Alaturi de inima, creier, plamâni, rinichi, sânge, ficatul este un organ vital, care prin îmbolnavire grava poate duce la deces. Hepatitele (A, B, C), ciroza, cancerul sunt maladii care pot afecta ficatul – pretiosul laborator în care se fabrica elemente nutritive vitale sau care neutralizeaza o parte din toxine. Dintre formele de hepatita cea mai frecventa este cea de tip A, cunoscuta si sub denumirea de „boala mâinilor murdare”.

Este deosebit de contagioasa, se raspândeste cu repeziciune mai ales în locurile unde oamenii traiesc în colectivitati, în conditii de igiena deficitara. Simplul contact cu o persoana bolnava este de ajuns pentru a lua boala. Regulile elementare, dar stricte de igiena, pot stavili însa contaminarea (spalarea frecventa a mâinilor cu apa si sapun, si mai ales înainte de masa si dupa folosirea toaletei publice, spalarea fructelor si legumelor, utilizarea obiectelor de igiena strict personala etc.).

Spre deosebire de hepatita A, care se transmite prin contactul cu persoane sau obiecte contaminate, hepatita B „se ia” prin contactul cu sânge sau cu saliva infectate. Desi este determinata de un virus, unii purtatori nu au nici un simptom, dar asta nu înseamna ca nu pot sa transmita virusul altor persoane (prin contact sexual).  În forme avansate, hepatita B poate sa produca insuficienta hepatica.

Hepatita C este provocata, ca si hepatita A si B, tot de un virus, consecinta fiind inflamatia ficatului. În majoritatea cazurilor simptomele bolii sunt foarte discrete, motiv pentru care hepatita C mai este denumita si „boala silentioasa”. Multe dintre persoanele infectate nu stiu ca sunt purtatoare ale virusului. În general, virusul se transmite prin contact cu sânge contaminat. În cazuri rare este transmis si pe cale sexuala. Majoritatea persoanelor la care s-a diagnosticat virusul au fost infectate prin transfuzie de sânge sau prin folosirea în comun a acelor contaminate în timpul administrarii de droguri. Spre deosebire de hepatitele A si B, pentru hepatita C nu exista un vaccin.

Garantii pentru un ficat sanatos

Am mai prezentat în mai multe rânduri, în aceasta pagina, detalii legate de diverse terapii realizate cu ajutorul animalelor. Zooterapia actioneaza cu excelente rezultate asupra sanatatii afective si psihice, în primul rând, iar în unele cazuri si în deficiente fizice mai grave sau mai usoare. Daca privim însa – asa cum este firesc – ideea de sanatate, ca pe un complex omogen în cadrul caruia partile interactioneaza permanent, vom întelege de ce apropierea sufleteasca de un animal ne poate absolvi de suferinte ce par a nu avea nici o legatura cu afectiuni ale trupului. În categoria respectiva se include si terapia cu ajutorul delfinilor.

Chemarea spre natura

Într-un fel, delfinoterapia se aseamana cu terapia ecvestra si cu cea realizata cu ajutorul câinilor. În esenta, tratamentul consta în a pune în legatura delfinul – animal cunoscut pentru blândetea si sociabilitatea sa – cu fiinte umane. El se aplica cu precadere în cazul autistilor, al persoanelor depresive si al altor handicapuri mentale.

Alegerea delfinului pentru terapie nu este întâmplatoare. Nu de putine ori, oamenii de stiinta au apreciat ca acest mamifer marin are o inteligenta mult superioara celorlalte animale, fapt ce a dus la cazuri de salvare a unor oameni de la înec, fara ca delfinii respectivi sa fi fost dresati ori sa fi trait în mod obisnuit în preajma omului. De asemenea, la acest animal se manifesta o anume bucurie de a trai, un fel de înclinatie vitala catre joc, catre „degustarea” binefacerilor vietii în natura.

Intâlnirea cu omul

Privilegiul contactarii delfinilor în mediul lor natural de existenta reprezinta si una dintre cele mai frumoase experiente de viata. Pentru ca ei ne incita la a ne redescoperi sufletul de copil si ne fac sa percepem o dimensiune noua a mediului natural. Este un fel de invitatie la dialogul deschis, sincer, cu natura, în prezenta lor omul traind o emotie, o bucurie curata ce poate fi asimilata cu dragostea de  viata. În momentul când delfinul ne acepta prezenta, lucru ce se petrece fara nici un fel de rezerve, ne simtim realmente iubiti, fara restrictii, asa cum suntem noi. Dragoste neconditionata!

Consecinta întâlnirii se manifesta cel mai frecvent printr-o profunda pace interioara, prin sentimentul de afinitate si de comuniune afectiva cu ansamblul lumii vii, implicit cu ceilalti oameni.

Copii si delfini

Lider marcant si carismatic al Revolutiei bolsevice din octombrie 1917, Lev Davidovici Bronstein, ramas în istorie ca Leon Trotki, a fost unul dintre artizanii rasturnarii tarismului si, ulterior, a regimului lui Kerenski. Nascut în acelasi an ca si Stalin – 1879, el a îmbratisat înca de tânar cauza revolutionara si, desi initial s-a situat pe pozitii divergente fata de Lenin, în final va colabora cu acesta la succesul Revolutiei, dovedindu-se un priceput diplomat si mai ales un excelent strateg militar, în calitatea sa de Comisar al Poporului pentru politica externa si, ulterior, de întemeietor si prim comandant al Armatei Rosii si Comisar al Poporului pentru aparare.

Este greu de spus de altfel care ar fi fost sansele de succes ale bolsevicilor în lupta contra Albilor (partizani ai tarismului) si al fortelor interventioniste occidentale daca la conducerea Armatei Rosii nu s-ar fi aflat Leon Trotki. Dupa moartea lui Lenin, Trotki a intrat în conflict deschis cu succesorul acestuia la conducerea Partidului Comunist, Stalin. În contradictie cu politica stalinista a fauririi socialismului într-o singura tara, Trotki a pledat pentru raspândirea ideilor comuniste în întreaga lume si a militat pentru o „revolutie permanenta”.

De asemenea, a sustinut, în opozitie cu Buharin, renuntarea la Noua Politica Economica, initiata de Lenin dupa victoria Revolutiei si industrializarea rapida a URSS, ca singura cale de ajungere din urma a statelor dezvoltate din Occident. Stalin, un diletant în materie de economie, s-a opus, doar pentru a nu fi de acord cu cel pe care-l percepea ca fiind principalul sau rival. Duelul a fost pierdut de Trotki, care s-a vazut exclus din Partid în noiembrie 1927 si deportat mai întâi în Kazahstan, apoi exilat din URSS, în 1929.

Asemenea lui Che Guevara sau Marilyn Monroe, chipul lui Einstein e vazut peste tot: in reviste, pe afise, tricouri, timbre, brelocuri. Aceasta intruchipare a geniului stiintific a aparut intr-o imagine faimoasa dupa ce si-a scos limba in fata lumii. A aparut pe bicicleta; arborându-si pene pe cap; in pijama in fata bibliotecii, cu acelasi chip de savant excentric si binevoitor, „viu si surâzator” cum il descria Romain Rolland.  Albert Einstein s-a nascut in Ulm (Germania) in 1879, intr-o familie de evrei. A inceput sa vorbeasca destul de târziu.

Era considerat lenes, incapatânat, rebel, un elev indisciplinat, dislexic si chiar retardat. Cu toate astea, preocuparile sale pentru stiinta debuteaza la vârsta de 4 ani, când se intereseaza de functionarea busolei. La 10 ani intelegea teorema lui Pitagora iar la 13 il citea pe Kant. Notele sale publicate in diverse biografii nu sunt cele ale unui elev indolent. Era doar refractar la disciplina de fier a gimnaziului din Munich. Sub presiunea unor profesoare, va parasi gimnaziul inainte de a-si termina studiile secundare si va pleca in Italia, apoi in Elvetia in 1895. Isi va lua cetatenia elvetiana ceea ce-l va scuti de serviciul militar si se va inscrie la Scoala politehnica din Zürich.

Intuitia unui „mutant”

Mitul lui Einstein s-a nascut in 7 noiembrie 1919. In acea zi, astronomul englez Arthur Eddington a anuntat rezultatele unei expeditii pe care a facut-o cu câteva luni in urma in insula Principe, o mica colonie portugheza din largul coastelor Africii occidentale. In timpul acestei misiuni, un grup de savanti a putut sa observe si sa fotografieze devierea razelor luminoase in timpul unei eclipse totale de Soare, un „detaliu” care a confirmat validitatea teoriei relativitatii generale enuntate de Einstein in 1915. A doua zi, lumea a aflat acest lucru iar fizicianul german care lucra la biroul de brevete din Berna, devine un star mondial. Cel mai mare savant dupa Newton. Emblema sa: E = mc2.

Descoperirea, de o extraordinara complexitate, e efectiv rodul unui creier de exceptie. „Einstein face parte dintr-o specie de «mutanti» a apreciat fizicianul  Stephane Durtand, autor al relativitatii animate. Nimeni n-ar fi putut avea intuitia unei ecuatii atât de complicate si care e atât de departe de realitatea experimentala”. Complexitatea teoriei sale a jucat fara indoiala un rol important in elaborarea mitului. Dar aspectul ei universal e cel care a contribuit la celebritatea savantului intrucât vizeaza problema naturii spatiului si a timpului, doua concepte care se afla in miezul vietii umane.

Relativitatea, care avanseaza idei aparent paradoxale (timpul nu se scurge cu aceeasi viteza pentru toti – traim intr-o a patra dimensiune) se ofera, intr-o oarecare masura, imaginatiei sau a visului. Marturie stau piesele de teatru sau a romanele inspirate de geniul lui Einstein, printre cele mai cunoscute opere numarându-se „Intâlnirea cu diavolul” de Dino Buzzati sau „Einstein” de Ron Elisha. De obicei, amploarea inteligentei si universalitatea teoriilor sale nu sunt suficiente pentru a explica popularitatea lui Einstein care n-ar fi devenit una dintre icoanele secolului XX, daca n-ar fi asociat contextului istoric.

Un promotor al pacii

Marea constituie un adevarat rezervor de sanatate: apa si aer, nisip si lumina, plante si animale. Nu întâmplator, beneficiind de toate acestea, popoarele insulare înregistreaza de obicei medii de vârsta mai ridicate, precum si mai multa sanatate si vigoare. Acest gigantic rezervor de ape minerale, care acopera peste doua treimi din globul pamântesc, uneste continentele, ii hraneste pe oameni, le aeriseste plamânii.

O lume vie în miscare perpetua

Pestele marin îi furnizeaza omului circa 16% din proteinele animale necesare iar vegetalele marine degaja 70% din oxigenul prezent în atmosfera. Apa sa contine toate oligoelementele si substantele chimice necesare organismului. În plus, zooplanctonul asigura curatarea de microbi si de deseuri într-un ritm mai rapid decât apa dulce sau decât aerul. Este o apa care traieste si astfel tonifica, protejeaza, adaposteste o fauna si o flora ale caror calitati dietetice se impun tot mai mult.

Apa, vânt, presiune

Cura helio-marina formeaza un întreg, binefacerile apei si ale algelor gasindu-si o inspirata complementaritate în climatul specific marii, având la baza stabilitatea meteorologica. Temperatura blânda, fara mari variatii sezoniere ori pe parcursul unei zile, provine din inertia termica a apei, astfel ca marea tempereaza climatul. Gradul de umiditate din atmosfera ramâne mereu ridicat, ceea ce explica brumele frecvente. În fine, sa nu uitam luminozitatea specifica zonei de tarm, care are efect pozitiv asupra moralului. De altfel, tratamentele antidepresive includ uneori cure de lumina electrica puternica. Pe de alta parte, vânturile marine constituie un veritabil aerosol de iod, de saruri si de siliciu, iar presiunea barometrica ridicata din zonele litorale îmbogateste sângele în oxigen.

Aerul marin stimuleaza organismul

Climatul marin actioneaza asupra organismului ca o lovitura de bici si stimuleaza sistemul de aparare natural al acestuia. De exemplu, îmbunatatirea circulatiei sangvine se realizeaza prin batai de inima mai puternice si mai rare. Rezultatul: toate regiunile corpului se iriga mai bine. Acelasi lucru se petrece si cu plamânii si functia respiratorie, caci aerul marin permite o respiratie mai profunda. Pe de  alta parte, numarul globulelor rosii creste cu circa 10%, iar forta musculara este stimulata.

De aceea, vântul marin constituie pentru sportivi o excelenta modalitate de revenire în forma, plasându-i în conditii identice de efort. Exista solutii si pentru persoanele care nu pot face o plimbare pe plaja, zilnic, de o ora: aerosoloterapia, practicata în centrele de talasoterapie, prin pulverizarea apei de mare bogate în ioni negativi. Efectul: mucoasa respiratorie se curata, sistemul nervos face sa dispara stresul, aducând în schimb un somn odihnitor si acea roseata a fetei echivalenta cu sanatatea.

Nisipul si pielea

Sapunul. O bucata zdravana de grasime de vaca si cenusa de lemn, fierte impreuna: cam asta ar fi reteta cea mai simpla a unui sapun babilonian, vechi de peste cinci milenii. Daca servea sau nu la curatenia corpului uman nu se stie sigur. Mai ales ca in Europa – aici, lucrurile sunt clare – abia in secolul al XIX-lea a inceput sa i se acorde sapunului importanta cuvenita, dupa ce s-a descoperit ca pielea e respinsa si ea, asa ca ar fi aparut un risc major in a o lasa sa se acopere cu o crusta, totodata, deloc placut mirositoare. Inspiratia care a schimbat mult fata societatii umane a avut-o francezul Nicolas Leblanc (nume predestinat?), care a inlocuit cenusa cu saruri si grasimea cu ulei de masline. Astfel, in lumea noastra si-a facut intrarea ceea ce la inceput s-a numit „sapunul de Marsilia”.

Prosopul. Un obiect banal, care insa isi are rostul sau in tot ce inseamna toaleta noastra de azi, la scara istoriei ramane si el foarte „tanar”. Aparitia lui dateaza fix din anul 1871, cand a fost conceput ca o tesatura obisnuita imbinata cu fire de bumbac capabile sa absoarba un maximum de apa. Inainte de aparitia prosopului, obisnuita toaleta (cel putin) de dimineata, era inlocuita de simpla stergere a pielii cu o carpa uscata. Motivul era unul care azi ne-ar produce cel putin repulsie: murdaria avea mare faima de a constitui o bariera de protectie impotriva unor boli precum ciuma! Iar pentru ca trupul sa nu-si piarda cumva pretiosul aliat, era acoperit si cu numeroase straturi de vesminte.

Periuta de dinti. Grija pentru sanatatea danturii s-ar putea sa fie mai veche chiar si decat specia umana, deoarece se cunosc animale care consuma anumite plante, nu pentru a se hrani cu ele, ci pentru a-si face un gen de toaleta a cavitatii bucale. Oricum, si stramosii nostri, in Antichitate, isi curatau dintii cu bucati de ramuri special recoltate si putin ascutite la varf. Cercetatorii spun insa ca primele periute de dinti au aparut in China secolului al XV-lea, avand partea de periaj constituita din par de porc. In Europa, ele au ajuns abia dupa doua secole, iar transformarea in obiect de utilitate individuala e datorata debarcarii americanilor, din timpul celui de-al doilea razboi mondial, acestia aducand cu ei si periutele cu peri din nailon, usor de produs pe scara larga.

Actul de justitie a constituit unul dintre fundamentele  societatii umane si fara indoiala ca omenirea a ajuns la nivelul de civilizatie atins astazi si gratie implementarii, de-a lungul epocilor istorice, a unor norme morale si juridice capabile sa tina in frau violenta, infractionalitatea sau anarhia. Au existat numeroase procese rasunatoare, de la cel al lui Iisus pana la procesul templierilor, dar putini stiu ca, pe langa aceste acte de justitie in care acuzatii erau persoane in viata s-au desfasurat unele bizare judecati. Ne referim la procesele unde invinuitilor li s-au adus cele mai grele acuze, chiar daca nu se mai puteau apara, din simplul si irevocabilul motiv ca erau morti...

Papa Formosus

Primul caz de judecata post-mortem s-a derulat in 897. Atunci, noul Papa, Stefan VI, l-a acuzat pe predecesorul sau, Formosus, de blasfemie si profanare a simbolurilor crestine, amenintandu-l cu judecata. Faptul ca acesta era mort de aproape un an nu l-a interesat pe vajnicul aparator al catolicismului. Stefan a poruncit ca trupul lui Formosus sa fie deshumat, curatat de viermi si imbracat in vesmintele papale. Apoi, l-a asezat pe un scaun, in sala de judecata, si cel mai bizar proces din istorie a inceput. Procuror a fost chiar el, aruncand o ploaie de acuzatii si invective deloc crestinesti asupra bietului cadavru. La spectacol, ramas in memoria posteritatii drept „sinodul cadavrului”, au fost obligati sa asiste toti cardinalii catolici, care l-au condamnat, la unison, pe Formosus, ca fiind eretic. Gestul lui Stefan i-a maniat si indignat insa in asemenea masura pe cetatenii Romei incat acestia au pus la cale un complot si l-au asasinat. Peste un an, noul Papa a acceptat ca Formosus, aruncat intr-o groapa de gunoi in urma procesului, sa fie reinhumat, cu toate onorurile cuvenite.

Thomas Becket

Peste cateva secole va veni randul marelui ganditor englez, precursor al umanismului si fara indoiala una dintre cele mai stralucite minti ale perioadei medievale, Thomas Becket, sa fie judecat dupa moarte. Becket s-a opus vehement reformelor initiate de regele Henric II, ce vizau intarirea prerogativelor monarhice in detrimentul puterii Bisericii, ca si slabirea legaturii dintre biserica insulara si Papalitate – initiativa care va duce, peste veacuri, la despartirea totala a Bisericii Anglicane de Roma. Enervat de predicile lui Becket si deranjat de influenta pe care acesta, ca arhiepiscop de Canterbury, o avea asupra opiniei publice din regat, Henric si-a manifestat dorinta de a-l vedea mort. Nu le-a trebuit mai mult cavalerilor sai spre a duce acest ordin voalat la indeplinire. Trei aristocrati englezi l-au ucis pe Becket chiar in catedrala, in timp ce oficia slujba, o crima care a zguduit intreaga Europa si ameninta sa dea nastere la tulburari. Pentru a calma spiritele, Henric II si-a manifestat public cainta pentru faptul ca vorbele sale necugetate fusese luate ad literam de supusii sai si a declarat ca regreta sincer disparitia lui Becket, desi este evident ca se bucura enorm ca scapase de un inamic atat de inversunat.

El a facut chiar demersurile necesare pentru ca fostul arhiepiscop sa fie sanctificat. Dar dupa trei secole, Henric VIII, care provocase schisma totala fata de Vatican si faurise Biserica Anglicana, enervat de faptul ca Papa refuzase sa-i dea consimtamantul spre a divorta de sotia legitima spre a se casatori cu amanta, a hotarat sa se rafuiasca pe toate caile cu catolicismul. A inchis manastirile, i-a arestat, schingiuit sau ucis pe calugari si, nu in ultimul rand, a considerat de cuviinta sa-i dea lui Thomas Becket o lectie post-mortem. Ca atare, osemintele acestuia au fost scoase din sicriu, aduse in sala de judecata si puse pe un scaun, de unde au ascultat, cuminti, pledoariile acuzarii. Dupa ce, bineinteles, juratii l-au gasit vinovat de sperjur si tradare, osemintele lui Becket au fost arse in piata publica si mormantul lui de pana atunci profanat. Totusi, in ciuda acestui tratament, astazi Sfantul Thomas Becket este venerat de Biserica Anglicana.

Ioana d’Arc

Una dintre cele mai grave maladii dintre cele existente la ora actuala si din pacate una dintre cele mai raspandite, este diabetul. Foarte multi oameni sunt afectati de aceasta boala perfida, cu efecte devastatoare pe termen lung si care transforma viata suferinzilor intr-un cosmar. Desi s-au introdus, in ultimii ani, numeroase medicamente menite sa atenueze efectele bolii, un leac total nu s-a gasit si diabeticii continua sa suporte un intreg sir de privatiuni. O descoperire de ultima ora le va imbunatati, in buna masura, situatia, gratie ei agonia testelor zilnice de sange parand sa devina, in curand, o amintire...

Inventia la care ne referim consta intr-un senzor minuscul, implantat in ochiul bolnavului de diabet; dispozitivul contine o substanta chimica speciala care emite o lumina fluorescenta atunci cand intra in contact cu glucoza. Daca nivelul de glucoza din sange este ridicat, lumina fluorescenta va straluci mai puternic. Acest tip de lumina, similara celei infrarosii, nu poate fi vazuta de ochiul uman dar poate fi lesne detectata de un dispozitiv de citire care converteste datele obtinute in cifre, oferind nivelul exact al glucozei in sange. Diabeticii nu trebuie sa faca altceva decat sa tina, pret de cateva secunde, aparatul in dreptul ochiului si nivelul glucozei apare pe afisajul electronic al dispozitivului.

Procedura de implantare dureaza doar trei minute!

Dupa cum se stie, diabetul afecteaza la ora actuala zeci de milioane de persoane si probabil ca aproape la fel de multi au boala fara sa stie. Boala apare atunci cand pancreasul fie inceteaza sa mai produca insulina, fie produce, dar in cantitate insuficienta. Insulina este esentiala pentru a ajuta celulele musculare sa absoarba glucoza din hrana si sa o foloseasca drept combustibil, pentru nevoile energetice ale organismului. Fara un nivel corect de insulina se produce hiperglicemia, ce poate afecta ireversibil rinichii, ochii, inima etc.

Desi cele doua tipuri de diabet, care afecteaza in ultima vreme tot mai multi oameni de varsta mijlocie, pot fi adesea controlate prin dieta, cei cu diabet de tip I au adesea nevoie de o doza zilnica de insulina, pe tot parcursul vietii. Ei trebuie sa-si preleveze mostre de sange de pana la patru ori pe zi, pentru a se asigura ca nivelul de glucoza e stabil. Desi pentru unii acest lucru a devenit o rutina, multi se plang ca necesitatea constanta a acestor teste constituie o imensa povara.

In primul rand lor le era adresat dispozitivul numit GlucoWatch, brevetat in Marea Britanie, care masura nivelul de zahar din fluidele pielii. Inconvenientele sale erau ca  bateriile aveau nevoie de trei ore pentru a se incarca iar pacientii se plangeau adesea de iritatii ale pielii. Noul dispozitiv realizat de compania germana EyeSense va fi mult mai fiabil, intrucat se bazeaza pe un senzor ocular fabricat dintr-un gel pe baza de apa, neiritant, si care contine lectina si fluorofor. Doctorul aplica doua-trei picaturi de anestezic in coltul ochiului si apeleaza la un ac pentru a implanta senzorul in ochi.

Ce puncte comune pot avea asa-zisele legi ale lui Murphy, horoscopul zilnic, tartinele care cad pe partea unsa si... incompetenta unora? Insasi aceasta intrebare pare cel putin ciudata. Totusi, sa nu va mire afland ca „intamplarea”, pe care tot dam vina atunci cand nu gasim explicatii pentru un fenomen sau o situatie oarecare, se bucura de toata atentia unor statisticieni, psihologi si economisti. Acestia afirma ca asemenea bizarerii au explicatii cat se poate de stiintifice!

Necazurile lui Don Quijote

Se spune ca, daca o persoana poate sa comita o greseala, atunci sigur o va comite. Nu-i asa ca vi s-a intamplat ca, aflandu-va la volanul masinii si fiind foarte grabit, toate semafoarele sa treaca pe rosu exact cand va apropiati de intersectie? „Asta numai mie mi se poate intampla.” – vine primul gand, ca din intamplare. Totusi, anecdoticele legi ale lui Murphy arata ca problema e valabila, teoretic, pentru oricine.

Si ele se bazeaza pe fapte suta la suta reale. La finele anilor 40, inginerul Edward Murphy efectua o serie de teste la o baza a USAir Force, compromise insa stupid de asistentul sau, care a montat invers doi captatori. Asa ca „legile” si corolarele lor au „curs” ca de la sine. Intre ele, nu mai putin faimoasa idee ca un necaz nu vine niciodata singur. Luati de pilda probabilitatea ca un avion sa se prabuseasca: in perioada 1995-2005, ea era de la 1 la 500.000 de zboruri.

Dar, ceea ce nu se intamplase in 10 ani, a avut loc in cateva zile: intre 2 si 23 august 2005, 5 avioane au pierit astfel. Sa mai amintim ca in 2000, turnarea filmului „Barbatul care l-a ucis pe Don Quijote” a fost oprita definitiv, din motive greu de acceptat: a plouat tot timpul, iar actorul Jean Rochefort, accidentat, nu a putut calari; si tocmai el juca rolul principal...

Totul e logic(a)