While scientists have long had the ability to edit individual genes, it is a slow, expensive and hard to use process. Now researchers at Harvard and MIT have developed technologies, which they liken to the genetic equivalent of the find-and-replace function of a word processing program, that allow them to make large-scale edits to a cell's genome. The researchers say such technology could be used to design cells that build proteins not found in nature, or engineer bacteria that are resistant to any type of viral infection.
DNA consists of long strings of "letters" (A, C, G and T) - or nucleotides - that code for specific amino acids. The genetic code consists of three-letter 'words' called codons, which are formed from a sequence of three nucleotides, such as ACT, CAG. The new technology is possible because all living organisms use the same genetic code to translate those letters into amino acids, which are then strung together into proteins. While most codons specify an amino acid, there are a few that tell the cell when to stop adding amino acids to a protein chain. It was one of these "stop" condons that the researchers targeted in their research.
To make edits to the genome of E. coli, they combined a technique previously unveiled in 2009, called multiplex automated genome engineering (MAGE), with a new technology dubbed conjugative assembly genome engineering (CAGE).
Dubbed an "evolution machine" for its ability to accelerate targeted change in living cells, MAGE locates specific DNA sequences and replaces them with a new sequence as the cell copies its DNA. This allows scientists to precisely control the types of genetic changes that occur in cells as the targets are replaced, while the rest of the genome remains untouched.
The researchers used MAGE to replace the TAG codon with another stop codon, TAA, in living E. coli cells. They chose the TAG codon because, with just 314 occurrences, it is the rarest in the E. coli genome. To make the process more manageable, they first used MAGE to engineer 32 strains of E. coli, each of which has 10 TAG condons replaced.
To combine those strains and eventually end up with one that has all 314 edits, they then developed CAGE, which allows them to precisely control a naturally occurring process called conjugation that bacteria use to exchange genetic material. The CAGE method resembles a playoff bracket, with the researchers inducing the cells to transfer genes containing TAA condons at increasingly larger scales.
After the first round of CAGE, the researchers had 16 strains, each of which had double the number of TAG edits that it started with. Those 16 strains then went into a second round producing eight strains that once again possessed more TAA codons and fewer TAG. And so on, so at the four strains stage, each had about one quester of the possible TAG substitutions.
Eager to share their findings, the researchers published their results at the semi-final round, but say they believe they are now on track to produce a single combined strain with all 314 of the substitutions.
Because the alterations were done in living cells, the researchers have been able to monitor any potential harmful effects as they appear and current results suggested that the final four strains were healthy, and can survive and reproduce.
The researchers are confident that they will create a single strain in which all TAG codons are eliminated, after which they plan to delete the cell machinery that reads the TAG condon to free it up for a completely new purpose, such as encoding a novel amino acid.
In addition to adding functionality to a cell by encoding for useful new amino acids, George Church, professor of genetics at Harvard Medical School, says the technology could also be used to introduce safeguards that prevent cross-contamination between modified organisms and the wild. Additionally, it could be used to establish multi-viral resistance by rewriting code hijacked by viruses. This would be of particular interest to industries that cultivate bacteria, such as the pharmaceuticals and energy industries, where such viruses affect up to 20 percent of cultures resulting in losses in the billions of dollars.
"We're trying to challenge people to think about the genome as something that's highly malleable, highly editable," said Harris Wang, a research fellow at Harvard's Wyss Institute for Biologically Inspired Engineering
The technology, which is described in the July 15 issue of Science, is the result of a seven-year collaboration between researchers in the lab of Joseph Jacobson, associate professor in the MIT Media Lab, and George Church, professor of genetics at Harvard Medical School. Along with Wang, lead authors of the paper are Peter Carr, a research scientist at the MIT Media Lab, and Farren Isaacs, an assistant professor of molecular, cellular and developmental biology at Yale University.
Non c’entra niente il plutonio e nemmeno il Mox, uno dei più noti combustibili nucleari. Nel sito di Marcoule, a due passi da Nimes in Francia e a poche centinaia di chilometri dai confini italiani, non si effettuavano strane miscele di sostanze ultraradioattive. Nemmeno si smontavano e si riciclavano bombe atomiche. Semplicemente si fondevano pezzi di vecchi impianti nucleari e si confezionavano lingotti di acciaio fuso. Certo l’acciaio era radioattivo, ma non a livello altissimo. “ Nel sito di Marcoule – spiega Francesco Troiani dell’Enea – vengono ricompattati i rifiuti cosiddetti a media e bassa attività”. Si tratta in altre parole di materiale proveniente da altri impianti nucleari che sono stati a contatto con il combustibile nucleare ma che hanno una vita media molto più bassa. Quindi non ci sono rischi per la salute delle persone che vivono vicino all'impianto.
In un primo momento ieri pomeriggio le agenzie avevano presentato il centro di Marcoule come un sito in cui veniva fabbricato il Mox, una miscela di plutonio, proveniente da vecchie testate nucleari, e di ossidi di uranio. La presenza, nell’impianto di questi materiali così altamente pericolosi, ha immediatamente suscitato l’attenzione dei media nei confronti dell’ esplosione che si è verificata nell’impianto. A dire il vero, però, l’impianto dove è avvenuto l’incidente non ha nulla a che vedere con questi materiali pericolosi e il forno in cui si è verificata l’esplosione, era utilizzato solo per la fusione di materiali di risulta delle attività di smantellamento delle centrali.
“ Per fare qualche esempio in quell’impianto venivano trattati materiali di diversa natura, come per esempio tubi in metallo, o altri prodotti provenienti o da centrali o anche dal settore medico-sanitario”. Tra le scorie a media-bassa attività rientrano infatti anche i residui medicali, quelli cioè prodotti per fare le comuni radiografie, ma anche Tac e altri tipi di indagini diagnostiche che prevedono l’utilizzo di elementi radioattivi. Impianti del genere di quello che è stato protagonista ieri in Francia non sono presenti in Italia. “ Da noi – spiega Troiani – si è preferito usare un altro sistema per il trattamento di questo tipo di rifiuti”. Il sistema scelto in Italia, non prevede la fusione dei rifiuti, ma la loro semplice compattazione attraverso una banalissima pressa. “ Questo permette di ridurre il volume delle scorie e di compattarle in blocchi come quelli delle auto per intenderci, – dice l’esperto di combustibile nucleare dell’Enea – e di condizionarle all’interno di grandi blocchi di cemento armato che non presentano alcun problema di contenimento”. Un deposito di questo tipo di materiale è presenta all’interno del centro di ricerche dell’Enea alla Casaccia, alle porte di Roma.
Fonte: wired.it - Autore: Emanuele Perugini - 13 September 2011
Timp de peste un deceniu, unii oameni de stiintă au crezut că dinozaurii care trăiau în regiunile din preajma Polului Sud – unde se găsea pe atunci si Australia – ar fi supravietuit lungilor ierni polare hibernând. Acum, această teorie este pusă în discutie datorită unor noi descoperiri.
Holly Woodward, absolventă a Universitătii din Montana, a constatat că fiziologia dinozaurilor care trăiau în Australia, acum mai bine de 160 de milioane de ani, era aceeasi cu cea a dinozaurilor de pe întreg Pământul. În această perioadă, Australia era situată pe Cercul Antarctic, ceea ce înseamnă că dinozaurii trăiau aproape 6 luni pe an în întuneric.
Woodward a decis să înceapă cercetarea după ce a participat la un conferintă unde l-a auzit pe dr.Thomas Rich, autorul unui studiu despre dinozaurii din regiunile polare, sustinând ideea conform căreia dinozaurii au supravietuit ca urmare a unui proces de hibernare pe timpul noptilor polare.
De îndată ce a primit finantarea pentru studiul său, Woodward a călătorit spre Australia de unde a găsit oase de la 18 specii diferite de dinozauri. Studiul s-a bazat pe studierea unor linii de crestere sau inele formate în tesutul osos, formatiuni care apar atunci când oasele se opresc din crestere, indicând ritmul în care a crescut respectivul animal.
Un studiu anterior acestuia, bazat pe numai două astfel de oase, a găsit semne de acest gen pe un os, dar pe celălat nu. Având în vedere că oasele nu cresc în timpul hibernării (când toate procesele fiziologice sunt mult încetinite), absenta inelelor a condus la ideea că respectivul dinozaur ar fi hibernat. Testele efectuate de Woodward au dat însă rezulstate diferite. Inelele au fost găsite la toate exemplare, mai putin la cele mici, nedezvoltate, ceea ce înseamnă că lipsa lor nu avea legătură cu hibernarea.
Având în vedere că teoria hibernării, de la care a pornit studiul, s-a dovedit a fi gresită, Woodward a deschis calea pentru noi ipoteze: ca acesti dinozauri să fi mostenit de la strămosii loc carcateristici adapatative care să le fi permis supravietuirea în tot felul de conditii sau să fi avut un învelis izolator, care le proteja corpul de temperaturile scăzute. Întrucât cercetările sunt abia la început, aceste ipoteze urmează să fie verificate în timp.
Lucrarea lui Woodward a apărut în publicatia PLoS ONE, la începutul lunii august.
DETROIT – In 2005, Jeffrey Martin, Ph.D., professor of kinesiology, health and sport studies in Wayne State University's College of Education, found that children living in underserved communities are less physically active than their higher-income counterparts. Now, in a follow-up study, Martin has found environmental factors that may affect underserved children's physical activity and fitness levels: classmate support, gender and confidence. The study was published in the June 2011 issue of Research Quarterly for Exercise and Sport.
"Underserved children, such as minority children living in low-income households, do not engage in enough physical activity either in or out of school and often lack fitness compared to Caucasian children," said Martin.
To find out why, Martin tested social and physical environmental factors at underserved schools. "Examining the school environment is a particularly important consideration in underserved communities, because often children have limited equipment, and play areas are unsafe or in poor condition," Martin said.
Martin measured social factors, including how much confidence children have in their own abilities, how much confidence they have in seeking support from teachers, how much support they receive from classmates and how conducive to physical activity they perceive their school to be. Participants in the study included African American, Caucasian, Asian American, Arab American, Hispanic American and Bengali middle school children between the ages of 10 and 14.
Confidence in their abilities and classmate support were most predictive of physical activity levels. However, most of the children were neutral about how physically and socially facilitative their school environments were to physical activity, and they did not have particularly strong confidence in their own abilities or in seeking help from teachers.
"Given the importance of peer social support, adult support, personal agency and a supportive environment for physical activity, it is certainly plausible that underserved children's lack of strong beliefs in these areas contributes to their limited physical activity," said Martin.
Confidence in seeking support from teachers was strongly related to physical activity and fitness, and Martin believes teacher support is more critical to underserved children than to children living in communities with higher socioeconomic statuses. "Fifty-seven percent of the underserved children in the state where the study was conducted live with one parent, making it plausible that the influence that teachers of underserved children have is more important relative to the influence they might have on children from two-parent homes," said Martin.
A secondary aim of the study was to determine whether gender played a role in underserved children's physical activity and fitness rates. Boys had higher levels of fitness, participated in more physical activity and reported receiving greater amounts of classmate support than girls did. "These findings suggest that it is important to be cognizant of gender differences in physical activity research," said Martin.
Martin collaborated with Nate McCaughtry, Ph.D., associate professor of pedagogy, kinesiology and physical education, and physical education program coordinator in WSU's College of Education; Sara Flory, doctoral student in WSU's College of Education; Anne Murphy, Ph.D., associate professor of research in WSU's College of Education; and Kimberlydawn Wisdom, M.D., vice president of Community Health Education and Wellness at Henry Ford Health System and Michigan's First Surgeon General.
"We hope our findings add to a body of knowledge that draws attention to the health status of underserved children and ultimately might influence public awareness and policy," said Martin.
Martin is currently continuing research on children in Detroit with an emphasis on their physical activity and nutrition quality.
Le pesanti tende alle finestre erano state scostate e le candele accese, ma nella stanza continuava ad aleggiare una inquietante sensazione. Di penombra. Una mezza dozzina di uomini e una donna erano appostati intorno al tavolo per le dissezioni. Si avvertiva una silenziosa eccitazione. Un corpo senza vita giaceva supino, con parte dei nervi scoperti. Uno degli uomini più prossimi al tavolo stava avvicinando una pinza metallica a quei cavi organici. Nello stesso istante, scoccava una scintilla da una macchina elettrostatica. Tra la macchina e il tavolo non vi era alcun collegamento fisico, eppure i muscoli di quel corpo si mossero. Da soli.
Applausi. Luigi Galvani, aveva distolto gli occhi da quell’organismo inerme, quella che un tempo era stata una grassa rana, e ora guardava la sola donna presente, Lucia Galeazzi: sua moglie, la sua compagna, la sua amica, la persona a cui da venti anni confidava tutti i suoi pensieri e le sue teorie sull’affascinante fenomeno dell’ elettricità animale.
Galvani era nato il 9 settembre 1737: una data significativa per tutti i fan della scienza, in particolare per quelli con uno spirito gotico. L’esperimento di Galvani, infatti, viene ripetuto da più di 200 anni da molti imberbi studenti e studentesse che nel corso della loro carriera universitaria capitano in un laboratorio di anatomia comparata. La rana, d’altra parte, è sempre stato un piatto forte della biologia. Nei primi dell’800, poi, praticamente tutti conoscevano il termine galvanismo, (inventato da Alessandro Volta), comprese le tormentate giovani ladies londinesi come Mary Shelley che, in un certo senso, a Galvani deve in parte la sua ispirazione.
“ Dopo aver raggiunto le scoperte, da noi finora esposte, intorno alla forza dell'elettricità artificiale nelle contrazioni muscolari, fu nostro vivo desiderio indagare se la cosiddetta elettricità atmosferica producesse, oppure no, i medesimi fenomeni: cioè se, seguendo i medesimi artifici, lo scoccare dei fulmini eccitasse contrazioni muscolari, così come quelle della scintilla”, scriveva infatti lo scienziato nel suo De viribus electricitatis artificialis in motu musculari del 1791.
Il medico, ostetrico e fisiologo visse e insegnò per tutta la sua vita a Bologna, ma i suoi studi arrivarono presto al di là delle Alpi. A portarle oltre la Manica ci pensò Giovanni Aldini, nipote dello scienziato, che nel 1803 pubblicava proprio a Londra il suo saggio An account of the late improvements in Galvanism. Vi si descrivono gli esperimenti di elettrofisiologia sui cadaveri, che davano “ l’impressione della rianimazione” e lasciavano pensare che in certe condizioni si potesse ripristinare persino la vita. Frankenstein, scritto nel 1818, è evidentemente figlio dei suoi tempi.
Tornando ai suoi primi esperimenti, Galvani si era convinto che esistesse un’ elettricità interna all’ animale, che gli strumenti metallici mettevano semplicemente in circolo.
La sua pinza, infatti, non era collegata ad alcun generatore ed era quindi un conduttore scarico. Galvani non poteva sapere che il metallo conduceva un segnale elettrico e che muscoli della rana altro non erano che dei rivelatori, non dei serbatoi di energia.
A mettere in dubbio l’origine animale dell’elettricità fu proprio Alessandro Volta, che già nel 1778 ripeteva gli esperimenti del collega (e avversario intellettuale) nel suo laboratorio di Pavia. Grazie a quegli esperimenti, Volta arrivò a scoprire il potenziale di contatto e a inventare la sua pila.
O centură de antimaterie, alcătuită din antiprotoni, a fost găsită în jurul Pământului. Descoperirea a fost făcută de satelitul folosit în misiunea PAMELA (Payload for Antimatter/Matter Exploration and Light-nuclei Astrophysics) si ar putea deveni o sursă de alimentare pentru navele spatiale.
Noile informatii sustin teoriile care atestă că Pământul si alte planete au astfel de centuri de antimaterie. Specialistii au observat că antiparticulele au format o centură subtire în jurul Pământului, balansându-se înainte si înapoi între polii magnetici ai planetei. Centura, care se întinde de la câteva sute până la 2.000 de km deasupra Pământului, constituie sursa cea mai abundentă de antiatomi din apropierea planetei noastre.
Majoritatea antiprotonilor provin din antineutroni care sunt generati atunci când razele energetice cosmice lovesc straturile superioare ale atmosferei aflate la zeci de kilometri distantă de Pământ. Antineutronii scapă din atmosferă dezintegrându-se, la altitudini mari, în antiprotoni.
Perechile de protoni si antiprotoni sunt, de asemenea, produse în urma coliziunii dintre razele cosmice si atmosferă. Antiprotonii tind să se adune la câteva sute de kilometri desupra Pământului, unde materia obisnuită este atât de rară încât este putin probabil ca aceasta să se întâlnească cu antimateria, distrugându-se reciproc în urma contactului.
Modificările energiei particulelor din centură ar putea ajuta la verificare si calibrarea modelelor care încearcă să cuantifice efectele pe care le au eruptiile solare si alte explozii asupra Pământului.
În plus este posibil ca, în viitor, acesti antiprotoni să constituie o sursă de energie pentru misiunile ce vor călători mai departe de sistemul solar. La momentul potrivit, antiprotonii s-ar amesteca cu protonii, anihilându-se si producând particule încărcate energetic care ar propulsa nava.
Numărul antiprotonilor necesari în acest proces l-ar depăsi pe cel aflat în centura lui Saturn, care se presupune că are cea mai mare centură de antimaterie. Cu toate acestea, unii cercetători au demonstrat că o cantitate mai mică de antiprotoni, asemănători cu cei din centură, ar putea fi folositi drept catalizatori pentru a declansa reactii nucleare care ar elibera particulele încărcate.
Călătorind cu o viteză apropiată de cea a luminii, particulele produse de reactiile nucleare s-ar deplasa către spatele navei, propulsând-o dincolo de sistemul solar.
"Este extrem de dificil si de costisitor să produci antiprotoni pe Terra", a explicat James Bickford, de la Laboratorul Draper din Cambridge, Massachusetts. Cele mai puternice acceleratoare de particule din lume pot produce doar câteva nanograme de antiprotoni pe an. De aceea, sustine Bickford, "antiprotonii din centura ce înconjoară Pământul sunt de miliarde si miliarde de ori mai valorosi decât diamantele".
In 1997, the actress and singer Julie Andrews lost her singing voice following surgery to remove noncancerous lesions from her vocal cords. She came to Steven Zeitels, a professor of laryngeal surgery at Harvard Medical School, for help.
Zeitels was already starting to develop a new type of material that could be implanted into scarred vocal cords to restore their normal function. In 2002, he enlisted the help of MIT’s Robert Langer, the David H. Koch Institute Professor in the Department of Chemical Engineering, an expert in developing polymers for biomedical applications.
Researchers at MIT and MGH have developed a polymer gel that mimics the vibrations of human vocal cords. Image: MIT/MGH
The team led by Langer and Zeitels has now developed a polymer gel that they hope to start testing in a small clinical trial next year. The gel, which mimics key traits of human vocal cords, could help millions of people with voice disorders — not just singers such as Andrews and Steven Tyler, another patient of Zeitels’.
About 6 percent of the U.S. population has some kind of voice disorder, and the majority of those cases involve scarring of the vocal cords, says Sandeep Karajanagi, a former MIT researcher who developed the gel while working as a postdoc in the Langer lab. Many of those are children whose cords are scarred from intubation during surgery, while others are victims of laryngeal cancer.
Other people who could benefit are those with voices strained from overuse, such as teachers. “This would be so valuable to society, because every time a person loses their voice, say, a teacher or a politician, all of their contributions get lost to society, because they can’t communicate their ideas,” Zeitels says.
‘A mechanical problem’
When Langer and his lab joined the effort in 2002, they considered two different approaches: creating a synthetic material that would mimic the properties of vocal cords, or engineering artificial vocal-cord tissue. Both approaches have potential, Langer says, but the team decided to pursue a synthetic material because it would likely take less time to reach patients. “Making a totally natural vocal cord is a more long-term project,” he says.
Some doctors treat vocal-fold scars with materials normally used in dermatology or plastic surgery, in hopes of softening the vocal cords, but those don’t work for everyone, and the effects don’t last long, says Nathan Welham, assistant professor of otolaryngology at the University of Wisconsin School of Medicine.
“Scarred vocal cords are really hard to fix,” says Welham, who is not involved in this project. “People have tried this and that, but there’s really no commonly used, available approach that treats the inherent problem of scarring in the vocal folds.”
Other researchers have tried developing drugs that would dissolve the scar tissue, but the MIT/Harvard team decided on a different approach.
“What we did differently is we looked at this as a mechanical problem that we need to solve. We said, ‘Let’s not look at the scar itself as a problem, let’s think of how we can improve the voice despite the presence of the scar tissue,’” says Karajanagi, who is now an instructor of surgery at Harvard Medical School and a researcher at the Center for Laryngeal Surgery and Voice Rehabilitation at Massachusetts General Hospital.
The team chose polyethylene glycol (PEG) as its starting material, in part because it is already used in many FDA-approved drugs and medical devices.
By altering the structure and linkage of PEG molecules, the researchers can control the material’s viscoelasticity. In this case, they wanted to make a substance with the same viscoelasticity as human vocal cords. Viscoelasticity is critical to voice production because it allows the vocal cords to vibrate when air is expelled through the lungs.
For use in vocal cords, the researchers created and screened many variations of PEG and selected one with the right viscoelasticity, which they called PEG30. In laboratory tests, they showed that the vibration that results from blowing air on a vocal-fold model of PEG30 is very similar to that seen in human vocal folds. Also, tests showed that PEG30 can restore vibration to stiff, non-vibrating vocal folds such as those seen in human patients suffering from vocal-fold scarring.
Under FDA guidelines, the gel would be classified as an injectable medical device, rather than a drug. The researchers, who have published more than a dozen papers on their voice-restoration efforts, have applied for a patent on the material and are working toward FDA approval. If approved for human use, the gel would likely have to be injected at least once every six months, because it eventually breaks down.
The project is funded by the Institute of Laryngology and Voice Restoration, which consists of patients whose mission is to support and fund research and education in treating and restoring voice. Julie Andrews is the foundation’s honorary chairwoman.
Safety tests
In a study recently published in the Annals of Otology, Rhinology & Laryngology, the researchers tested the biocompatibility of the gel by injecting it into the healthy vocal folds of dogs. After four months, the treated dogs showed no damage to their vocal cords.
“That gives us exciting data that this has a real good chance of working in people without creating damage,” Karajanagi says, adding that clinical trials will be needed to confirm this.
The researchers are now working on developing a manufacturing process that will generate enough of the material, in high quality, for human trials. They hope to run a trial of about 10 patients next year. They are also working on developing methods for injecting the material at the right location to treat human vocal cords.
Such gels could find other medical applications, by varying the chemical properties of the PEG, Langer says. “We think of what we do as ‘designer polymers,’” he says. “We can modify them depending on the problem we’re trying to solve.”
Ebbene sì, dal 7 settembre il porno sbarca su Internet con la sua targhetta personalizzata. Il registro di domini internet Icm ha ufficialmente aperto le iscrizioni per richiedere di aggiornare gli indirizzi dei siti per adulti con il suffisso .xxx e mettersi finalmente l'animo in pace. Secondo i promotori dell'iniziativa, non si tratta solo di un modo per informare i visitatori sul contenuto di un sito prima di accedervi, ma anche di una grande opportunità per regolare il commercio di materiale pornografico. Nel mondo, infatti, Il business del sesso online - spesso illegale - ammonta a circa 97 miliardi di dollari annui.
L'idea dell' Icm, quindi, è quella di fare un po' di ordine tra i siti che offrono materiale per adulti. Le procedure di registrazione dei nuovi domini con la tripla X saranno regolate da un programma della durata di quattro mesi chiamato “Sunrise”. La prima fase, che va dal 7 settembre al 28 ottobre, dà la possibilità ai marchi del porno-business già esistenti di presentare una richiesta per aggiornare il dominio a .xxx per un intero anno. Il costo di questo passaggio, mediato da provider come GoDaddy.com, ammonterà a 209 dollari. Ma la procedura non sarà semplicissima né istantanea.
Infatti, oltre ai fornitori di materiale pornografico ( Sunrise A) potrebbero esistere anche altri soggetti privati ( Sunrise B) interessati a proteggere il proprio nome o marchio ed evitare che venga associato a un dominio a tripla X. In questo ultimo caso, con un investimento di 199 dollari all'anno, i richiedenti possono bloccare uno specifico dominio .xxx e far sì che non venga usato da alcun porno-impresario. Tuttavia, nessuno potrà essere certo di avere in tasca il controllo assoluto dell'indirizzo internet fino a quando l' Icm non avrà esaminato tutti i contenziosi in corso da parte del filone A.
Dopo una breve pausa di riposo, il programma Sunrise entrerà nella seconda fase (8-25 novembre), in cui tutti coloro che hanno un business già avviata, ma non ancora un dominio registrato, potranno aprire un sito ex novo e avviare gli affari anche online direttamente con il suffisso di riconoscimento .xxx. Costo: 199 dollari per il primo anno di attività.
A partire dal 6 dicembre, invece, avrà luogo la terza e ultima fase del programma, che spalancherà le porte a chiunque voglia aprire in Rete il proprio angolo a luci rosse: basterà pagare 99 dollari al mese, ed ecco bello e pronto un nuovo indirizzo .xxx da mettere online. Il tutto, fa notare la Bbc News, con anche maggiore sicurezza (informatica) per i visitatori, visto che, tramite l’azienda McAfee, l’Icm intende eseguire scansioni giornaliere per scongiurare la presenza di eventuali malware.
Ma chi approfitterà della nuova sigla? Tanto per farsi un'idea di come stanno le cose, basti pensare che l'89% di tutte le pagine porno al mondo sono create negli Usa. La Cina, comunque, genera da sola un business senza pari di 27 miliardi di dollari all'anno. Chissà se, a giochi fatti, qualcuno riuscirà ancora a inventarsi dei nomi di dominio che non siano già stati presi dai giganti della pornografia.
Maimutele bonobo, organizate într-o structură matriarhală, i-au învins pe cimpanzei la testele de inteligentă cu scorul de 4-2.
Bonobo, cunoscute si sub numele de cimpanzei pigmeu, sunt primate din Congo si cele mai apropiate rude ale omului, având în vedere că au în comun cu noi 98,4% din dotarea genetică. Ele trăiesc organizate în grupuri matriarhale si folosesc des sexul pentru a rezolva conflicte sociale.
Competitia a inclus sase teste care trebuiau întreprinse într-o anumită perioadă de timp - periode pe care cimpanzeii masculi le foloseau luptându-se între ei, spre deosebire de bonobo care si-au dat silinta să rezolve jocurile.
Specialistii de la grădina zoologică se asteptau ca lupta să fie câstigată de cimpanzei. Tocmai de aceea au fost uimiti de perseverenta unei femele bonobo, numită Djanoa.
Cercetătorii au spus că de-a lungul acestei perioade, în care au fost testati, cimpanzeii s-au comportat ca niste copii care sunt atrasi de jucăriile noi, dar care îsi pierd rapid interesul.
Acum, specialistii au declarat că încă nu o pot numi pe Djoana cea mai inteligentă maimută din lume, dar că ea este, cu sigurantă, foarte motivată si insistentă.
Pentru etologul Jeroen Stevens, specialistul în comportamentul animalelor de la Grădina Zoologică Antwerp, acest concurs a deschis calea pentru un nou studiu ce îsi propune să stabilească dacă aceste animale au, la fel ca oamenii, personalitate.
Prin reglarea unui dezechilibru chimic din creierul maimutelor în vârstă, cercetătorii participanti la studiu au transformat celulele nervoase îmbătrânite în unele tinere, capabile să sustină memoria functională cu ajutorul căreia creierul păstrează gândurile pentru o scurtă perioadă de timp.
Maimutele sunt folosite de multă vreme în studiul creierului uman, astfel că aceste rezultate ar putea fi valabile si în cazul oamenilor, desi sunt necesare cercetări suplimentare care să confirme această ipoteză.
Cercetătorii au studiat memoria functională a unor maimute aflate în trei stadii ale vietii: maimute tinere (7-9 ani, echivalentul a 21-27 ani în cazul oamenilor), maimute de vârstă medie (12-13 ani, echivalentul a 36-39 ani ai oamenilor) si maimute în vârstă (17-21 ani, echivalentul a 51-63 de ani la oameni).
Folosindu-se de mici sonde speciale, cercetătorii au studiat celulele din cortexul prefrontal al fiecărei maimute în timp ce aceasta realiza o sarcină care făcea apel la memorie. Maimuta trebuia să tină minte 2,5 secunde localizarea unei gustări în cadrul unei simulări computerizate, un timp destul de scurt chiar si pentru cele mai în vârstă maimute. Maimutele în vârstă care nu s-au descurcat la acest test au devenit frustrate si au refuzat să continue jocul.
Asa cum era de asteptat, reteaua neuronală din creierul maimutelor mai în vârstă nu a sustinut activitatea cerebrală la fel cum a făcut-o în cazul celor tinere, chiar dacă acestea au trecut testele care implicau memoria pe termen scurt. În testele cu termen mai lung, însă, de până la cinci secunde, maimutele vârstnice nu si-au îndeplinit sarcinile la fel de bine ca acelea tinere.
Cercetătorilor le era cunoscut faptul că o substantă chimică numită AMP ciclic (adenozin monofosfat ciclic) joacă un rol foarte important în formarea memoriei în cortexul prefrontal si că o cantitate prea mare în creier ar putea duce la pierderea memoriei atât în cazul maimutelor, cât si în cazul oamenilor.
Pentru a vedea dacă scăderea nivelului AMP ciclic ar putea ajuta la restabilirea functiei cerebrale a maimutelor implicate în studiu, cercetătorii au injectat cantităti mici de medicamente care să blocheze actiunea substantei în imediata apropiere a unor neuroni implicati în gestionarea memoriei si apoi au refăcut testele. Medicamentele au îmbunătătit capacitatea celulelor de a păstra impulsurile. Dat fiind faptul că maimutele se descurcaseră bine si la testele initiale, cercetătorii nu au putut observa progrese măsurabile.
Studii anterioare asupra actiunii medicamentelor cu efect de blocare a AMP ciclic, precum Guanfacine, un tratament utilizat pentru tratarea deficitului de atentie si hiperactivitătii (ADHD), au demonstrat că se poate îmbunătăti performanta memoriei în cazul maimutelor în vârstă, atunci când medicamentul este administrat în întregul organism, desi nu se cunoaste actiunea acestuia în creier. În prezent se efectuează studii clinice pentru a se verifica dacă are acelasi efect si în cazul oamenilor.
Alte părti ale creierului depind, însă, de nivelul ridicat de AMP pentru a functiona corect, astfel că reglarea nivelului substantei AMP ciclic ar putea avea unele efecte secundare nedorite. Medicamentul Guanfacine pare a fi sigur, fiind deja aprobat pentru utilizarea în cazul pacientilor care suferă de ADHD pentru a controla impulsurile si pentru a îmbunătăti memoria functională.
Studiul, care a fost finantat printr-o bursă acordată de Institutul National de Geriatrie din Statele Unite, a fost publicat recent în revista Nature.
(p)Link
Commenti
Storico
Stampa
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3
