Dante spunea ca iubirea misca Soarele si celelalte stele, idee pe care astazi o luam in sens aproape strict metaforic. Daca insa trecem dincolo de literatura, nu e greu sa remarcam ca supremul sentiment apare de fapt ca mecanismul central – ca sa vorbim in termeni tehnici – aflat la baza ordinii, a armoniei si a transformarilor perpetue din Univers. Poate fi acesta un tulburator argument pentru a reconsidera, fie si numai la nivel teoretic, legile cosmice, pe cele ale viului si, desigur, ale fiintei umane? Sa vedem ce spune faimosul neuropsihiatru si etolog Boris Cyrulnik de la Universitatea Toulon.

„Topirea” creierului

Exista in viata doua momente diferite când dragostea ne face inteligenti: când suntem bebelusi, inainte de a incepe sa vorbim, apoi la vârsta maturitatii sexuale. In prima etapa, daca nu suntem inconjurati cu afectivitate (cineva care sa ne atinga blând, sa ne vorbeasca, sa ne spele, sa ne hraneasca, sa ne mângâie), creierul ni se atrofiaza, iar dezvoltarea biologica si cea psihologica sunt stopate.

Tehnologiile moderne de neruo-imagerie permit chiar masurarea „topirii” cerebrale provocate de izolarea senzoriala si de carenta afectiva. Se produce o atrofiere a lobilor prefrontali, care astfel blocheaza, altereaza sau chiar suprima soclul neurologic ce permite in special anticiparea. O alta zona, numita sistem limbic – unde se afla suportul neuronal al memoriei si al emotiilor – se atrofiaza si ea.

In 1985, B. Cyrulnik a fost invitat in România, pentru a cunoaste copii abandonati de parinti si toti colegii ii spuneau ca era vorba despre encefalopatii si autism. Având o formatie etologica, stia totusi ca o alterare senzoriala putea provoca o atrofie la nivelul corespunzator din creier. Toate scanarile efectuate atunci in Franta au relevat atrofii frontale si limbice. Prin urmare, un copil cu carenta afectiva nu va putea nici sa anticipeze, nici sa-si utilizeze memoria, din moment ce baza neurologica nu e stimulata.

 Copiii studiati de cercetator nu puteau alcatui fraze, nu puteau gândi, nu puteau nici macar sa-si reprezinte timpul, sa se localizeze in timp. Inaintea cuvântului, hrana afectiva constituie un stimulent cerebral al fundamentelor care permit reprezentarea timpului (adica expunerea notiunii respective), a matematicii, a geometriei s.a.m.d.

Eternitatea de lânga noi

 Al doilea moment important ar fi cel al maturizarii sexuale. Atunci invatam sa iubim intr-o maniera noua, intensa, care se detaseaza de prima – cea fata de mama, de tata etc. Iubirea sexuala (nu vorbim doar despre relatia fizica in sine) ne obliga sa initiem aventura explorarii unei alte fiinte umane, sa asimilam inteligenta altei lumi, sa ne dezvoltam empatia.

Ce se petrece in plan biologic, când iubim? Subiectul – barbat sau femeie – nu se gândeste decât la Celalalt, in stare de veghe. Când doarme, fazele somnului paradoxal se lungesc cu 30%; sunt perioadele când procesele de memorie se incorporeaza cel mai bine. Astfel spus, pentru un indragostit, fundamentul biologic al memoriei creste cu 30%. Extinzând ideea, a te indragosti – de o femeie, de un barbat, de alta tara, de alta cultura, de o carte etc. – te provoaca la a explora.

Trebuie sa inveti acel nou domeniu, acea lume mentala a fiintei la care visezi. Biologic si psihologic, te pregatesti de cunoastere; proces stimulat de unele societati, dar descurajat de altele. Chiar si la vârste inaintate, dragostea ramâne un stimulent esential al creierului nostru si al lumii noastre psihologice intime. Iar stiinta afirma ca ar trebui sa traim cam pâna la 120 de ani!

Autore: ADRIAN-NICOLAE POPESCU - Sursa: magazin.ro

Fascinanta lume a animalelor, considerata de noi net inferioara omului, isi releva tot mai multe apropieri de societatea umana, adesea aproape incredibile. Indiferent ca avem de-a face cu maimute primate, cu alte mamifere, pasari, insecte, latura comportamentala a necuvantatoarelor face trimitere directa catre domenii si insusiri care iata ca nu ne mai apartin in exclusivitate: mestesuguri, traditii, altruism, obiceiuri sociale, erotism si lista ar putea continua. Sa vedem insa cateva aspecte concrete, de-a dreptul senzationale.

A fi impreuna

Sunt nenumarate exemplele de socialitate animala, de la specii unicelulare, pana la cele evoluate catre specia umana. Supravietuirea individuala si a grupului, apoi perpetuarea speciei reprezinta simultan imperativul lumii vii, in miscare. Iar ideea de a fi impreuna usureaza mult aceasta tendinta instinctuala. Pestii traiesc in bancuri, pasarile formeaza stoluri, multe erbivore pasc in cirezi sau turme, furnicile isi construiesc colonii, pana si pradatorii cei mai redutabili stiu ca o vanatoare in grup are sanse de reusita mult mai mari decat cea efectuata pe cont propriu.

Pinguinii imperiali se reunesc cu miile pentru a cuibari impreuna, asa cum procedeaza si alte pasari. Ei insa se ajuta foarte mult, mai ales cand vanturile antarctice vin la –40ºC sa coseasca orice urma de viata. Micile vietati se aduna atunci in uriase grupuri compacte de forma circulara, efectuand o miscare continua bine controlata, astfel ca in zona de mijloc, unde se pastreaza o temperatura mai ridicata si protectie fata de viscol, sa ajunga fiecare individ, la intervale de timp regulate.

Vampirul de Azara (un fel de „var” al liliacului nostru) da dovada de adevarate sentimente camaraderesti. Femelele traiesc in grupuri de cel putin zece, iar daca nu gasesc prada care sa le ofere hrana strict necesara existentei, exemplarele mai puternice ofera cateva picaturi de sange vecinei infometate, sporind astfel sansa de autonomie si de supravietuire a grupului.

Fiecare specie are cultura ei

Nimic exagerat aici: in fond, si animalele au istoria lor, din care nu lipsesc personalitatile, conflictele sangeroase pentru putere, izbanzile si realizarile colective etc. E de notorietate episodul relevat de un grup de cimpanzei salbatici din zona africana Gombe, care se cunosteau foarte bine, apartinand aceluiasi habitat. In 1977, cu aceasta populatie s-a petrecut un lucru aparent bizar, de genul celor pe care le-am atribui exclusiv oamenilor.

Grupul s-a scindat in doua, fiecare cu conducatorul sau, respectiv masculii Kasekela si Kahama. Confruntarile violente care au urmat s-au incheiat numai dupa ce al doilea grup a fost in totalitate eradicat de primul, prin forta. Un adevarat razboi dus in unicul scop de a detine puterea pe intregul teritoriu... La maimute intalnim insa si un incontestabil simt artistic. Langa Sao Paolo, a fost observat un grup de capucini, iar in Arashiyama si Oita (Japonia), grupuri de macaci care adunau anumite pietre de forme si marimi diferite, lovite apoi ritmic intre ele, maimutele parand ca apreciaza „muzica” astfel rezultata. Problema noastra e ca, desi inzestrati cu o ratiune evoluata, nu putem pricepe mecanismele inteligentei unor asemenea animale.

Deviante si infractiuni

Spunem ca legea junglei este „ucide sau vei fi ucis”, numai ca omul e cel ce o aplica din plin, de mii de ani. La animale, instinctul de hranire, de aparare a teritoriului si a semenilor, de reproducere pentru perpetuarea speciei, sunt naturale, perfect argumentate si indreptatite. Pe alocuri apar insa si anomalii. O deviere care nu are nimic cu toate acestea este homosexualitatea. E drept ca in foarte putine cazuri, totusi s-a observat ca unii masculi, in special, pot intretine intre ei relatii sexuale.

Violul in grup nu e nici el o ticalosie strict umana. Asemenea acte abominabile s-au depistat de exemplu la o specie de rate salbatice, unde mai multi masculi pot avea raporturi succesive cu aceeasi femela, pana o ucid. In fine, sa nu uitam de fenomenul prostitutiei! Femela unei specii de pinguini isi vinde trupul masculilor care ii ofera pietricelele necesare construirii cuibului. Imperativul imperecherii pentru a avea urmasi duce si la atrocitati.

Se stie ca iepurii sau leii „neglijati” de femela cu pui sunt capabili sa-i devoreze pe acestia, pentru ca transformarile petrecute rapid in corpul fostei mame sa duca la noi acuplari. Mai putin se cunoaste ca si hipopotamii sau unele specii de pasari procedeaza la fel, cautand astfel sa-si diminueze genele prin impunerea propriilor progenituri. Iata deci ca, daca omul se considera indreptatit a pune stapanire pe natura, el nu va putea sa stearga asemenea senzationale similitudini comportamentale, existente intre el si regnul animal.

Autor: ADRIAN-NICOLAE POPESCU - Sursa: magazin.ro

Poluarea, fenomenul existent inca inainte de aparitia omenirii, dar care atunci avea cauze strict naturale, s-a agravat considerabil din cauza amploarei pe care a luat-o dezvoltarea industriala. Deseurile toxice, defrisarile forestiere, otravirea raurilor sau oceanelor constituie modalitati de a ucide planeta. Mai nou, specialistii sustin ca pana si flatulenta turmelor de bovine duce la o poluare masiva. Si tot ei se lauda ca au gasit solutia pentru aceasta problema: deveniti vegetarian!

Intr-o serie de numere dedicate exclusiv unor teme precum energia si sanatatea, prestigioasa publicatie britanica The Lancet exprima, prin vocile unor experti in materie, opinia ca un consum redus de carne va duce la incetinirea incalzirii globale prin reducerea septelului si scaderea cantitatii de metan eliberat prin flatulenta de vite.

Omul modern consuma 70 kilograme de carne pe an!

Daca oamenii vor manca mai putine fripturi, hamburgeri si... sarmale, adica daca vor consuma mai putina carne „rosie”, in favoarea celei „albe”, de pasare sau peste, emisia de gaze cauzate de vaci, oi si capre, ar putea scadea cu pana la 10%! „Am ajuns la un punct de hotar in evolutia noastra. Dar atunci cand oamenii vor constientiza ca ameninta mediul si insasi existenta generatiilor viitoare consumand mai multa carne, probabil ca se vor gandi de doua ori inainte de a comanda un hamburger”, spune Geri Brewster, nutritionista la Northern Westchester Hospital din New York.

Alte modalitati de a reduce gazele de sera generate de tehnicile agricole, precum ar fi hranirea animalelor cu cereale de o mai buna calitate, ar avea, sustin specialistii, un impact limitat asupra reducerii emisiilor poluante. „Multora nu le vine sa creada, dar statisticile indica clar ca gazele produse de animalele destinate consumului casnic constituie aproape un sfert din emisiile nocive de metan, din lumea intreaga. Aceasta inseamna ca reducerea drastica a consumului de carne ar constitui singura optiune reala pe care o avem”, crede dr. John Powles, expert in Sanatate Publica la Universitatea Cambridge si autor al unui studiu publicat in „The Lancet”.

La ora actuala, spun nutritionistii, consumul de carne a ajuns la cote alarmante, cel putin in statele lumii civilizate, media fiind de 220 grame zilnic, deci peste 6 kilograme pe luna si mai bine de 70 pe an! Situatia este tot mai ingrijoratoare. In China, de pilda, oamenii consuma de doua ori mai multa carne decat in urma cu un deceniu si ca urmare, septelul s-a dublat si el, la fel si poluarea produsa. Un consum redus de carne este, pe de alta parte, recomandat si pentru o sanatate mai buna. Medicii estimeaza ca schimbarea obiceiurilor alimentare si trecerea spre un regim vegetarian ar duce la reducerea numarului de bolnavi de cancer sau afectiuni cardiace, precum si la combaterea obezitatii.

Autor: GABRIEL TUDOR - Sursa: magazin.ro

Despre renumitele „bai de Soare” a auzit mai toata lumea, ele fiind considerate un veritabil izvor de sanatate, desigur, cu conditia evitarii abuzurilor, mai ales in conditiile diminuarii stratului de ozon. Efectul radiatiilor ultraviolete, produse de razele solare si suportate in doze mici, este, spun specialistii, benefic pentru organismul uman. Dar cum or sta lucrurile in privinta razelor de Luna, v-ati intrebat vreodata? Un instarit om de afaceri american si-a pus aceasta problema, ajungand la niste rezultate cel putin interesante...

Oamenii de stiinta considera proiectul lui Richard Chapin drept „fantezist”, asta atunci cand nu-l numesc pe autorul sau de-a dreptul „sarlatan”. Dar specialistii in ocultism, parapsihologii, numerosi oameni simpli dar chiar si psihologi sustin ca acest proiect ar putea avea o importanta colosala. Poate de aceea, ferma lui, aflata in plin desert, in statul Arizona, atrage ca un magnet sute de oameni. In aceste locuri, cerul este senin mai bine de 250 de zile pe an, prilej pentru ca Chapin sa-si instaleze fara ezitare „colectorul de raze lunare”. Folosind banii realizati din afaceri si imaginatia de inventator, Richard Chapin a pus la punct, la Three Points, Arizona, un dispozitiv unic in lume: un fel de receptor de raze de Luna, fabricat dupa principiul panourilor solare.

Vindecarile, produse de Luna sau de efectul Placebo?

Chapin recunoaste ca energia primita de uriasele oglinzi parabolice indreptate spre Luna este infima, fata de cea produsa de razele solare, care cad direct pe Terra. Dar tot el explica importanta razelor de Soare reflectate, noaptea, de Luna, catre Pamant: „Efectele campului gravitational lunar asupra mareelor si altor fenomene terestre au fost studiate timp de milenii.

Mai putina atentie s-a acordat insa lumii solare reflectate spre Pamant de suprafata selenara. Oamenii au uitat aproape cu desavarsire de acest urias obiect cosmic, care a influentat evolutia lor aici. Lumina lunara ar putea avea aplicatii in industrie si agricultura dar in primul rand in medicina, mai ales daca o folosim in forma amplificata, cum facem noi aici.”

Aparatul pus la punct de Chapin poarta numele pompos de „Colector de lumina interstelara” si realizarea lui l-a costat pe proprietar nu mai putin de 2 milioane dolari. Este vorba despre un cadru metalic urias, introdus intr-un crater adanc de 14 metri. „Colectorul” are cinci etaje si cantareste peste 25 de tone, fiind acoperit de 84 panouri de oglinzi instalate pe un dispozitiv hidraulic care se poate roti in asa fel incat sa capteze razele de Luna indiferent in ce regiune a cerului s-ar afla aceasta.

El poate focaliza lumina Lunii, se lauda Chapin, „cu precizia unui ceas elvetian”. Pana in prezent, peste o mie de oameni din SUA, Australia, Japonia, India sau Arabia Saudita au venit sa experimenteze efectele „miraculoase” ale dispozitivului lui Chapin, despre care ei sunt convinsi ca ar avea virtuti terapeutice. Inchisi in „bazinul” deasupra caruia sunt focalizate razele de Luna, ei se simt ca intr-o mare de lumina si se bucura din plin de experienta traita.

„Este o senzatie de beatitudine nemaipomenita, te simti ca-n Paradis”, spune Eric Carr, un hipnoterapeut din Tucson, vizitator constant al „Colectorului”. El nu este singurul care considera ca expunerea la razele de Luna focalizate poate atenua unele afectiuni, cum ar fi de pilda astmul, reumatismul, anxietatea sau maladiile cardiace. Asta desi savantii sustin ca, in lipsa unei cazuistici si unor studii adecvate, nu se pot face asemenea afirmatii si pun „vindecarile” produse aici doar pe seama efectului placebo.

„Inteleg scepticismul oamenilor de stiinta dar ii invit sa vina aici si sa studieze ce se intampla, pentru a formula concluzii pertinente. Si eu sunt curios sa aflu cum actioneaza razele polarizate ale Lunii asupra organismului uman si m-as bucura ca acest fenomen sa capete girul unor specialisti”, spune Chapin.

Autor: GABRIEL TUDOR - Sursa: magazin.ro

In timpul unei experiente reusite efectuata in SUA, un obiect aflat intr-un dispozitiv special cu microunde a devenit aproape invizibil. Un succes fulminant care ii anima pe oamenii de stiinta sa relanseze cercetarile legate de un stravechi vis al umanitatii. Nu e, fireste, comparabil cu recuzita lui Harry Potter si nici cu scutul folosit de klingonienii din Star Trek ce confera navelor invizibilitate, ci mai degraba cu un fenomen de tip Fata Morgana (in opinia unor specialisti) in care structurile de aer cu diferite temperaturi (si, in consecinta, cu diferite unghiuri de refractie) curbeaza razele de lumina si produc impresia ca undeva, spre orizont, apare o oglinda sau suprafata unui lac. Matematic, totul se reduce la unele formule propuse de Einstein in teoria relativitatii.

John Pendry este un englez in varsta de 60 de ani, profesor de fizica la Imperial College din Londra. In 2004, regina l-a investit cu titlul de „sir”. Nu are nimic din alura unui savant nebun sau a unui iluzionist abil. Cu toate astea, e autorul unei experiente „magice”, prin care a reusit sa faca un obiect aproape invizibil. In luna mai 2006 si-a publicat secretele uluitoare la care si-au adus contributia doi colaboratori americani de la Universitatea Duke din Durhani (Carolina de Nord): David Schurig si David Smith, specialisti in ingineria materialelor.

Experienta a avut loc intr-un laborator american cinci luni mai tarziu si a fost incununata de succes, cei trei cercetatori reusind sa faca aproape invizibil un obiect din plastic aflat intr-un cilindru din cupru. „Magia” consta de fapt in metamaterialele folosite (materiale compozite cu indice de refractie variabil), proprietatile electromagnetice facandu-le sa interactioneze cu undele ce le ating. „Ideea a venit din partea sotiei mele, a marturisit John Pendry, care a invocat pelerina fermecata care-l face invizibil pe Harry Potter”.

Obiectul n-a disparut insa invaluit intr-o pelerina fermecata ci dupa ce a fost introdus intr-un cilindru special din cupru imbracat in metamateriale, cu o raza de sase centimetri, fara nici o urma de alimentare electrica. Dispozitivul e de fapt constituit din cativa cilindri (cercuri) concentrici pe suprafata carora se afla mici bucle din cupru cu o anvergura de trei milimetri. In centrul cilindrului, se afla obiectul ce urma sa devina „invizibil”. Nu s-a pus, bineinteles problema camuflajului care sa implice o culoare a obiectului identica (asemanatoare) cu mediul, de o tehnica antiradar care sa devieze radiatiile departe de ochii observatorului sau sa le absoarba ori de o iluzie optica.

Lucrurile sunt neindoielnice: in acest caz e vorba de o invizibilitate bazata pe un principiu revolutionar. In momentul in care ating cilindrul, majoritatea undelor nu sunt nici reflectate si nici absorbite de suprafata sa pe care o ating doar ocolindu-o asa cum se intampla cu apa unui rau care intalneste o stanca. Unele unde insa traverseaza materialul. In spatele acestui „scut”, acestui spectru electromagnetic compus din raze X de lungime de unda inferioara nanometrului si unde radio de cativa metri, obiectul devine aproape invizibil. Experienta a demonstrat faptul ca obiectul plasat in interiorul nisei (in mijlocul cilindrului) devine invizibil la microunde (unde cu o lungime de unda de aproximativ 3 centimetri) si nu la unde optice, de milioane de ori mai mici. Lucrurile sunt extrem de complicate si nu in totalitate clare nici pentru realizatorii experimentului.

Cercetarile continua si sistemul ar putea fi imbunatatit, dar asta presupune un set de studii care se vor intinde pe o durata de cel putin cinci ani. Metamaterialele ar putea fi utile in armata pentru a face soldatii sau vehiculele invizibile, la reducerea impactului unor cladiri asupra mediului, la realizarea unor paravane care sa permita semnalelor de telefonie mobila sa ocoleasca obstacolele etc.

Autor: DORIN MARAN - Sursa: magazin.ro

Aventurieri sau arheologi? La drept vorbind, aceasta alaturare de pasiuni constituie reteta perfecta pentru succese cinematografice de top mondial. Totusi, sedusi de dinamica actiunii filmului, nici macar nu ne mai intrebam daca poate exista macar un sambure de adevar in imaginile de pe ecran. Ei, bine, va putem spune ca Indiana Jones nu numai ca are el insusi un model real, ci si ca a fost probabil „clonat” dupa modelul mai multor pseudo-bunici ai sai intr-ale arheo-aventurii, care au facut cu-adevarat descoperiri epocale. Sa facem prezentarile!

„Rusul” Schliemann a vazut Troia cu ochii lui

Legendele nu sunt ce par a fi. O senzationala demonstratie in acest sens o constituie destinul lui Heinrich Schliemann, fiul unui pastor german sarac. Copil fiind, si-a imaginat ca legendara cetate Troia nu e o fantasma si ca urmele ei vor fi fost pastrate undeva. Anii au trecut, el a invatat mai multe limbi straine, s-a stabilit in Rusia, unde a facut o avere considerabila, dupa care a pornit catre aventura considerata de multi omeni de stiinta o utopie, ceva numai bun de luat in deradere. Schliemann a reusit insa, dupa un tur al lumii, sa gaseasca in Turcia locul visat: Troia.

Si nu s-a oprit aici. Alta legenda, alta aventura: regele Agamemnon si Micene. Probabil o intuitie providentiala, bazata pe citirea si interpretarea corecta a multor scrieri, l-a purtat catre estul Peloponesului, in apropiere de celebra „poarta a leilor”. S-a produs aici un alt miracol – descoperirea unor morminte din epoca miceniana, pline de bijuterii, masti de aur si alte asemenea obiecte nepretuite.

Vanatorul de fluturi verzi pe pereti

Naturalistul francez Henri Mouhot a pornit in primavara lui 1858 catre regatul Siam (Thailanda de azi), cu misiunea de a studia bazinul fluviului Mekong. Intr-un lung si obositor drum prin jungla umeda si plina de pericole, a auzit vorbindu-se despre ruinele misterioase numite de indigeni Onco. Pe jumatate sceptic, intrucat mai cunoscuse asemenea legende ce se dovedisera ulterior false, a pastrat totusi un sambure de speranta intr-o descoperire importanta si in 1860 s-a petrecut miracolul.

Insotit de un misionar si de hamali cambodgieni, a ajuns intr-o zona cu hatisuri populate de maimute, pasari exotice, tigri, serpi. Dar toate pericolele au pierit ca prin farmec cand, ajuns pe o inaltime a reliefului, peisajul s-a deschis, infatisandu-i o incredibila intindere pietroasa, pe suprafata careia trona o veritabila padure de monumente napadite de vegetatie. Erau zidurile celebrului Angkor, capitala imperiului khmer, ale carui urme se pierdusera, dupa ce fusese abandonata cu aproape o jumatate de mileniu in urma. Trei saptamani avea sa cerceteze Mouhot templele decorate cu basoreliefuri fascinante, apoi a pornit pe drumul de intoarcere, ducand cu el numeroase relicve si schite. Drum care nu i-a mai oferit prilej de revenire, intrucat naturalistul a murit in scurt timp, inca tanar, bolnav de malarie.

Cetatea plina-ochi cu extraterestri

Multi ani calator in Orient, stabilit ca avocat in New York, in 1836, John Lloyd Stephen ramasese totusi bantuit de magia aventurii, asa ca s-a lasat sedus de ideea aproape de neconceput, ca jungla tropicala din sudul Mexicului gazduise candva o civilizatie extraordinara, informatie preluata de la un ofiter spaniol pe nume Del Rio. Insotit de un foarte bun desenator si arhitect englez, Frederick Catherwood, avocatul-aventurier a angajat mai multi ghizi si hamali si a patruns in infernul verde, in care vesmintele nu ajungeau sa li se mai usuce, din pricina atmosferei tropicale extrem de umede.

Dar tenacitatea le-a fost rasplatita din plin. In inima padurii salbatice, in fata lor a aparut deodata fatada unui impozant edificiu de piatra, incarcat de o adevarata bogatie de basoreliefuri. Era Palenque, una dintre cele mai puternice si mai bogate cetati ale mayasilor. Intre altele, aici s-a descoperit incredibila imagine a unui aparat de zbor complex, pilotat de un personaj necunoscut. O „fotografie” in piatra realizata cu mai mult de un mileniu in urma! Inca un mister, pe care astazi doar Indiana Jones mai stie sa-l dezlege. Prin tertipuri cinematografice, fireste...

Autor: ADRIAN-NICOLAE POPESCU - Sursa: magazin.ro

Nimeni nu crede ca valoarea si notorietatea sunt doua fete ale aceluiasi taler. Traim azi într-o era a notorietatii, ba chiar unii au ajuns sa spuna ca daca nu ai notorietate nu existi. O idee ridicola pe care, iata, revista „Magazin”, care în acest an a implinit o jumatate de secol de existenta, poate sa o infirme cu lejeritate. Valoarea traieste în umbra anonimatului si doar ochii iscoditori si inteligenti, în cazul revistei „Magazin”, ai cititorilor, o pot descoperi. Ca pe un diamant în mijlocul unui munte de cenusa. Si revista noastra are cititori care o citesc si azi, asa cum o citeau si în 1957. Si ce este asta, daca nu un semn al valorii?

 Cum vedeti, in paginile de remember, „Magazin” a fost si a ramas, si dupa 50 de ani, o revista care aduce în fata omuluiinteligent, dornic de informare reala si consistenta, spectacolul cunoasterii umane. Gratie si sutelor de semnaturi apartinand unor autori de reala suprafata intelectuala (si i-am aminti aici pe Victor Kernbach, Dorel Dorian, Ion Tugui, Coman Sova, Catinca Muscan, Aurel Dragos Munteanu etc.). La care se adauga cei pe care îi cititi în ultimi 10 ani. La jubileul revistei „Magazin”, putem spune ca ei sunt valoarea noastra incontestabila si notorietatea noastra decenta. Speram ca aceleasi cuvinte sa fim în stare sa le rostim si peste alti 50 de ani...

Autor: GEORGE CUSNARENCU - Sursa: magazin.ro

Anaconda e un sarpe acvatic constrictor neveninos din familia boa, ce-si are habitatul in regiunilor tropicale din America de Sud. Etimologia cuvantului anaconda e incerta. Se presupune ca ar fi vorba de o alterare a cuvintelor de origine indiana henakanday (sarpele trasnet) sau anaikondran (ucigas de elefanti). E ciudat faptul ca originile sunt atat de indepartate de habitatele animalului. Unii specialisti considera ca numele de anaconda a fost dat de indienii din Amazonia, insemnand „sarpele vindecator”.

Mai este cunoscut si sub alte denumiri: sucuri, yakumana sau jiboia. Spaniolii din America il numeau matatoro, „ucigasul de tauri”. Doar doua specii sunt mai cunoscute: Anaconda verde sau marele anaconda ajunge la cea mai mare greutate: 250 kg, cu un diametru de 30 cm. Femelele sunt mai grele si mai lungi decat masculii, ajungand la 6-8 metri in timp ce masculii nu depasesc 5,5 metri. Vietuiesc in nordul Americii de Nord, in Venezuela, Columbia, Brazilia, Ecuator, in nordul Boliviei, in nord-estul statului Peru, in Guyana, in Suriman si Trinidad. Anaconda galben atinge o lungime de 3 metri. Traieste in Bolivia, Paraguay, Uruguay, in vestul Braziliei si in nord-estul Argentinei.

Anaconda verde (maro-oliv) traieste atat in mediul arboricol cat si acvatic. Se odihneste scufundat in apa, lasand doar o mica parte a capului la suprafata, pandind prazile din imediata apropiere. Pe uscat se deplaseaza pastrandu-si corpul drept, parcurgand un traseu rectiliniu si asta datorita puternicilor muschi ventrali. Nu rezista insa multa vreme in mediul uscat intrucat pielea sa se umple de capuse. Se hraneste cu rozatoare, pesti, reptile acvatice, broaste testoase, pasari, oi, caini, cervidee, tapiri etc. Rareori ataca jaguarii si oamenii.

Cel mai adesea, in monumentul in care simte prezenta umana in imediata apropiere, se indeparteaza in directie opusa. Inspaimantatoarea reptila poate cadea prada jaguarilor, marilor caimani si altor serpi anaconda. Daca e ranit, poate deveni o prada sigura pentru pestii piranha. Mediile mlastinoase si malurile raurilor sunt cele mai confortabile.

Aici gaseste prazile predilecte pe care le ataca muscandu-le cu dintii ascutiti, prinzandu-le intre maxilarele puternice si tarandu-le in apa unde isi gasesc sfarsitul prin inec sau asfixiate de trupul incolacit al sarpelui. Victima e apoi inghitita chiar daca e mai mare decat gura sa intrucat maxilarul se poate dezarticula. In timp ce inghite prada, muschii sarpelui se contracta in valuri zdrobind-o si impingand-o in corpul animalului. Prada e digerata datorita puternicelor sucuri digestive. Pentru a inghiti pana la capat o prada de mari dimensiuni, are nevoie de 5-6 ore. Digestia dureaza aproape o saptamana, alteori, cateva saptamani, timp in care anaconda somnoleaza devenind vulnerabil pentru pradatori.

In viata sexuala, masculul atrage femela emitand sunete specifice. Se presupune ca femela difuzeaza in aer substante chimice pentru a-si atrage partenerii. Pentru a-si mangaia partenera, masculul dispune de un organ sexual, un vestigiu al membrelor posterioare ale stramosilor sai soparle. Asemenea serpilor boa, anaconda e vivipar. Fiecare nastere presupune un numar de 10-15 pui care masoara intre 60-90 cm. Doar cativa dintre ei supravietuiesc pana la varsta adulta, restul cazand victime pradatorilor.

Cel mai mare anaconda cunoscut, masura 10 metri dar exista marturii care „atesta” existenta unor serpi cu o lungime mai mare. Exemplarul de 10 metri a fost descoperit in timpul unei expeditii geologice efectuate in Venezuela in 1944. Soldatii care ii insoteau pe geologi si-au descarcat armele asupra sarpelui care a fost purtat apoi pe bratele a 20 de barbati pana in tabara. Din pacate, nu a putut fi si cantarit. Dimineata, membrii expeditiei s-au deplasat in apropiere iar la intoarcere n-au mai gasit sarpele care desi ranit grav, a reusit sa se intoarca in apele fluviului.

Autor: DORIN MARAN - Sursa: magazin.ro

Cautarea elixirului tineretii a reprezentat o preocupare constanta pentru oameni, absolut toti, de la cersetori la regi, dorindu-si sa traiasca vesnic. Dar daca odinioara acest deziderat ii implica pe ocultisti, astrologi si vrajitori, astazi chiar oamenii de stiinta, mai ales cei din industria farmaceutica, par preocupati de problema prelungirii vietii, facand apel nu doar la terapii genice, ci si la virtutile curative ale unor „ierburi de leac”. O speranta in acest sens ar putea-o constitui utilizarea in scopuri medicale a unei plante numita stiintific Rhodiola rosea si pe care multi cercetatori o considera deja solutia ideala pentru a deveni centenari...

Gratie miraculoaselor ei proprietati, planta a fost privita, de-a lungul secolelor, ca o veritabila „mana a vietii” de catre eschimosi si alte populatii nordice. Din pacate, planta este inca o mare necunoscuta pentru medicina moderna, din cauza faptului ca nu traieste decat in zonele subpolare si polare din Siberia, Canada, nordul Scandinaviei si Alaska si nu a putut fi transplantata in regiuni mai sudice. Prima mentionare documentara a „radacinii aurii”, cum mai este numita Rhodiola rosea, dateaza din 1755, cand planta a fost inclusa in primul tratat farmaceutic realizat in Suedia, dar ea era probabil folosita de sute de ani de catre populatiile scandinave si cele din nordul Rusiei.

Mai eficienta decat ginsengul!

In ultimele decenii oamenii de stiinta rusi si americani au efectuat zeci de studii vizand utilizarea plantei in scopuri medicale si pentru imbunatatirea performantelor psihice si intelectuale.  Oferind animalelor de laborator diete bogate in suplimente alimentare pe baza de radacina de Rhodiola, cercetatorii de la universitatea americana UC Irvine au ajuns la concluzia ca rozatoarele care primisera aceste diete traiau cu 10% mai mult decat cobaii cu alimentatie normala. Interesant este si faptul ca in paralel, savantii americani au hranit loturi separate de cobai cu extracte din ierburi de leac renumite in China ca „radacini ale vietii”, anume Lu Duo Wei, Bu Zhong Yi Qi Tang si San Zhi Pian, despre care se credea ca ar fi chiar mai eficiente, in acest domeniu, decat ginsengul.

Spre surpriza generala, „radacina aurie” din taramurile gheturilor s-a dovedit mai buna decat toate celelalte plante! „Cercetarile noastre dovedesc ca aceasta planta poate fi un candidat serios pentru cercetarile ulterioare vizand procesele de incetinire a imbatranirii si degradarii organismului. Am putea-o considera un elixir al vietii si probabil ca tratamentele intensive aplicate in viitor vor duce la prelungirea sensibila a sperantei de viata. Rhodiola rosea este poate planta care ne va ajuta sa devenim centenari”, spune Mahtab Jafari, profesor de stiinte farmaceutice la institutia mentionata.

Specialistii din industria farmaceutica au evidentiat faptul ca aceasta planta poate creste puterea mitocondriilor, „motorasele” care asigura energia celulelor vii. In plus, ea accelereaza metabolismul grasimilor, determinand arderea lor mai rapida si mai eficienta si imbunatateste metabolismul general al creierului. Se pare ca prin acest aport energetic, planta ajuta celulele sa functioneze mai bine in conditii de stress. Grupul sau de compusi antioxidanti, unic in lumea vegetala, protejeaza celulele si ADN-ul de deteriorarile cauzate de oxizii instabili.

Rhodiola pare sa stimuleze si producerea unei varietati de neurotransmitatori in creier, inclusiv a endorfinelor si serotoninei – fapt care explica de ce este recomandata in tratarea depresiilor si a anxietatii. De altfel, un studiu publicat la sfarsitul anului trecut in Nordic Journal of Psychiatry a relevat ca persoanele suferinde de depresie moderata au scapat de simptomele bolii dupa o cura de doar doua luni cu un extract de radacina de Rhodiola, numit SHR-5.

Autor: GABRIEL TUDOR - Sursa: magazin.ro

Am mai abordat in pagina de fata subiecte legate de preocuparile bizare ale unor cercetatori din diverse zone stiintifice. Ele insa par inepuizabile, caci insasi imaginatia omului e inepuizabila. De aceasta data, iata cateva intrebari cel putin curioase, la care se incearca gasirea de raspunsuri cat de cat rezonabile.
 Ca niste stapani ai Terrei ce suntem, prea putin ne pasa de suferintele pe care le pricinuim fiintelor mici si foarte mici. Dar tocmai aici e problema: insectele simt oare durere, daca de pilda le strivim cu pliciul? Cercetatorii cred ca ar fi posibil.

La majoritatea vertebratelor, durerea semnaleaza o situatie neplacuta, care trebuie stopata. Locul pe care corpul sufera o ranire e dotat cu acei receptori senzoriali ce trimit informatia catre maduva spinarii si implicit catre creier. Acesta „ordona” apoi reactia victimei. Din cat se cunoaste, schema este valabila si la insecte: receptorii exista, insa nu e clar daca „senzatia” la lovire se transforma in durere. Aceasta, deoarece totul ar trebui asociat cu ideea de emotie.

Or, insectele sunt banuite ca nu poseda asa ceva. De altfel, durerea poate avea si o componenta pedagogica: m-am fript, deci nu voi mai pune mana pe plita incinsa. La insecte, capacitatile de invatare sunt foarte reduse... dar nu inexistente. O alta dilema: daca sufera, de ce lacusta continua sa se hraneasca tocmai cand e devorata de vie? Asadar, inainte sa folosim pliciul, poate ca ar trebui sa privim musca in ochi.

E tare greu – la propriu si la figurat! – sa-ti inchipuiesti ca o persoana de talia unui luptator sumo ar putea sa pluteasca pe apa; fie ea si apa foarte sarata a Marii Moarte. Este vorba despre o salinitate de sapte ori mai ridicata decat cea a Mediteranei, motiv pentru care un sumo pluteste aproximativ la fel de bine ca o juna silfida. Amintita caracteristica face ca un litru de apa din Marea Moarta sa cantareasca mai mult decat un litru din oricare alta mare. De aceea, forta lui Arhimede este si ea mai mare.

De ce? Dupa cum poate se stie, plutim atunci cand forta lui Arhimede echilibreaza masa noastra corporala, iar aceasta forta e direct proportionala cu masa de apa dislocata. Apa Marii Moarte fiind mai grea decat cea a oceanului, nu mai avem insa nevoie sa deplasam o masa similara, ca sa ne mentinem la suprafata. Iar „rotofeii” sumo sunt si ei oameni, chiar daca putintel mai grei...

Daca toti chinezii ar sari in sus, exact in acelasi timp, la 1,5 metri inaltime, s-ar modifica inclinatia axei pamantului? Sa vedem! Energia produsa de 1,314 miliarde de chinezi, fiecare avand in jur de 60 de kilograme, e de circa 1160 reprezinta miliarde de juli, la o saritura comuna de 1,5 metri. Impresionant, dar asta echivalentul unui seism de numai 4,8 grade pe scara Richter. Or, nici macar devastatorul seism de 9,3 grade (Indonezia, decembrie 2004) nu a modificat axa de rotatie a planetei noastre. Asadar, chinezii pot sari linistiti in sus. De bucurie, de ce nu?

Autor: ADRIAN-NICOLAE POPESCU - Sursa: magazin.ro