Varfurile inzapezite ale masivului Kilimandjaro, craterul din Ngorongoro sau campiile nesfarsite din Serengeti confera Tanzaniei un statut aparte in peisajul lumii. Aici traiesc in perfecta armonie aproape 130 de triburi, printre care si tribul masai, care se regaseste si in Kenya. Imbracati cu o tunica de culoare rosie, cu parul vopsit in ocru-rosu, adesea impletit, membrii populatiei masai fac parte integranta din peisajele – savanele – din nordul Tanzaniei. Sunt vazuti adesea in preajma turmelor care constituie marea lor bogatie, in satele lor, in pietele de la marginea drumurilor. Viata lor e marcata de reguli foarte precise.

Dupa varsta de 6 ani, baietii se alatura barbatilor iar fetele raman sub aripa materna. Baietii vor primi in dar capre sau un vitel, animale ce vor reprezenta simbolic pastorii care vor deveni la un moment dat. Si fetele vor primi daruri simbolice, bratari sau coliere din perle. Baietii vor invata cum sa pazeasca animalele, fetele sa coasa, sa se picteze cu ocru, sa mulga, sa contribuie la toate treburile gospodaresti. O alta etapa in viata unul masai o constituie trecerea de la copilarie la „maturitate”.

Tinerii trebuie sa treaca printr-o serie de probe de vitejie, cum ar fi, de pilda, doborarea unui tauras cu mainile goale. Daca izbutesc, acestia sunt circumscrisi, urmand sa devina razboinici (morani) care vor trai in grup, impreuna cu tovarasii lor de aceeasi varsta, dobandind dreptul de a purta sulita si un scut, pe care le vor folosi la vanatoare.

Sunt cantonati in satul razboinicilor care va reuni cateva sute de viitori luptatori veniti din toata regiunea. Vor locui timp de cativa ani la distanta de restul comunitatii, in locuinte asezate circular, construite de mamele lor, din lut, balega, crengi. Dupa practicile de initiere in arta razboiului, tinerii masai se vor intoarce in satele lor dar nu ca „soldati” ci ca... pastori. (In alte timpuri, confruntarile cu triburile dusmane erau frecvente, impotriva celor care le furau vitele, oile si caprele sau diverse bunuri ale comunitatii sau a celor care ii atacau. Acum vitejia lor de razboinici e utila in fata atacurilor animalelor salbatice sau in timpul vanatorii.)

Vor evolua apoi in cadrul unor ceremonii, denumite eunoto, care dureaza 4 zile. Prima zi e consacrata revederii rudelor si desfasurarii paradelor. Razboinicii nu vor mai purta lancea, spada traditionala ci un bat lung, simbol al conditiei lor de sefi de familie si de pastori. Cei mai curajosi, care au la activ, de pilda, uciderea unui leu, poarta pe cap coama acestuia. Cu totii poarta coliere, bratari, cercei. In cea de-a doua zi, se retrag intr-o cariera de creta, considerata sfanta, unde se „vopsesc” cu creta alba, un simbol al pacii. In ziua a treia, mamele rad parul fiului lor acoperindu-l cu ocru si grasime. Cea de-a patra zi este consacrata discursurilor, binecuvantarilor si sfaturilor practice ale varstnicilor.

DORIN MARAN - magazin.ro

Centru cultural si politic vestit in intreaga lume, Florenta inalta spre soare o multime de capodopere, orasul insusi fiind un muzeu in aer liber. De numele sau se leaga inflorirea unei celebre scoli de arta din secolele XIII-XVI, promotoare a principiilor Renasterii. Palate, biserici, poduri, biblioteci, fac din aceasta cetate, cunoscuta inca din antichitate, un veritabil rival al Romei.

Capitala a Marelui Ducat al Toscanei intre 1569-1801 si 1814-1859 si apoi a Regatului Italiei intre 1865-1871, din 1434, orasul s-a aflat sub conducerea familiei Medici, care in secolul al XVI-lea a instalat aici absolutismul.

Familia Medici a avut in maini destinele orasului o perioada indelungata, care, cu unele intreruperi, a durat pana in 1737, cand, dupa moartea ducelui Gian Gastone, marele ducat a intrat in stapanirea lui Francisc I de Habsburg-Lorena.

Dintre faimosii „Medici” care s-au perindat la conducerea ducatului, cel mai stralucit pare a fi fost Cosimo I, supranumit Cel Mare; autentic protector al stiintelor si artelor. Acesta din urma a hotarat in 1560 construirea Galeriei Uffizi destinata initial birourilor din care sa conduca afacerile ducatului sau. Arhitectul ales pentru aceasta lucrare a fost Giorgio Vasari hotarandu-se ridicarea unei cladiri formata din doua aripi legate printr-un arc scurt, deschizandu-se spre raul Arno. Motivul principal il formeaza la parter foisoarele cu stalpi alternand cu coloane toscane, incheiate scenografic cu coridorul de legatura.

La etajul intai ferestrele alterneaza si ele cu frontoane arcuite si triunghiulare. Celebrul Coridor Vasarion a fost realizat cativa ani mai tarziu si merge de la palatul Uffizi, peste rau, o jumatate de kilometru pana la Palatul Pitti. Palatul Ufizzi a fost transformat in galerie de arta de catre Bernardo Buontaleti din ordinul lui Francisc I, fiul lui Cosimo. Arhitectul a adaugat cateva elemente noi, printre care faimoasa Tribuna si a reorganizat incaperile pentru a corespunde scopului propus. Acestea au fost permanent imbogatite de cei care au preluat palatul si, in 1737, acesta a intrat in proprietatea statului, cand ultimul descedent al familiei Medici, Ana Maria Ludovica a lasat galeria, prin testament, Cetatii Florenta.

E greu de mentionat toate numele celor care au expus opere aici. Sunt numerosi si de o incontestabila valoare, dar pot fi amintiti Cimabue, Giotto, Duccio, Pierro de la Francesca, Boticelli, Leonardo da Vinci, Rafael, Caravaggio, Van Dych, Dürer, Goya si multi, multi altii. Sunt expuse altare de biserici, opere cu continut religios, mitologic si laic, portrete.

Cele mai pretioase dintre ele se afla in Tribuna al carei plafon este ornat cu perle, lucrare realizata de Poccetti. Tot aici este expusa o statuie din secolul al II-lea i.Hr. reprezentand-o pe zeita Venus si descoperita in timpul excavarilor la vila lui Hadrian. Masa octogonala realizata de Ligozzi si Poccetti este un exemplu minunat de mozaic florentin din pietre semipretioase, lucrarea luandu-le artistilor 16 ani de munca. Adevarata comoara a orasului si nu numai, Galeria Uffizi este una dintre piesele de rezistenta a stravechii cetati, ai carei oameni au ramas vestiti pentru dragostea lor de frumos.

IRINA STOICA - magazin.ro

Una dintre cele mai agreabile atmosfere rurale, generatoare de buna dispozitie si chef de viata este întalnita în opera celebrului pictor flamand Jacob Jordaens, o „ramura” pretioasa a barocului desprinsa din arborele numit Rubens. Elev si continuator al marelui înaintas, Jordaens a ramas toata viata un apropiat al familiilor de tarani flamanzi, carora le-a surprins cu precadere momentele de destindere, fie el chef restrans sau petrecere în toata regula.

Nascut într-o familie bogata, Jacob Jordaens (1593-1678) a fost primul din cei unsprezece frati si singurul care s-a dedicat artei de foarte timpuriu. Autodidact din copilarie, Jordaens a studiat singur Biblia si mitologia greaca, izvoarele care i-au oferit marea majoritate a temelor lucrarilor sale esentiale. Spre deosebire de maestrul sau, Jordaens nu a avut niciodata o apropiere reala de lumea intelectualilor si nu a facut nici o calatorie (traditionala, de altfel) în Italia, spre a se documenta despre marii pictori ai scolilor din Roma, Florenta sau Venetia.

A ramas printre taranii sai, desi s-a nascut la Antwerp (Anvers) si tot acolo a si murit. Refuzul de a frecventa „lumea buna” nu a însemnat ca maestrul nu a fost interesat si influentat de uriasi ai picturii precum Caravaggio, Veronese, Basano sau Pieter Bruegel cel Batran. Dar acest gen de izolare profesionala a avut si o urmare negativa. Astfel, abia dupa moartea lui Rubens (1640) el a început sa fie solicitat de marii nobili si chiar de capete încoronate. Uneori, Jordaens a fost chemat sa termine opere neterminate ale lui Rubens (pentru Philip IV al Spaniei).

Bucuria vietii de interior a taranilor flamanzi, ca tema principala pentru multe capodopere, nu a avut drept consecinta modificarea stilului de a picta. Jordaens s-a dedicat în principal clarobscurului si tenebrismului lui Caravaggio si impetuozitatii coloristice a lui Rubens. Poate ca de la acesta a preluat si ideea compozitiilor ample, cu multe personaje simple dar expresive. Ca mare iubitor al gospodariei rurale, pictorul a inclus principalele animale din ograda chiar si în scenele de interior, pentru a accentua atmosfera taraneasca si a înveseli privitorul, pe care vrea sa-l convinga de faptul ca si necuvantatoarele petrec alaturi de stapani. Aici se observa si influenta fabulelor lui Esop – un autor preferat al maestrului.

Nonconformismul acestui flamand – care a trecut de la catolicism la protestantism, interzis în Flandra ocupata de spanioli – se poate admira, printre altele, si în compozitia „Adoratia pastorilor”, unde Fecioara Maria are un san dezgolit spre alaptare – detaliu foarte rar în pictura.

Bucuria taraneasca de a petrece este exceptional ilustrata în capodopera „Regele bea”, unde saptesprezece personaje chefuiesc cu ocazia Epifaniei (Boboteaza, 6 ianuarie). Personajul principal, care poarta în mod hilar o coroana pe cap, ne aduce aminte de „regele betivilor”, Silenius, jovial personaj mitologic din alaiul lui Dionisos. Acest batran taran petrecaret, care da tonul veseliei generale, ar putea fi arhetipul viitorului Mos Craciun (Santa Claus) sau, dupa unii autori, ar fi un personaj inspirat din dialogurile lui Platon, si anume Socrate. Dar despre aceste conotatii, într-un numar viitor.

PAUL IOAN - magazin.ro

Ni-i putem imagina pe Degas si Monet razand în hohote sau chicotind ironic pe seama nudurilor insotite de îngerasi care apar în lucrarile unui contemporan al lor, pe nume William Adolphe Bouguereau. Impresionistii nu-si puteau imagina cum un talent autentic poate plonja înapoi, în veacul lui Rafael si Michelangelo, si asta cu un succes de public uluitor. Sarcasmul adesea vehement al modernistilor secolului XIX chiar a lasat urme adanci, caci Bouguereau a fost uitat cateva decenii, lipsind nemeritat si din enciclopedii.

Si totusi, un tanar provincial din La Rochelle castiga, la douazeci si cinci de ani, Premiul Romei si un sejur de studii în Villa Medici (Italia) – loc unde si-a desavarsit maniera academica de a picta. Pentru multi, Bouguereau (1825-1905) era un neavenit cu talent la desen. Provenea dintr-o familie de comersanti de vin si ulei, iar destinul sau artistic i s-a datorat exclusiv unui unchi cu ochi de vizionar. Zambetele urzicatoare ale impresionistilor mai erau justificate si de faptul ca, în adolescenta, Adolph se remarcase ca pictor de etichete pentru borcane de dulceata si conserve de legume... Numai ca vocatia exceptionala a acestuia si-a cerut drepturile si „provincialul” ajunge un student eminent la scoala de Arte Frumoase din Paris, desenand în particular costume pentru teatru.

La începuturile gloriei sale pariziene, Bouguereau „enerva” avangarda prin obsesia contururilor precise ale reliefului uman si prin poezia nuantelor alese pentru culoarea pielii personajelor sale. Era evidenta influenta lui Rafael, iar academismul acestui singuratic a triumfat în cele din urma, fiind nelipsit de la mult-ravnitul Salon din Paris. În ceea ce priveste compozitiile sale, nudurile feminine sunt cele mai suave si mai poetice din epoca sa.

Delicatetea epidermei femeii este uluitoare, iar formele precise si deloc exagerate – sanii si talia sunt foarte aproape de normal, fara „romantisme” gratuite – i-au fermecat pe colectionarii europeni si americani. Formidabilul impact al acestui „arhaic” a fost facilitat, culmea!, tocmai de un renumit negustor de arta al impresionistilor, Paul Durand-Ruel. Datorita vanzarilor intermediate de acesta, Bouguereau a putut sa-si deschida propriul studio în Montparnasse. si, din acea mahala a Parisului si pana la New York, n-a mai fost decat un pas. Femeia de tip bomboana fondanta a cucerit inimile colectionarilor din Lumea Noua.

Din pacate, viata personala a maestrului – ales membru pe viata al Academiei Franceze si decorat cu cele mai mari onoruri civile ale Frantei – a fost una dezastruoasa. Prima sotie si fiul nascut mor pe neasteptate si maestrul se izoleaza, apoi se casatoreste cu una dintre studentele sale faimoase, pictorita americana Elisabeth Jane Gardner (prima admisa în mod exceptional la Salonul parizian), cu 12 ani mai tanara.

Pe de alta parte, triumful adversarilor sai, impresionistii, a determinat caderea în umbra a artistului si declinul sanatatii sale. Cu toate acestea, critica americana îl considera pe Bouguereau, la cumpana dintre veacurile XIX si XX, cel mai important pictor francez al epocii. De altfel, nudurile sale „Fata cu scoica” si „Elegie” reprezinta o lectie universala de delicatete si de senzualitate naturala. Nici un nud post-Bouguereau n-a mai atins acea expresivitate a erotismului pur.

Autor: PAUL IOAN - magazin.ro

Pozitia lui Paul Gustave Doré în istoria artei este una cu totul aparte. Critica îl considera cel mai spectaculos ilustrator de carte din toate timpurile – si recordurile sale vor fi greu de depasit. Exceptionalul gravor francez a „luminat” unele dintre cele mai cunoscute opere literare, fiind cel care a stiut sa învie prin imagine mesajele ideilor exprimate prin cuvinte.

Nascut la Strasbourg în 1832, adolescentul mare amator de lectura universala ajunge la numai cincisprezece ani sa fie ilustrator de carte la Paris. Uriasul sau talent de gravor, dublat de pasiunea pentru lectura, a determinat editori importanti din capitala Hexagonului sa-i comande unui „pusti” ilustratii pentru Rabelais, Balzac, Milton si Dante. Era o onoare de exceptie ca numele sau sa figureze pe copertile unor capodopere.

Atmosfera creata de lucrarile sale mai degraba sobre si – de cele mai multe ori – în litera textului – era apreciata atat de mult în epoca, încat a ajuns foarte repede sa dea viata lui „Don Quijote”. Dar, pe langa personajul principal, modul cum Doré l-a imaginat pe Sancho Panza a fost unul entuziasmant. Acea gravura savuroasa, tragi-comica, a devenit peste timp sursa de inspiratie pentru ecranizarea romanului lui Cervantes.

Cea mai spectaculoasa „iesire la rampa” a marelui gravor francez s-a produs dupa ce artistului i s-a comandat ilustrarea Bibliei – în anul 1866. Ceea ce a realizat maestrul a devenit o capodopera a gravurii universale si un mare succes de public si de critica. Zecile de scene surprinse de Doré (din Vechiul si Noul Testament) au ajuns sa fie adevarate „lectii din scriptura” pentru cititorul care era avid sa-si imagineze în detaliu faptele esentiale, vechi de mii de ani, din Cartea Cartilor.

Artistul nu ocoleste aproape nici una din Cartile Vechiului Testament si este la randu-i un cititor fidel al textului. Poate una din cheile succesului gigantic de care s-a bucurat editia ilustrata a Bibliei consta în faptul ca Doré nu recurge la metafore si nu distorsioneaza în nici un fel mesajul fiecarui personaj sau actiune. De la drama lui Lot si pana la groapa cu lei în care a fost aruncat Daniel, de la monstrul acvatic al lui Iona si pana la indiscretia celor doi batrani fata de tanara Suzana, artistul percepe cu fidelitate ideile biblice, de parca ar fi colaborat cu redactorii textelor sacre.

Si daca eu personal as inventa o pseudocritica la adresa maestrului, as mentiona ca misterioasa regina din Saba, venita cu daruri la regele Solomon, nu este prezentata din fata. Nu se stie cu precizie de unde venea aceasta suverana si carui neam apartinea. Doré nu se încumeta sa sugereze nimic, aratandu-ne-o din spate.

Scenele în care apare Iisus sunt miscatoare si pline de evlavie. As putea spune ca sunt „cuminti” în raport cu textul biblic. De altfel, multe din scenele principale ne aduc aminte de lucrarile marilor maestri ai Renasterii si barocului, fara sa urmeze în delatiu sugestiile înaintasilor întru redarea temelor religioase... Dar ar fi nedrept sa nu amintim si despre „colaborarea” lui Gustave Doré cu Shakespeare, Byron, Poe, Hugo sau Chateaubriand.

Toate gravurile acestui impresionant cititor cu penita în mana ne pun la dispozitie talentul si elanul romantic de a vizualiza ceea ce cuvintele de îndeamna sa ne imaginam. Pretuirea de care s-a bucurat Doré este demonstrata si de contractul fabulos primit la Londra pentru a realiza o serie de gravuri despre viata din orasul de pe Tamisa... Maestrul a murit tanar, la numai 51 de ani, fiind înmormantat la Pere Lachaise.

Autor: PAUL IOAN - magazin.ro

Ca gusturile nu se discuta este un fapt ce nu mai are nevoie sa fie demonstrat. Iar pe lumea asta exista, si in materie culinara, vorba proverbului, „cate bordeie, atatea obiceiuri”. Meniuri pe care unii le-ar plati in aur li se par altora dezgustatoare, iar mancaruri ce unora le intorc stomacul pe dos sunt apreciate ca veritabile delicatese, pe la alte case... Printre preparatele considerate „imposibile” de catre majoritatea oamenilor se numara insectele. Creaturi despre care ecologistii, vegetarienii si chiar oamenii de stiinta sustin insa ca vor face parte din meniul nostru nu peste multa vreme...

La ora actuala, tot mai multi nutritionisti si savanti avertizeaza asupra pericolului reprezentat de produsele alimentare modificate genetic, ca si in privinta efectelor devastatoare pe care cresterea septelului le-ar putea avea asupra mediului. Care ar fi solutia, intr-o perioada de timp cand  suprafetele agricole cultivate sunt tot mai reduse, in conditiile incalzirii globale si a desertificarii?

Entomofagia salveaza omenirea?

Sa consumam insecte, spun, entuziasti, unii excentrici. Iar nutritionistii sunt nevoiti sa le cam dea dreptate, chiar daca o fac cu jumatate de gura...  „Este cert ca omul primitiv consuma insecte. Obiceiul s-a perpetuat, in unele culturi, pana in zilele noastre. Si daca occidentalii stramba din nas in aceasta privinta, populatii intregi din Asia, America de Sud, Africa, Australia, degusta cu placere furnici, gandaci, rame, omizi sau lacuste.

La o analiza atenta, oricine poate vedea ca aceste insecte au calitati nutritive remarcabile si atunci, de ce sa nu le consumam?”, spune David Gracer, conducatorul unui grup din New York, intitulat „Gastronautii”. Membrii grupului sunt mari amatori de degustari de insecte, preparate dupa retete exotice si sustin ca ganganiile din farfurie le ofera o vitalitate si o stare de sanatate de invidiat.

„Poate ca unora li se par scarboase aceste insecte, dar oamenii trebuie sa stie ca ele sunt mult mai benefice pentru organism decat multe preparate si produse alimentare consumate pe scara larga in zilele noastre, al caror potential cancerigen a fost dovedit. Asta desi insectele au mai putine proteine decat carnea – 100 grame de lacuste prajite contin 20 grame de proteine, in vreme ce aceeasi cantitate de carne de vita contine 27 grame de proteine”, explica nutritionistul american Barry Popkin, de la Universitatea North Carolina.

Solutia „insecte pentru hrana” sau entomofagia este privita si de catre oamenii de stiinta din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite drept o posibila modalitate de reducere a poluarii globale. Un raport ONU din anul 2006 identifica sectorul zootehnic, una dintre principalele resurse de hrana pentru om, ca fiind al doilea factor responsabil de degradarea mediului, responsabil de 18% dintre emisiile de gaze de sera. Or, in conditiile in care estimarile sugereaza ca in anul 2050, productia mondiala de carne va ajunge la 465 milioane tone, adica dublu fata de 2000, se pare ca ne indreptam spre o veritabila catastrofa ecologica.

„Insectele sunt niste surse de elemente nutritive esentiale, de care omul ar trebui sa profite, cu atat mai mult cu cat numarul este imens. La ora actuala se mananca aproape 1400 de specii de insecte. Lacustele contin o treime din grasimea care se gaseste in carnea de vaca, desi au aceeasi valoare nutritiva. Omizile prajite, pe care le consuma populatiile din centrul Africii contin pana la 28% proteine.

Unii gandaci de apa au de patru ori mai mult fier decat carnea de vita iar unele specii de furnici din Australia ajung sa contina pana la 60% proteine, fiind folosite ca principala sursa de hrana de catre populatia aborigena. In plus, sa luam in considerare si consumul de hrana – insectele au necesitati incomparabil mai mici decat ale animalelor. De pilda, este nevoie de peste 2000 litri de apa pentru producerea unei jumatati de kilogram de carne, adica atat cat intra intr-un hamburger mare. Or, din aceeasi cantitate de apa s-ar putea dezvolta miliarde de insecte, care ar genera o cantitate de substante nutritive de cateva sute de ori mai mare”, sustine David Gracer.

Autor: GABRIEL TUDOR - Revista Magazin

Una dintre cele mai luminoase (la propriu si la figurat) personalitati ale renasterii italiene a fost Tiziano Vecellio, unul dintre cei mai longevivi pictori din istoria universala. Pe perioada întregii sale vieti, Tiziano – care a murit, probabil, la optzeci si unu de ani, însa exista si varianta conform careia a trait aproape nouazeci de ani – a schimbat de mai multe ori modalitatea de a combina culorile. Tineretea s-a caracterizat prin cele mai vii nuante cromatice, iar spre apusul vietii tonurile palide (inclusiv culoarea pielii personajelor sale) au dominat – si asta fara sa existe banuiala ca ar fi avut probleme cu vederea.

Membru al unei familii bogate în artisti, Tiziano (1485?-1576) a avut sansa de a fi descoperit de timpuriu (înainte de a împlini zece ani) chiar de parintele sau si trimis la scoala venetiana a celebrilor frati Bellini (Gentile si Giovanni). A doua mare sansa a carierei sale adolescentine a fost prolifica întalnire cu Giorgione (Giorgio da Castelfranco), cu care a colaborat foarte mult si cu care chiar a fost confundat de multe ori (lucrau mereu aceleasi teme si nu se semnau).

Faptul ca s-a nascut în (pe atunci) Republica Venetia ar fi trebuit sa fie un obstacol în calea afirmarii sale, deoarece si acea zona a Italiei a dat artei vizuale numeroase nume ilustre. Însa tanarul venit din mica localitate Pieve di Cadore a devenit un maestru înainte de a împlini patruzeci de ani. Iar în jurul aceleiasi varste a fost poreclit de venetieni „Un soare printre stele mici” (aluzie la un citat din „Paradiso” a lui Dante).

O parte dintre copiii nostri petrec prea mult timp asezati în fata televizoarelor, spre a urmari programele favorite, numeroase si diverse, dar si a ecranului calculatorului, mai rar a marelui ecran. Aceasta situatie, deloc normala si cu efecte negative, atat în formarea caracterului, cat si asupra sanatatii fizice si psihice, a devenit, firesc, o preocupare zilnica a parintilor, responsabili, într-un fel, de aparitia acestei telemanii infantile. Din pacate, sunt si parinti care, venind acasa obositi si tracasati, folosesc televizorul tocmai spre a se asigura, din partea copiilor, de liniste si pace. In cele ce urmeaza, va vom da cateva sfaturi, dupa care vom încerca sa va convingem de nocivitatea, atat a telemaniei infantile, cat si de efectele anumitor programe asupra celor mici.

Privitul corect la televizor

Aproape în fiecare locuinta exista, astazi, cel putin un televizor. Acesta le da posibilitatea membrilor familiei sa urmareasca programele favorite. Pentru a privi, fara urmari neplacute, spre micul ecran, trebuie sa tinem seama de cateva elemente importante.
 - Nu asezam niciodata aparatul în apropierea altui obiect electrocasnic, în locuri umede sau langa o sursa de apa.

- Televizorul trebuie sa se afle la o înaltime de cel mult un metru; în acest fel putem evita pozitiile incomode, care ne pot crea probleme.l Distanta normala de la care putem viziona programele nu trebuie sa fie niciodata mai mica de un metru si jumatate, indiferent de marimea ecranului.
 - Lampa sau veioza sa fie în partea opusa ecranului (lateral spre spate); se recomanda o lumina difuza pe întreaga durata a vizionarii, care protejeaza ochii.

Programe pentru cei mici

Exista o multime de programe dedicate în special celor mici, desene animate, spectacole (filme seriale, concursuri si jocuri dintre cele mai diverse). Cu toata varietatea lor, specialistii au observat însa ca, în tematica, in continut, acestea nu difera prea mult unul de celalalt. Adevarul e ca, în prezent, excluzand latura lor atractiva, captivanta, este greu sa gasesti programe ideale pentru cei mici si pentru tineret, în masura sa reprezinte un instrument benefic formarii si educarii lor. Acestea exista, totusi, si alegerea lor trebuie facuta de parinti, nu de copii, asa cum se întampla îndeobste.

Din nefericire, multe emisiuni provoaca asa-numita agresivitate infantila, cu repercusiuni educative grave în ceea ce priveste dezvoltarea celui mic. Conform studiilor realizate de Societatea Americana de Psihologie, înainte de a împlini 14 ani, un copil a vizionat cel putin 8.000 de asasinate, prin intermediul televizorului. Aceste studii releva periculozitatea pe care o comporta micul ecran, programele cu actiuni violente eliminand capacitatea imaginativa, inoculand în caracterul privitorilor antivalori umane, ca agresivitatea, primatul fortei si al potentelor fizice, rezolvarea oricaror conflicte prin eliminarea adversarului. Aceleasi efecte le au si unele programe publicitare, care exacerbeaza performanta fizica, grotescul, prostul gust si uneori promoveaza (oare, inconstient?) agramatismul, denatura(liza)rea limbajului.

Sa nu mai lasam copiii la televizor?

Fiind un mijloc modern si atractiv de informare si de divertisment, televizorul trebuie si poate fi folosit în procesul de educatie. Repetam, însa, controlul si decizia asupra programelor si a timpului afectat vizionarii lor trebuie sa fie in primul rand si preponderent ale parintilor. Cu tactul cuvenit, „alegerea” aceasta sa dea celor mici senzatia ca le apartine. Spre a avea succes, este bine sa nu uitam urmatoarele:

 - Daca micutul agreeaza numai un anumit tip de programe, conditionati urmarea lor si de participarea la alte programe, formative, dar si ispititoare, cu care, încet-încet, se va obisnui si va începe sa-i placa acest „joc”.
 - Copiii, ca si adolescentii, discuta mult între ei despre programele de la televizor, creand, în grupuri si pe spatii de influenta mici, o adevarata „moda” TV. Daca asemenea discutii au loc în prezenta noastra, ar trebui sa participam la ea, oferindu-ne parerea, nu judecati sententioase, pe care copiii nu le accepta niciodata.

- Familia si scoala trebuie sa conlucreze pentru organizarea unor manifestari cultural-educative legate de programele TV. Celor mici le place – în discutii – sa faca pe... oamenii mari.
 - In sfarsit, este important, si în acest domeniu, ce prieteni au copiii dumneavoastra, de ce calitate sunt ei, de ce conditie sociala si ce aspiratii au grupurile si familiile din care provin. Trebuie sa întelegem ca televizorul nu este, mai ales pentru cei mici, doar o distractie, ci trebuie sa fie, in primul rand si esential, un eficient mijloc educativ.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU - Magazin.ro