Aflat permanent in alergare dupa „explicatii rationale” pentru absolut tot ce se misca in mod evident sau aparent nu se misca, omul se trezeste - si nu de putine ori - in fata unor contexte palpabile, care insa sfideaza fara drept de apel tiparele gandirii sale. Fapt care demonstreaza ca planeta noastra, graunte de Univers, va avea intotdeauna surprize majore, cu care sa ne socheze. Fie ca ele apartin lumii vii, fie ca ni se releva din sanul materiei minerale, fie din insasi existenta noastra.

Bacteria-alchimist

Daca fortam putin lucrurile, putem spune ca un minuscul microb a reusit sa realizeze ceea ce nenumarati alchimisti nu au facut. Adica, oricat ar parea de uluitor, sa obtina aur. Si nu framantand in mojare felurite preparate secrete, murmurand descantece vrajitoresti, ci - intocmai ca (ne)fericitul rege Midas - atingandu-l intr-un fel numai de el stiut. Desigur, din punct de vedere stiintific lucrurile sunt ceva mai clare, nu insa mai putin spectaculoase.

Ralstonia metallidurans, bacteria studiata in Australia de o echipa condusa de cercetatorul german Frank Reith, a fost intalnita in mine de aur situate la distante de peste 3000 km, in proportie de 80%. Sa fi avut aceasta un alt gen de pasiune pentru aur, decat fiinta umana? - s-au intrebat cercetatorii. Intr-adevar, se pare ca R. metallidurans actioneaza ca un sanitar microscopic, asimiland metalele grele dizolvate, pentru a le transforma si a le face sa treaca in stare solida, mai putin toxica.

 In concentratie ridicata, metalele grele sunt toxice, nu numai pentru om, ci si pentru microorganisme. Bacteria descoperita poate sa-si curete mediul de viata, in scurt timp, de acest aur toxic, ceea ce-i ofera un avantaj metabolic, motiv pentru care e prezenta in minele de aur. E insa numai o ipoteza, intrucat mecanismul exact nu se cunoaste si multi cercetatori s-au aratat sceptici la argumentele lui Reith, ei considerand ca numai un proces chimic poate da nastere grauncioarelor de aur. La urma-urmei, chiar si in mileniul trei, misterele alchimiei par mai fascinante decat explicatiile rationaliste ale stiintei...

Avem tot trecutul inainte!

Pare o exprimare gresita, din punct de vedere semantic si logic, dar nu este. Sa vorbesti despre ceea ce-ti sta in fata, pentru a evoca trecutul si viceversa se opune totalmente reperelor noastre asa-numite normale. Numai ca „normalul” europeanului se infatiseaza exact invers la populatia aymara, din America de Sud. La acesti semeni ai nostri, reprezentarea timpului este opusa fata de a noastra: trecutul se situeaza in fata, iar viitorul in urma.

Putini supravietuitori ai acestei populatii andine (aymara traiesc in nordul statului Chile, in Bosnia si in Peru) vorbesc inca atat limba lor nativa, cat si spaniola. Astfel, referindu-se la trecut, utilizeaza cuvantul „nayra”, care desemneaza ochii, vederea, fruntea. Pentru a vorbi despre viitor, ei folosesc cuvantul „qhipa”, care inseamna spate, spinare. Acestora li se adauga gesturile: indicarea peste umar a spatiului din urma, pentru viitor, respectiv bratul intins spre inainte, pentru epocile indepartate, trecute. Ipoteza care incearca sa explice acest fenomen unic, deocamdata, este la fel de interesanta: trecutul este ceea ce a fost deja vazut, spre deosebire de viitorul necunoscut.

Pe continentul sud-american, limba aymara e inca vorbita de circa 1,5 milioane de persoane, dar viziunea lor originala asupra timpului ar putea sa dispara rapid. Motivul - tinerii vorbesc spaniola, dar aproape deloc limba lor materna, iar tendinta de a prelua gesturile si mentalitatea cuceritorilor europeni este evidenta. Sic transit gloria mundi!

ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro