Putini maestri ai picturii universale si-au dedicat cea mai mare parte a lucrarilor vietii rurale vazute în toata splendoarea ei si care se poate defini cel mai bine la o petrecere. Olandezul Jan Steen a fost marele contemporan al lui Rembrandt care s-a situat exact la opusul ideilor autorului „Lectiei de anatomie”. Personajele simandicoase ale mediului urban elitist dispar ca prin farmec la Steen, locul lor fiind luat de taranii cu zambetul pe buze, cu dor de chef pana-n zori, si de copiii care nu stiu decat sa se joace si sa faca o dezordine... încantatoare.

Modestul si mult gustatul Jan Steen (1626-1679), nascut la Leiden, a avut de mic anturajul tavernei si al chefliilor în fata ochilor. Localul „Halba rosie” era unica sursa de existenta a familiei sale, timp de mai multe generatii. Astfel, chiar daca Jan studiaza la scoala latina (era catolic) – specializata în teme religioase si portretistica –, viata rurala l-a atras cel mai mult si în special scenele de interior pline de buna dispozitie. Foarte rare sunt peisajele bucolice, cu pastorii si agricultorii în plina activitate. Marea bucurie a creatiilor sale a fost sa surprinda chipul oamenilor simpli, gesturile lor atunci cand se reunesc la o masa plina de bunatati. Si la fel de important pentru spiritul sau de observatie a fost obsesia detaliilor amuzante, caci maestrul priveste atmosfera de petrecere cu duiosie si dulce ironie.

Cine altul decat Steen s-a transformat într-un patron (mai putin dibaci la finante) de berarie, în localitatea Delft. Chiar daca a dat faliment, ochiul vigilent al artistului a retinut toate amanuntele unui chef, inclusiv o femeie bine cherchelita care nu mai gaseste drumul spre casa si devine fara voie bufonul satului. Cine altul putea sa observe cearta dintre doi jucatori de carti, bine afumati, gata sa se înfrunte cu cutitele. Evident, din compozitie nu lipsesc copilul si cainele sau, pentru a mai îndulci atmosfera.

In marea tara a rasaritului care este China, tara a Marelui Zid si a unei impresionante armate de statui de lut, a pagodelor indraznete si a barajelor impunatoare, exista inca un loc magic in care totul pare mai presus de puterea imaginatiei noastre. Acesta este „Orasul sau Palatul Interzis”, fosta resedinta imperiala a dinastiilor Ming si Qing. Transformat in muzeu, este cel mai bine prezervat complex de palate din zilele noastre.

Numele sau intreg este „Orasul purpuriu interzis” si se trage pe de-o parte de la credinta straveche ca aici locuiau doar zeii, si, bineinteles, imparatul, ca fiu de zei, si pe de alta de la faptul ca, in afara imparatului, a familiei si favoritelor sale si a celor care slujeau aici, nimeni nu avea voie sa patrunda pe acest teritoriu sacru.
 Constructia a durat 14 ani. A inceput in 1406, in al patrulea an de domnie al imparatului Young-te si s-a terminat in 1420 in al 18-lea an de domnie a aceluiasi imparat.

Un an mai tarziu, el a schimbat capitala tarii de la Nanjing la Beijing si, din acel moment, 24 de imparati au locuit in Orasul Interzis, 14 din dinastia Ming si 10 din dinastia Qing. Ocupand o suprafata de 720.000 metri patrati, complexul are patru porti marete, este inconjurat de un zid inalt de 12,5 metri si de un sant cu o latime de 5,2 metri si este presarat cu mici torente si o multime de arbori si flori.

Exista peste 8700 camere in constructiile de lemn, toate acoperite cu tigle emailate galbene, culoare pe care numai imparatii aveau voie sa o foloseasca la acoperisuri. Aceste incaperi splendid ornamentate sunt impartite simetric intre partea de nord si cea de sud, palatele fiind plasate pe ambele parti ale unei axe centrale. Totul indica atat maiestria constructorului, cat si incredibilila creativitate a arhitecturii chineze in general. Bijuterie a culturii tarii, Palatul isi pastreaza fata sa originala capatata in timpul dinastiei Ming. Multe dintre cladiri au cazut prada unor incendii dar au fost refacute identic. De aceea cele mai multe dintre pavilioane dateaza din primii ani ai dinastiei Qing.

Complexul adaposteste, pe langa palate si pavilioane, sali de receptie, curti interioare si temple, cele mai multe camere apartinand, evident, imparatului. Conform traditiei, acest „fiu al cerului” putea avea trei neveste principale, sase favorite si 72 de concubine de rang mai marunt. Au existat insa imparati care au ajuns la 2000 de concubine care purtau un fel de ecusoane aurite, cu data nasterii, care le dadea statutul de musafiri de onoare,

Cea mai importanta sala din complex este cea a „Supremei Armonii”. Dateaza din secolul al XVII-lea, are 35 metri inaltime si acoperisul este sustinut de 24 de stalpi. Pe un podium de lemn de jacarta este tronul principal si, din tavan, atarna un dragon de aur, simbol al puterii imperiale. Revolutia din 1911 a alungat dinastia Qing, exilandu-l pe imparatul Pu Yi la marginea Orasului interzis, in 1924 fiind alungat cu totul. In 1914 a fost deschisa aici prima expozitie de antichitati si, in 1925 s-a hotarat ca Palatul sa devina muzeu. In 1961, Consiliul de Stat a hotarat sa acorde o atentie speciala complexului care, din 1987, a intrat sub protectie UNESCO.

Autor: IRINA STOICA - magazin.ro

Pictorul englez John Maler Collier (1850-1934) a fost unul dintre cei mai interesanti artisti supranumiti „pre-rafaelisti” – adorau arta lui Rafael si sustineau ca tot ceea ce s-a petrecut dupa el reprezinta doar „coruperi ale compozitiilor elegante”.  Venit pe lume într-o distinsa familie de personalitati cu înalte pozitii în societate (membrii de frunte ai Parlamentului de la Londra si cu functii importante în justitie), John Collier s-a asociat pe viata cu familia celebrului biolog Thomas Henry Huxley, mare sustinator al teoriei evolutiei speciilor a lui Darwin, poreclit si „Buldogul lui Darwin”.

Astfel, Collier nu numai ca a fost casatorit cu ambele fiice ale lui Huxley (împotriva unei legi victoriene care interzicea ca fiica mai mica sa se marite cu vaduvul surorii mai mari), dar a fost profund influentat de teoriile îmbratisate de socrul sau – concepte care l-au îndepartat pe artist de preceptele religioase clasice. Astfel, pictorul afirma ca este un adept convins al „utilitarismului” si al „secularizarii moralitatii”. Obtinerea placerii si a fericirii era scopul suprem al vietii si al eticii acesteia. În general, utilitarienii îsi trageau radacinile din filosofia lui Epicur, adaptata secolului XIX de unii ganditori englezi.

Cunoscand aceste conceptii promovate de pictorul englez, devenit „Onorabil” prin obtinerea distinctiei de Ofiter al Imperiului Britanic, putem întelege cateva din cele mai importante lucrari ale sale – care îl reprezinta si care-l caracterizeaza ca pe un mare iubitor de legende si nu un intelectual atasat vreunei religii (vorbea în termeni duri despre catolicism). Una din legendele preferate a fost cea a lui Tannhäuser, poet si trubadur german traitor în secolul XIII.

Acest erou (cunoscut doar din poemele sale) ar fi avut privilegiul (sau ghinionul) sa descopere asezarea subterana unde locuia Venus (Venusberg). Un an de zile a petrecut în placerile acelui taram al femeilor superbe, apoi a iesit la suprafata, cuprins de remuscari. S-a dus la papa sa-l absolve de pacate, dar acesta a refuzat. Tannhäuser a plecat întristat si a disparut în Venusberg, iar dupa trei zile din bastonul papal au rasarit flori, ceea ce nu se întamplase niciodata (povestea a fost reluata de Wagner).

Ce usor e pentru unii sa spuna, în anumite momente ale vietii: M-am saturat, plec acolo unde n-o sa ma gaseasca nimeni! Mai greu este sa se tina de cuvânt, iar Paul Gauguin, rebelul suparat foc pe arta europeana a epocii sale, a fost unul dintre aceia care chiar si-a luat talpasita spre o insula paradisiaca a Oceanului Pacific, în Polinezia franceza, Insulele Marchize. Acolo, în „Cimitirul Calvarului” din localitatea Atuona, statea singur un pictor major al postimpresionismului, din 1903. Dar în 1978, un alt mare artist europeran avea sa i se alature. Belgianul Jacques Brel a fost înmormântat tot acolo, dupa lungi rataciri pe mare, stiind ca are cancer la plamâni. Brel si Gauguin nu s-au întâlnit altfel decât la capatul lumii, acolo unde, poate, începe o alta lume.

Francezul pe jumatate peruan (dupa mama) este unul dintre acei maestri inconfundabili ai elitei picturii universale caruia îi recunosti imediat culorile îngrosate, tipatoare si contrastante, ca si usoara neglijare a formelor. Încadrat de critica în curentul primitivismului, inspirat din arta africana si asiatica, Gauguin a anticipat si fovismul – „disperarea cromatica”.

Numai ca biografia acestui nonconformist a fost la fel de palpitanta precum preocuparea sa obsedanta de a gasi prin arta raspunsul la întrebari esentiale ale existentei. Refugiul sau pe tâmuri la care altii nici nu viseaza a fost, de fapt, o prelungire a unei vieti careia nu-i mai gasea sensul. Alcoolic depresiv, maestrul a încercat sa se sinucida si în perioada celor noua saptamâni cât a batut tavernele alaturi de „bizarul” sau amic, Vincent van Gogh (la Arles, în sudul Frantei). Cei doi amici erau chiar sa se omoare într-o seara, iar ulterior olandezul si-a taiat urechea pentru a o face cadou unei prostituate...

In fiecare vara, papuasii din Noua Guinee se reunesc la Mount Hagen, un oras aflat in creierul muntilor in care are loc un mare festival de dans, din 1964. In acea vreme, ocupantii insulei – australieni – au incercat sa induca papuasilor sentimentul ca apartineau unei singure natiuni, facând din ei vedetele unei mari sarbatori. Si asta pentru a face sa inceteze razboaiele dintre diferite triburi belicoase. In timpul festivalului, papuasii nu se infrunta ci danseaza sub privirile zecilor de mii de spectatori entuziasti.

Sa impresionezi cu orice chip!

 Fiecare grup participant isi pregateste costumele si isi perfectioneaza pasii de dans luni de zile, pentru a impresiona publicul si celelalte triburi. Pentru ca la papuasi, puterea unui sat si forta colectiva a locuitorilor se reflecta direct in dans. Cu cât podoabele sunt mai frumoase, cu cât dansatorii evolueaza mai spectaculos si mai coerent in ritmul dansului, cu atât grupul pare invincibil. Ca si cum ar fi dotat cu o putere supranaturala, transmisa din lumea cealalta, de stramosii lor.

Regii culorilor

Delhi este capitala Indiei si al treilea oras ca marime al tarii. Orasul actual este compus din doua parti distincte. Vechiul Delhi a fost capitala Indiei Musulmane intre secolele XVII-XIX si este presarat de moschei si monumente legate de perioada respectiva. Celalalt Delhi, New Delhi, capitala sub stapânirea britanica, este un oras deschis cu multe ambasade si cladiri guvernamentale.

Straveche asezare, dezvoltata ca oras din secolul al XI-lea, este un loc in care musulmanii au construit succesiv sapte orase, ultimul in 1648. Imparatii moguli s-au dovedit iubitori ai artelor si o dovada concreta in acest sens este Fortul Rosu, inaltat de Sahul Jahan intre 1638 si completat in 1648. Sahul intentionase sa mute aici capitala tarii aflata la Agra la vremea respectiva. El nu si-a realizat proiectul fiind detronat si inchis in Fortul Agra de fiul sau Aurangzeb.

Fortul Rosu dateaza din vremea puterii maxime a mogulilor, acele timpuri in care imparatii mergeau in alaiuri impresionante pe strazile orasului, calarind elefantii impodobiti cu bijuterii imense de aur si argint. Ridicat pe malul estic al râului Jamuna, Fortul este alcatuit dintr-o serie de palate superbe, placate cu marmura si cu gradini minunate in curtile interioare. Sub baldachinul sustinut de coloane de marmura, l-a primit in 1739, regele indian Bahadur pe sahul Persiei, Nadir.

Cei doi au stat aici de vorba prieteneste, pentru ca, imediat dupa aceea, soldatii lui Nadir sa masacreze populatia civila, sa fure Tronul Paunului, celebrul diamant Koh-i-Nor si multe alte comori. Fortul este inconjurat de un zid inalt, semicircular, iar in apropierea acestuia se afla moscheea Jama Masjid, cea mai mare din India. Constructia a fost inceputa in 1644 si terminata in 1658. Are trei porti, patru turnuri in colturi si doua minarete gemene, inalte de 40 metri.

Un adevarat simbol al orasului este turnul de gresie Kutab Minar, inalt de 77 metri cu un diametru de 15 metri la baza si 2,5 la vârf. Turnul are cinci etaje distincte, primele trei din piatra rosie iar ultimele doua din marmura alba alternând cu piatra rosie. Este cel mai vechi punct de reper al orasului, ridicat de musulmani pentru a marca intrarea locului sub legea islamica la inceputul anilor 1200. In luptele care au avut loc aici a pierit ultimul rege hinduist Phritviraj.

Shot by the legendary Jack Cardiff - the Oscar-winning cinematographer of 'Black Narcissus' - this is one of a number of short films that he made in India in the late 1930s. As much a study to show off his brilliant Technicolor photography as it is a portrait of Delhi, this film presents the city - and the period - as rarely seen before. 

After a brief historical and architectural preamble, the film moves into an extended sequence that shows the Jama Masjid and stunningly coloured saris among the gardens of the Red Fort. Then it's off to New Delhi to see how the British (in the form of architect Edwin Lutyens) 'taught the Indians' how to build... However, despite the colonial pomposity of the commentary, the record of New Delhi in the '30s is extraordinary - especially the scenes of Connaught Place that appear as a sea of calm and green lawns. (Robin Baker)

This film is part of 'Before Midnight' - a touring programme of 27 films shot in India prior to Independence.

Aflata in sud-vestul tarii, pe malurile Guadalquivirului, scaldata de razele soarelui si inmiresmata de multimea portocalilor, Sevilla este incarcata deopotriva de taine si legende. Una dintre aceste legende spune ca orasul a fost intemeiat de Hercule insusi si oamenii par sa creada chiar aceasta poveste, fiind mandri de ea.  De-a lungul anilor ei au impletit realitatea cu fantezia si au nascocit alte povesti.

Unele insa sunt dureros de adevarate. Multe sunt si de o stranietate unica, uneori chiar de neinteles pentru cei care traiesc mai departe de aceste locuri. Asa sunt cele care plutesc deasupra districtului Santa Cruz. In aceasta parte a orasului, renumita pentru micile sale piatete, acoperite de flori, exista o strada numita „Strada Susonei” sau „Strada mortii”.

Aici a locuit in secolul al XV-lea un bancher evreu, numit Diego Susón, care avea o fata deosebit de frumoasa, pe care cei din oras o strigau Susona. Indragostita de un tanar crestin, fata a aflat ca tatal ei facea parte dintr-o conspiratie, planuind sa preia puterea orasului cu ajutorul musulmanilor si sa-i alunge pe crestini, omorandu-i pe unii dintre ei. Printre cei vizati era si iubitul tinerei. Aceasta si-a denuntat tatal care a fost executat. Susona a fost izgonita din cartierul evreiesc si repudiata de toti ai ei.

S-a convertit la crestinism, dar niciun tanar crestin nu a mai vrut sa o ia de nevasta. Asa ca a trebuit sa intre in manastire, ca o calugarita penitenta. In cele din urma a parasit asezamantul si, dupa moarte, capul i-a fost atarnat de usa casei, ca un exemplu pentru femeile care isi pierd ratiunea cand sunt indragostite. Capul, sau ce a mai ramas din el, a atarnat acolo pana in secolul al XVIII-lea.

Aceasta poveste, usor macabra, amintind pana la un punct „Balada spaniola” a lui Feuchtwanger, ne conduce spre o alta, legata tot de un cap. Intr-o nisa din acelasi district, poate fi admirat bustul regelui Pedro I. Se spune ca intr-o noapte, tarziu, regele a ucis un nobil dupa care a fugit de la locul faptei. Familia nobilului a cerut regelui sa caute si sa pedepseasca ucigasul. Suveranul a incercat sa-i linisteasca spunandu-le ca acesta va fi demascat de capul celui ucis. De aceea a pus capul respectiv intr-o cutie pe care a plasat-o intr-o nisa inchisa cu un grilaj de fier, interzicand tuturor sa-l deschida. Dupa moartea suveranului cutia a fost deschisa si in ea a fost gasit portretul regelui alaturi de capul celui ucis.

Daca sintagma „epoca de aur” nu ar fi desueta, ea ar trebui folosita pentru a caracteriza perioada Renasterii timpurii, careia italienii îi spun adesea „quattrocento” – prescurtare de la „millequattrocento”, adica secolul XV. Si cum unei epoci de aur (sintagma inventata de biograful Giorgio Vasari) îi sta bine sa aiba un lider, acesta a fost considerat Sandro Botticelli, grandiosul pictor florentin care a creat cea mai luminoasa si expresiva imagine a Madonnei cu Pruncul.

Daca unii mari maestri italieni au ramas în istoria universala cu numele localitatii unde s-au nascut (Caravaggio, da Vinci etc.), geniul florentin al veacului XV este cunoscut conform poreclei sale: Il Botticelli (Butoiasul). În realitate, el a fost Alessandro di Mariano di Vanni Filipepi (1445-1510) si mai are o emblema asupra personalitatii sale (una trista de data asta): este cel mai „uitat” mare maestru al picturii universale. Timp de aproape patru secole dupa moartea sa, Botticelli a fost ignorat ca si cum numeroasele sale fresce din unele catedrale italiene ar fi disparut.

Cum a fost posibil ca un astfel de inovator al picturii renascentiste sa fie absent din comentariile despre arta? Un raspuns strict personal (pe care nu l-am întalnit în nici o biografie importanta) ar putea fi urmatorul: apropierea sa de „dictatorul crestin” Savonarola si participarea activa la celebra si înfricosatoarea „ardere pe rug a decadentei” – petrecuta înaintea postului Pastelui (Mardi gras) din anul 1497, în timpul careia chiar si Botticelli si-a distrus unele opere. Pe de alta parte, datorita unei grave erori, maestrul a fost acuzat inutil de erezie, fiind confundat cu un pictor contemporan, Botticini Francesco (cu referire la panza „Assumption of the Virgin”).

Precizia formelor si claritatea luminii din Quattrocento sunt uluitoare la Botticelli, dar aveau sa fie „combatute” artistic de tenebrele lui Caravaggio. Limpezimea compozitiilor geniului din Florenta încanta si astazi, iar Madonnele sale au devenit imagini de referinta ale iconografiei crestine. Sunt folosite abundent de Craciun, fara a se mai specifica faptul ca în spatele acelor capodopere sta un pictor „abandonat” de multi urmasi ai sai.

Despre personalitatea flamandului Peter Paul Rubens (1577-1640) se pot scrie rafturi de biblioteca, toate admirative, de cele mai multe ori elogioase. Dar chiar daca exista o diversitate de unghiuri din care-i pot fi privite viata si cariera, se impune un numitor comun: giganticul pictor baroc a fost un om dotat cu o inteligenta mult peste medie. În textul de fata voi accentua o situatie foarte delicata din care maestrul a iesit cu fruntea sus, atat pe plan artistic, cat si din punct de vedere al relatiilor interumane. Este vorba de stransele sale legaturi cu dificila si capricioasa Maria de Medici.

Dupa cum se stie, Rubens – numit si pictor de Curte al Frantei – a realizat la comanda acestei suverane mult încercate un ciclu grandios, care-i poarta numele, începand cu anul 1621.

 Pentru a întelege cu cata inteligenta si maiestrie s-a descurcat Rubens sub „acoperisul” pretentioasei si agitatei femei, trebuie sa amintim circumstantele epocii. Astfel, pictorului – deja consacrat în toata Europa, avea 44 de ani pe atunci – i s-a cerut (comanda cu contract ferm) sa ilustreze viata Mariei de Medici si a sotului acesteia, Henri IV. Dar maestrul a trebuit sa „navigheze” printr-o suita de alegorii exceptionale, creand compozitii sublime în care a îmbinat cu diplomatie (una dintre marile calitati ale lui Rubens, demonstrate la Curtile Frantei si Spaniei) realitatea cu mitologicul tocmai pentru a evita parerea nu prea buna pe care o avea despre suverana.

Si însasi biografia Mariei de Medici nu îi oferea prea multe elemente de triumf regal: casatorita în 1600 cu Henri IV (cu 22 de ani mai în varsta), Maria a avut un mariaj dezastruos din cauza conflictelor deschise cu metresele oficiale si pline de ifose ale regelui. Cand acesta a fost asasinat (1610), a alungat amantele cu staif si pe unii demnitari importanti, dar nu a fost niciodata regina titulara. Si asta pentru ca dupa ce a fost regina-consort, a devenit vaduva regenta pana la majoratul fiului sau, Ludovic XIII.

Dar ea dorea sa nu-i mai acorde suprematia, asa ca a fost alungata de propriul copil. Atunci cand i-a facut lui Rubens grandioasa comanda, în 1621, ea revenea la Paris (Palatul Luxembourg) numai dupa diligentele facute de Richelieu pe langa regele Ludovic XIII. Asadar, situatia înaltei doamne era cel putin delicata, dar maestrul trebuia s-o ilustreze într-o postura majestuoasa, de mare „conducatoare” a Frantei, de femeie devotata intereselor monarhice. Si pe deasupra, devenise si supraponderala...

Una dintre cele mai interesante compozitii ale lui Rubens, în contextul suspomenit, este „Prezentarea portretului ei”. Superinteligentul pictor a inventat un moment de magie, în care portretul Mariei de Medici îi este prezentat lui Henri IV. Ca si Tamino din „Flautul fermecat”, regele se îndragosteste de o pictura. Si în realitate cei doi schimbasera portretele, caci Maria fusese crescuta „ornamental” pentru a deveni suverana.

Numai ca maestrul creeaza o asistenta de vis pentru cei doi amorezi: Henri IV este însotit de Amor, Cupidon si Himena (zeita mariajului), iar pe un tron de nori stau Jupiter si Junona, care parca le da binecuvantarea, asa cum face si eroina ce întruchipeaza Franta (cu coif si un san dezgolit). Tot acest anturaj alegoric a impresionat-o pe fosta sotie de rege, dar noi ne permitem sa opinam ca în maretia compozitiei se întrevede si o usoara ironie a artistului, care trebuia (prin contract) sa glorifice o fosta „stea” în plina decadere, care va muri în exil.

PAUL IOAN - magazin.ro

Pentru iubitorii de cultura si arta, cand spui Modigliani vrei de fapt sa definesti suferinta si autodistrugerea – atitudine de fronda împotriva mortii care te pandeste de dupa draperie. Cand te nasti sarac si bolnavicios, dar ai suflet de artist, fiecare clipa a vietii pare un echilibru fragil între luciditate si traire în visare – indusa uneori, vai!, de alcool si droguri. Iar Modigliani si-a sfidat conditia existentiala precara prin tot ce a facut, chiar daca în tinerete (daca se poate spune asa despre un om care nu a împlinit treizeci si sase de ani) citea si cita din „Asa grait-a Zaratustra”. Dar Supraomul lui Nietzsche n-a fost nici macar o fata morgana pentru el.

Copilul preferat si debil al unei mame iubitoare, de origine evreiasca, Amedeo Clemente Modigliani (1884-1920) s-a nascut la Livorno (Toscana), iar cariera si-a desfasurat-o la Paris. Mai mereu bolnav, „Dedo” (pentru apropiati) si „Mode” („Blestematul”, pentru anturajul largit) se exprima exceptional prin desen si apetenta pentru clasicii italieni a fost uriasa – mai apoi admira impresionistii.

Pe de alta parte, daca pana sa „aterizeze” la Paris voia sa para un artistocrat, primul an de viata boema în Montmartre l-a transformat într-un visator care-si duce viata de pe o zi pe alta, dintr-un local în altul, de la o iubire la alta iubire, poate din ce în ce mai serioasa. Existenta în ultrapauperul „Vapor al Spalatoreselor” (Le Bateau-Lavoir) i-a metamorfozat studioul de creatie într-un haos indescriptibil, iar hasisul si absintul îl tineau mereu departe de realitate, de fapt departe de o luciditate insuportabila. Se pare ca, avizat asupra scurtimii vietii sale afectate de meningita, autodistrugerea a devenit un modus vivendi.

Dar, barbat chipes si înalt, atragea femeile si avea permanent farmecul irezistibil al omului care traieste vulcanic orice clipa, ca pe un cadou al destinului. Desi l-a întalnit pe Brancusi în 1909, Modigliani nu s-a putut dedica prea mult sculpturii din cauza debilitatii. Pictura, în special nudurile sale stilizate, cu influente asiatice si egiptene, au ramas drept cele mai semnificative opere ale sale.

Prin inima acestui boem incurabil au trecut mai multe femei interesante, fiecare dandu-i speranta marii iubiri. Ana Akmatova, desi maritata, a trait cu el un an (1910). Dedo credea ca reprezinta idealul estetic al nudului. De pictorita engleza Nina Hamnett s-a îndragostit într-o cafenea si i s-a prezentat: „Modigliani, pictor si evreu!” (1914). Dar marea dragoste a fost studenta Jeanne Hébuterne, care provenea dintr-o familie catolica de burghezi ce-l refuzau pe Dedo.

Dar au trait împreuna pana cand neantul i-a despartit. Certurile lor publice nu mai deranjau pe nimeni. În acea perioada, el are prima si ultima expozitie individuala, pe care politia l-a obligat s-o închida dupa numai cateva ore, din cauza „obscenitatilor”. Tot mai bolnav, agitatul cuplu se muta la Nice, unde Jeanne naste o fetita (numita tot Jeanne, care va fi adoptata de sora lui Modigliani si care a trait pana-n 1984). Era anul 1918 si saracia îsi spune tot mai pregnant cuvantul. Artistul vinde la preturi modice lucrarile sale si poate ca s-ar fi îmbogatit daca ar fi renuntat la vicii.

În 1919, Dedo si Jeanne se întorc la Paris. Ea era din nou însarcinata, însa Modigliani bea foarte mult si, dupa o stare deliranta moare la 24 ianuarie 1920. Jeanne se sinucide dupa doua zile, aruncandu-se de la etajul cinci... Au fost vaste ceremonii funerare în Montmartre si Montparnasse, însa Dedo mai auzea doar linistea vesniciei.

PAUL IOAN - magazin.ro