de cavalerie usoara francez din Algeria. Dar in „sprijinul” sau vine... febra tifoida. Matusa sa este obligata sa-i asigure repatrierea si tanarul Monet intra definitiv in cercurile artistice pariziene, unde se imprieteneste rapid cu Renoir. Cei doi vor avea o amicitie indestructibila, mai ales ca ei vor fi fondatorii unui curent nou in pictura – impresionismul.

Initial, aceasta denumire a fost una cu nuante peiorative. Celebra panza a lui Monet „Impresie, rasarit de soare” (in care apare portul Le Havre, locul unde si-a petrecut o parte din copilarie) este atacata foarte dur de criticul plastic Louis Leroy, care spunea ca acea compozitie chiar este o „impresie”, pentru ca nu se intelege nimic si pare ca este neterminata. Termenul infamant este preluat cu buna vointa de adeptii culorilor in dauna formelor si pictorii respectivi, in frunte cu Monet si Renoir, se autodefinesc din 1874 „impresionisti”. De altfel, in intreaga sa opera, cel putin un colt de natura isi va face loc in compozitiile pictorului, care cu greu va rezista sa fie un sedentar care lucreaza din imaginatie.

Daca privim evenimentele dureroase din viata sa, vom constata ca uriasa dragoste pentru natura parca a compensat, partial, dramele familiale. Prima sa nevasta, Camille Doncieux (cu sapte ani mai tanara) moare foarte repede, in 1879 (dupa noua ani de casnicie). Ea ii fusese model pentru numeroase picturi cu doamne in rochii vaporoase, care se bucura de aleile parcurilor inverzite (vezi „Doamne in parc”, 1867). Fiul lor, Jean, va aparea in panza „Jean pe calutul de lemn”, 1872). Dar Monet avusese deja o relatie discreta cu Alice Hoschedé, cu care se casatoreste. Femeia avea deja sase copii si astfel incepe povestea familiei largite a lui Monet, fapt care i-a mai inseninat existenta.

In 1883, visul de a se stabili in sanul naturii se materializeaza, familia mutandu-se in zona Giverny (Normandia). Acolo isi amenajeaza o mare gradina, cu lacuri si poduri, cu livada si mai ales cu „crescatoria” de nuferi pe care o va picta obsesiv. De asemenea, salciile plecate peste apa vor fi simbolul ostasilor francezi cazuti in Primul Razboi Mondial. Calatorind prin tara, Monet imortalizeaza de mai multe ori catedrala din Rouen. Picteaza cladiri si la Londra, acolo unde este foarte bine primit de impresionistii englezi. In ultimii ani ai vietii, o boala a ochilor determina o schimbare a nuantelor folosite (tonurile de rosu), iar cancerul la plamani il doboara la optzeci si sase de ani, in 1926. Fundatia Claude Monet a refacut in totalitate ambianta proprietatii de la Giverny, unde marele pictor s-a contopit cu natura.

Autor: Paul Ioan ; Sursa: magazin.ro

Frica este, sustin specialistii, o emotie specifica primejdiei sau care percepe primejdia. Fiind o emotie inconstienta, de cele mai multe ori ne dam seama cat de frica ne-a fost dupa ce au trecut evenimentele ce-au provocat-o. Cand ti-e frica de ceva se accelereaza bataile inimii, mainile tremura si sunt reci, pielea se face ca de gaina iar muschii se contracta. Aceste manifestari sunt strans legate de activitatea sistemului nervos simpatic, de adrenalina si nonadrenalina, care actioneaza asupra intregului organism in prezenta fricii si care ne ajuta sa evitam sau sa limitam pagubele.

 Frica este una din emotiile foarte studiate de oamenii de stiinta. Dupa indelungi cercetari, neuro-biologii au ajuns la concluzia ca zona implicata in declansarea fricii este nucleul amigdalian, care se gaseste in interiorul lobului temporal. Dupa ce la animale a fost extirpata aceasta zona, reactiile de frica au disparut insa, s-a constatat ca excitarea acestei zone duce la o teama exagerata. De aici, cercetatorii au tras concluzia ca persoanele extrem de fricoase au un nucleu amigdalian mult mai usor de sensibilizat.

Mirosul fricii este perceput de apropiati

 Recent o echipa de specialisti de la Universitatea Stony Brook din New York a demonstrat, in urma studiilor efectuate, ca senzatia de frica are un miros perceput de subconstient. Totodata, sustin aceleasi surse, frica se raspandeste foarte usor intr-un grup de oameni, datorita unor feromoni unici care sunt perceputi de subconstientul persoanelor din apropiere, prin simtul mirosului. Cercetarile au fost facute pe doua grupuri de voluntari ce trebuiau sa execute salturi cu parasuta iar creierele lor erau scanate de tomografuri performante. Dupa cum declara psihiatrul Simon Wessley de la King’s College din Londra, „acum avem in sfarsit o dovada palpabila. Experimentele anterioare au vizat metode asemanatoare in care un grup de voluntari viziona filme de groaza, iar alt grup mirosea transpiratia lor, prezentand in final aceleasi senzatii de frica. Exista un component biologic in cadrul dinamicii relatiilor sociale umane in care emotiile puternice devin practic contagioase”. Asadar, cand ne este frica, cei din jur miros teama noastra, chiar daca uneori incercam sa bravam si sa ne ascundem de ochii lor. Dar, nu numai ca o simt prin miros, aceeasi teama este si contagioasa...

Scapam de frica printr-o injectie?

La sfarsitul anului, mitica racheta rusa Soiuz urma sa se indrepte spre orbita, inaltandu-se deasupra luxuriantei jungle guyaneze (lansarea, dupa ultimele informatii, va avea loc anul viitor). Istoria spatiala va fi marcata de unul dintre episoadele cele mai emotionante: o racheta conceputa in plin razboi rece, care a avut un succes rasunator in imperiul sovietic, va servi interesele comerciale ale Europei de la o baza franceza instalata la Kourou. Agentia Europeana Ariane Space dispune acum, pe langa Ariane 5, o racheta puternica si performanta, capabila sa transporte pe orbita o greutate de 6-10,5 tone, si de celebra racheta ruseasca Soiuz.

Transportul unei sarcini relativ mici cu Ariane-5, presupune insa costuri nejustificate. Cu Soiuz, o incarcatura de 3 tone, de pilda, reduce substantial costurile. Racheta a suportat pana in 1992, 20 de modificari majore, concepute exclusiv de rusi. Apoi s-a recurs la progresele electronice occidentale, inlocuindu-se sistemul de control electromagnetic cu o versiune numerica. De ce totusi la Kourou si nu in baza istorica din Baikonur (Kazakhstan)? Pentru ca baza de lansare europeana din Kourou e situata la doar 5 grade de ecuator, unde Pamantul atinge cea mai mare viteza de rotatie: 465 km/s (cu cat o baza de lansare e mai departe de ecuator, cu atat consumul de energie e mai mare pentru a atinge orbitele) si pentru ca racheta beneficiaza de o viteza suplimentara imprimata de cea a rotatiei Pamantului, ceea ce permite economisirea de carburant si marirea sarcinii utile a rachetelor. In plus, aceasta pozitie geografica favorizeaza atingerea cu usurinta a tuturor orbitelor, de la cea ecuatoriala, pana la cele polare.