Pana nu demult, teza otravirii imparatului a fost larg acceptata. O teza sustinuta de concentratia mare de arsenic din parul sau. Pentru a o valida, sustinatorii ei au incercat sa gaseasca un vinovat (Montholon?!) si un mobil (bani, glorie, gelozie?). Cercetari recente configureaza insa un alt punct de vedere. La putina vreme dupa ce si-a dat sufletul, in data de 5 mai 1821, in urma unei perioade de 5 ani si 7 luni de exil in insula Sfanta Elena, s-au emis mai multe ipoteze legate de cauzele mortii imparatului.

S-a considerat ca ar fi putut muri in urma unui cancer la stomac sau a unui abces al ficatului sau ca ar fi fost ucis din ordinul englezilor sau al contelui Artois, viitorul Charles X. Sau, asasinat de un sot gelos. Aproape fiecare ipoteza e insotita de arsenic. Primul care a pus acest diagnostic a fost dr. Antommarchi (medicul personal al imparatului) si colaboratorii sai englezi, autorii autopsiei in urma careia au fost constatate leziuni canceroase la stomac. Prin anii ’60, un stomatolog suedez a tras concluzia ca Napoleon n-ar fi murit de moarte naturala si ca a fost asasinat. Acesta a analizat cateva fire de par si a depistat urme de arsenic.

Concluzia sa a facut cariera. Istoricii s-au intrecut in schitarea unor intrigi care ar fi culminat cu otravirea. Toti s-au indreptat spre Charles de Montholon, unul din companionii imparatului cu grad de general. Motivul? Gelozia. O alta versiune: Montholon ar fi incercat sa-l imbolveasca pentru a putea fi repatriat. Dar, fatalitate, dozele de medicamente administrate pe baza de arsenic i-ar fi grabit moartea. Noile analize ale unor esantioane din parul imparatului dinainte si dupa sosirea in insula (din medalioane) si dupa moartea sa, au spulberat aceste supozitii.