Cititorul „Magazinului”, domnul Sas Ludovic, din Caransebes, autointitulat „un batran fost OZN-ist care inca mai crede in basme, mituri si legende”, ne-a trimis o foarte interesata scrisoare referitoare la o mare enigma a planetei noastre: teoria Pamantului gol. Aceasta este denumirea generica a ipotezei care a inflacarat imaginatii si a radicalizat atitudinea intoleranta a multor oameni de stiinta.

Cele patru Pamanturi

 Pentru cei interesati de subiect, detaliile sunt probabil bine stiute: Terra nu ar fi o sfera „plina”, ci interiorul ei ar gazdui o alta lume, mult mai avansata decat a noastra, din toate punctele de vedere. Mai mult, astronomul britanic Edmund Halley lansa (in secolul al XVIII-lea) ipoteza Pamantului constituit din patru sfere concentrice, luminate permanent de o atmosfera (?) luminoasa, datorita unui gaz care evadeaza uneori la suprafata, dand nastere fantasticelor aurore boreale.

Fenomenul ar fi facilitat de existenta, in zonele celor doi Poli, a unor gauri – adevarate porti intre noi si ceilalti. Au urmat alti teoreticieni ai ipotezei, cel mai cunoscut fiind John Symmes (decedat in 1829) dar si incredibila marturie a amiralului Byrd, cel ce ar fi patruns in misteriosul taram. Adversarii categorici ai ideii au gasit un sprijin si in faptul ca scriitori faimosi, precum Edgar Allan Poe, Jules Verne sau Edgar Rice Burroughs au descris amanuntit lumea din maruntaiele Terrei, in opere de fictiune. Dar, oare, sa fi fost vorba chiar despre fictiune pura? Astazi, numeroase scrieri ale vizionarului Jules Verne spulbera scepticismul celor ce-l citeau acum un veac.

Ce stie NASA?

Este destul de greu sa se confirme o asemenea teorie care azi pare mai degraba elucubranta. Totusi, pe diverse surse vin catre public informatii stupefiante. Clasificate, evident, „top secret”, numeroase documente foto realizate de membrii misiunilor Apollo nu s-ar referi exclusiv la Luna. Unele surprind si Polii terestri si nu oricum. Astfel, o imagine surprinsa de pe Apollo XI in iulie 1969 prezinta Pamantul intr-o postura aparent comuna. Totusi, la un studiu atent, in apropierea Polului Nord se observa clar o gaura neagra care pare sa absoarba norii catre interiorul planetei.

Calcule efectuate pornind de la scara fotografiei indica un diametru al gaurii de 900-950 km, iar pozitionarea la circa 86ºC lat. N. Rapoarte anterioare (precum cel al amiralului Byrd) mentionau un diametru de 716 km, la 86º 8’ lat. N. In plus, daca „denivelarea” corespunde cu circa 400 km sub nivelul solului, norii coboara si ei la minus 385 km! Culorile sunt si ele revelatoare, indicand o zona – nu acoperita de gheturi, ci avand un climat temperat si bland, permanent.

Semnale radio intraterestre

 Pe 14 februarie 1995, importantul cotidian canadian „Weekly World News” publica un articol cu titlul socant „Cap Canaveral. Florida. NASA primeste semnale radio venite din interiorul Terrei. Expertii cred ca aceste semnale sunt emise de o forma de viata inteligenta si foarte dezvoltata”. Un inalt responsabil NASA ar fi declarat ca fiintele care incearca sa intre in contact cu noi dispun de o tehnologie capabila sa transmita semnale prin scoarta terestra, traversand sute de kilometri de roca. Primele semnale ar fi fost primite pe 30 octombrie 1994, apoi au revenit la intervale regulate.

Ele sunt compuse dintr-un cod matematic foarte complex, descifrat usor de oamenii de stiinta. Totusi, continutul mesajelor nu a fost dezvaluit. „Nu as zice ca ele sunt ostile, dar ar putea provoca nelinisti si controverse, iar in randul opiniei publice ar isca o stare de excitatie si de anxietate.” – a comentat reprezentantul NASA. De altfel, dezvaluirile care i se atribuie sub anonimat sunt mai complexe, ele facand trimitere la viitorul civilizatiei umane. In prezent, se vorbeste despre o (alta) expeditie catre „taramul eternelor mistere”. Cum spune cititorul nostru din Caransebes, „nu mai aspiram spre stele, ci spre subterane”...

Autor: Adrian-Nicolae Popescu ; Sursa: magazin.ro