Sapunul. O bucata zdravana de grasime de vaca si cenusa de lemn, fierte impreuna: cam asta ar fi reteta cea mai simpla a unui sapun babilonian, vechi de peste cinci milenii. Daca servea sau nu la curatenia corpului uman nu se stie sigur. Mai ales ca in Europa – aici, lucrurile sunt clare – abia in secolul al XIX-lea a inceput sa i se acorde sapunului importanta cuvenita, dupa ce s-a descoperit ca pielea e respinsa si ea, asa ca ar fi aparut un risc major in a o lasa sa se acopere cu o crusta, totodata, deloc placut mirositoare. Inspiratia care a schimbat mult fata societatii umane a avut-o francezul Nicolas Leblanc (nume predestinat?), care a inlocuit cenusa cu saruri si grasimea cu ulei de masline. Astfel, in lumea noastra si-a facut intrarea ceea ce la inceput s-a numit „sapunul de Marsilia”.

Prosopul. Un obiect banal, care insa isi are rostul sau in tot ce inseamna toaleta noastra de azi, la scara istoriei ramane si el foarte „tanar”. Aparitia lui dateaza fix din anul 1871, cand a fost conceput ca o tesatura obisnuita imbinata cu fire de bumbac capabile sa absoarba un maximum de apa. Inainte de aparitia prosopului, obisnuita toaleta (cel putin) de dimineata, era inlocuita de simpla stergere a pielii cu o carpa uscata. Motivul era unul care azi ne-ar produce cel putin repulsie: murdaria avea mare faima de a constitui o bariera de protectie impotriva unor boli precum ciuma! Iar pentru ca trupul sa nu-si piarda cumva pretiosul aliat, era acoperit si cu numeroase straturi de vesminte.

Periuta de dinti. Grija pentru sanatatea danturii s-ar putea sa fie mai veche chiar si decat specia umana, deoarece se cunosc animale care consuma anumite plante, nu pentru a se hrani cu ele, ci pentru a-si face un gen de toaleta a cavitatii bucale. Oricum, si stramosii nostri, in Antichitate, isi curatau dintii cu bucati de ramuri special recoltate si putin ascutite la varf. Cercetatorii spun insa ca primele periute de dinti au aparut in China secolului al XV-lea, avand partea de periaj constituita din par de porc. In Europa, ele au ajuns abia dupa doua secole, iar transformarea in obiect de utilitate individuala e datorata debarcarii americanilor, din timpul celui de-al doilea razboi mondial, acestia aducand cu ei si periutele cu peri din nailon, usor de produs pe scara larga.

Marea constituie un adevarat rezervor de sanatate: apa si aer, nisip si lumina, plante si animale. Nu întâmplator, beneficiind de toate acestea, popoarele insulare înregistreaza de obicei medii de vârsta mai ridicate, precum si mai multa sanatate si vigoare. Acest gigantic rezervor de ape minerale, care acopera peste doua treimi din globul pamântesc, uneste continentele, ii hraneste pe oameni, le aeriseste plamânii.

O lume vie în miscare perpetua

Pestele marin îi furnizeaza omului circa 16% din proteinele animale necesare iar vegetalele marine degaja 70% din oxigenul prezent în atmosfera. Apa sa contine toate oligoelementele si substantele chimice necesare organismului. În plus, zooplanctonul asigura curatarea de microbi si de deseuri într-un ritm mai rapid decât apa dulce sau decât aerul. Este o apa care traieste si astfel tonifica, protejeaza, adaposteste o fauna si o flora ale caror calitati dietetice se impun tot mai mult.

Apa, vânt, presiune

Cura helio-marina formeaza un întreg, binefacerile apei si ale algelor gasindu-si o inspirata complementaritate în climatul specific marii, având la baza stabilitatea meteorologica. Temperatura blânda, fara mari variatii sezoniere ori pe parcursul unei zile, provine din inertia termica a apei, astfel ca marea tempereaza climatul. Gradul de umiditate din atmosfera ramâne mereu ridicat, ceea ce explica brumele frecvente. În fine, sa nu uitam luminozitatea specifica zonei de tarm, care are efect pozitiv asupra moralului. De altfel, tratamentele antidepresive includ uneori cure de lumina electrica puternica. Pe de alta parte, vânturile marine constituie un veritabil aerosol de iod, de saruri si de siliciu, iar presiunea barometrica ridicata din zonele litorale îmbogateste sângele în oxigen.

Aerul marin stimuleaza organismul

Climatul marin actioneaza asupra organismului ca o lovitura de bici si stimuleaza sistemul de aparare natural al acestuia. De exemplu, îmbunatatirea circulatiei sangvine se realizeaza prin batai de inima mai puternice si mai rare. Rezultatul: toate regiunile corpului se iriga mai bine. Acelasi lucru se petrece si cu plamânii si functia respiratorie, caci aerul marin permite o respiratie mai profunda. Pe de  alta parte, numarul globulelor rosii creste cu circa 10%, iar forta musculara este stimulata.

De aceea, vântul marin constituie pentru sportivi o excelenta modalitate de revenire în forma, plasându-i în conditii identice de efort. Exista solutii si pentru persoanele care nu pot face o plimbare pe plaja, zilnic, de o ora: aerosoloterapia, practicata în centrele de talasoterapie, prin pulverizarea apei de mare bogate în ioni negativi. Efectul: mucoasa respiratorie se curata, sistemul nervos face sa dispara stresul, aducând în schimb un somn odihnitor si acea roseata a fetei echivalenta cu sanatatea.

Nisipul si pielea

Asemenea lui Che Guevara sau Marilyn Monroe, chipul lui Einstein e vazut peste tot: in reviste, pe afise, tricouri, timbre, brelocuri. Aceasta intruchipare a geniului stiintific a aparut intr-o imagine faimoasa dupa ce si-a scos limba in fata lumii. A aparut pe bicicleta; arborându-si pene pe cap; in pijama in fata bibliotecii, cu acelasi chip de savant excentric si binevoitor, „viu si surâzator” cum il descria Romain Rolland.  Albert Einstein s-a nascut in Ulm (Germania) in 1879, intr-o familie de evrei. A inceput sa vorbeasca destul de târziu.

Era considerat lenes, incapatânat, rebel, un elev indisciplinat, dislexic si chiar retardat. Cu toate astea, preocuparile sale pentru stiinta debuteaza la vârsta de 4 ani, când se intereseaza de functionarea busolei. La 10 ani intelegea teorema lui Pitagora iar la 13 il citea pe Kant. Notele sale publicate in diverse biografii nu sunt cele ale unui elev indolent. Era doar refractar la disciplina de fier a gimnaziului din Munich. Sub presiunea unor profesoare, va parasi gimnaziul inainte de a-si termina studiile secundare si va pleca in Italia, apoi in Elvetia in 1895. Isi va lua cetatenia elvetiana ceea ce-l va scuti de serviciul militar si se va inscrie la Scoala politehnica din Zürich.

Intuitia unui „mutant”

Mitul lui Einstein s-a nascut in 7 noiembrie 1919. In acea zi, astronomul englez Arthur Eddington a anuntat rezultatele unei expeditii pe care a facut-o cu câteva luni in urma in insula Principe, o mica colonie portugheza din largul coastelor Africii occidentale. In timpul acestei misiuni, un grup de savanti a putut sa observe si sa fotografieze devierea razelor luminoase in timpul unei eclipse totale de Soare, un „detaliu” care a confirmat validitatea teoriei relativitatii generale enuntate de Einstein in 1915. A doua zi, lumea a aflat acest lucru iar fizicianul german care lucra la biroul de brevete din Berna, devine un star mondial. Cel mai mare savant dupa Newton. Emblema sa: E = mc2.

Descoperirea, de o extraordinara complexitate, e efectiv rodul unui creier de exceptie. „Einstein face parte dintr-o specie de «mutanti» a apreciat fizicianul  Stephane Durtand, autor al relativitatii animate. Nimeni n-ar fi putut avea intuitia unei ecuatii atât de complicate si care e atât de departe de realitatea experimentala”. Complexitatea teoriei sale a jucat fara indoiala un rol important in elaborarea mitului. Dar aspectul ei universal e cel care a contribuit la celebritatea savantului intrucât vizeaza problema naturii spatiului si a timpului, doua concepte care se afla in miezul vietii umane.

Relativitatea, care avanseaza idei aparent paradoxale (timpul nu se scurge cu aceeasi viteza pentru toti – traim intr-o a patra dimensiune) se ofera, intr-o oarecare masura, imaginatiei sau a visului. Marturie stau piesele de teatru sau a romanele inspirate de geniul lui Einstein, printre cele mai cunoscute opere numarându-se „Intâlnirea cu diavolul” de Dino Buzzati sau „Einstein” de Ron Elisha. De obicei, amploarea inteligentei si universalitatea teoriilor sale nu sunt suficiente pentru a explica popularitatea lui Einstein care n-ar fi devenit una dintre icoanele secolului XX, daca n-ar fi asociat contextului istoric.

Un promotor al pacii

Lider marcant si carismatic al Revolutiei bolsevice din octombrie 1917, Lev Davidovici Bronstein, ramas în istorie ca Leon Trotki, a fost unul dintre artizanii rasturnarii tarismului si, ulterior, a regimului lui Kerenski. Nascut în acelasi an ca si Stalin – 1879, el a îmbratisat înca de tânar cauza revolutionara si, desi initial s-a situat pe pozitii divergente fata de Lenin, în final va colabora cu acesta la succesul Revolutiei, dovedindu-se un priceput diplomat si mai ales un excelent strateg militar, în calitatea sa de Comisar al Poporului pentru politica externa si, ulterior, de întemeietor si prim comandant al Armatei Rosii si Comisar al Poporului pentru aparare.

Este greu de spus de altfel care ar fi fost sansele de succes ale bolsevicilor în lupta contra Albilor (partizani ai tarismului) si al fortelor interventioniste occidentale daca la conducerea Armatei Rosii nu s-ar fi aflat Leon Trotki. Dupa moartea lui Lenin, Trotki a intrat în conflict deschis cu succesorul acestuia la conducerea Partidului Comunist, Stalin. În contradictie cu politica stalinista a fauririi socialismului într-o singura tara, Trotki a pledat pentru raspândirea ideilor comuniste în întreaga lume si a militat pentru o „revolutie permanenta”.

De asemenea, a sustinut, în opozitie cu Buharin, renuntarea la Noua Politica Economica, initiata de Lenin dupa victoria Revolutiei si industrializarea rapida a URSS, ca singura cale de ajungere din urma a statelor dezvoltate din Occident. Stalin, un diletant în materie de economie, s-a opus, doar pentru a nu fi de acord cu cel pe care-l percepea ca fiind principalul sau rival. Duelul a fost pierdut de Trotki, care s-a vazut exclus din Partid în noiembrie 1927 si deportat mai întâi în Kazahstan, apoi exilat din URSS, în 1929.

Am mai prezentat în mai multe rânduri, în aceasta pagina, detalii legate de diverse terapii realizate cu ajutorul animalelor. Zooterapia actioneaza cu excelente rezultate asupra sanatatii afective si psihice, în primul rând, iar în unele cazuri si în deficiente fizice mai grave sau mai usoare. Daca privim însa – asa cum este firesc – ideea de sanatate, ca pe un complex omogen în cadrul caruia partile interactioneaza permanent, vom întelege de ce apropierea sufleteasca de un animal ne poate absolvi de suferinte ce par a nu avea nici o legatura cu afectiuni ale trupului. În categoria respectiva se include si terapia cu ajutorul delfinilor.

Chemarea spre natura

Într-un fel, delfinoterapia se aseamana cu terapia ecvestra si cu cea realizata cu ajutorul câinilor. În esenta, tratamentul consta în a pune în legatura delfinul – animal cunoscut pentru blândetea si sociabilitatea sa – cu fiinte umane. El se aplica cu precadere în cazul autistilor, al persoanelor depresive si al altor handicapuri mentale.

Alegerea delfinului pentru terapie nu este întâmplatoare. Nu de putine ori, oamenii de stiinta au apreciat ca acest mamifer marin are o inteligenta mult superioara celorlalte animale, fapt ce a dus la cazuri de salvare a unor oameni de la înec, fara ca delfinii respectivi sa fi fost dresati ori sa fi trait în mod obisnuit în preajma omului. De asemenea, la acest animal se manifesta o anume bucurie de a trai, un fel de înclinatie vitala catre joc, catre „degustarea” binefacerilor vietii în natura.

Intâlnirea cu omul

Privilegiul contactarii delfinilor în mediul lor natural de existenta reprezinta si una dintre cele mai frumoase experiente de viata. Pentru ca ei ne incita la a ne redescoperi sufletul de copil si ne fac sa percepem o dimensiune noua a mediului natural. Este un fel de invitatie la dialogul deschis, sincer, cu natura, în prezenta lor omul traind o emotie, o bucurie curata ce poate fi asimilata cu dragostea de  viata. În momentul când delfinul ne acepta prezenta, lucru ce se petrece fara nici un fel de rezerve, ne simtim realmente iubiti, fara restrictii, asa cum suntem noi. Dragoste neconditionata!

Consecinta întâlnirii se manifesta cel mai frecvent printr-o profunda pace interioara, prin sentimentul de afinitate si de comuniune afectiva cu ansamblul lumii vii, implicit cu ceilalti oameni.

Copii si delfini

Alaturi de inima, creier, plamâni, rinichi, sânge, ficatul este un organ vital, care prin îmbolnavire grava poate duce la deces. Hepatitele (A, B, C), ciroza, cancerul sunt maladii care pot afecta ficatul – pretiosul laborator în care se fabrica elemente nutritive vitale sau care neutralizeaza o parte din toxine. Dintre formele de hepatita cea mai frecventa este cea de tip A, cunoscuta si sub denumirea de „boala mâinilor murdare”.

Este deosebit de contagioasa, se raspândeste cu repeziciune mai ales în locurile unde oamenii traiesc în colectivitati, în conditii de igiena deficitara. Simplul contact cu o persoana bolnava este de ajuns pentru a lua boala. Regulile elementare, dar stricte de igiena, pot stavili însa contaminarea (spalarea frecventa a mâinilor cu apa si sapun, si mai ales înainte de masa si dupa folosirea toaletei publice, spalarea fructelor si legumelor, utilizarea obiectelor de igiena strict personala etc.).

Spre deosebire de hepatita A, care se transmite prin contactul cu persoane sau obiecte contaminate, hepatita B „se ia” prin contactul cu sânge sau cu saliva infectate. Desi este determinata de un virus, unii purtatori nu au nici un simptom, dar asta nu înseamna ca nu pot sa transmita virusul altor persoane (prin contact sexual).  În forme avansate, hepatita B poate sa produca insuficienta hepatica.

Hepatita C este provocata, ca si hepatita A si B, tot de un virus, consecinta fiind inflamatia ficatului. În majoritatea cazurilor simptomele bolii sunt foarte discrete, motiv pentru care hepatita C mai este denumita si „boala silentioasa”. Multe dintre persoanele infectate nu stiu ca sunt purtatoare ale virusului. În general, virusul se transmite prin contact cu sânge contaminat. În cazuri rare este transmis si pe cale sexuala. Majoritatea persoanelor la care s-a diagnosticat virusul au fost infectate prin transfuzie de sânge sau prin folosirea în comun a acelor contaminate în timpul administrarii de droguri. Spre deosebire de hepatitele A si B, pentru hepatita C nu exista un vaccin.

Garantii pentru un ficat sanatos

Depistarea precoce a maladiilor reprezinta o preocupare de prim ordin a medicilor de pretutindeni. De altfel se stie ca majoritatea bolilor considerate incurabile se pot vindeca in proportie de suta la suta daca sunt identificate la timp. Din pacate, indiferenta, ignoranta sau delasarea ii impiedica pe multi dintre noi sa ajunga la timp la medic si atunci când o fac este prea târziu. O noua metoda de depistare din pripa a bolilor a fost pusa la punct de un genetician american: o metoda care, prin ineditul ei ii va determina, spera acesta, pe oameni sa se adreseze mai des medicilor, spre a-si verifica starea de sanatate.

Transpus pe note muzicale, cancerul de colon pare o insiruire de sunete suave, ca o feerie, intrerupta din când in când de tonuri razlete. Desi pare o fraza a unui artist suprarealist, cuvintele de mai sus reflecta o realitate stiintifica, adica o descoperire a cercetatorului Gil Alterovitz, de la Harvard Medical School: aceea ca genele pot fi folosite pentru a „compune” veritabile melodii, in corpul uman. Alterovitz a realizat un program de computer care transforma genele in note muzicale si a observat ca, in traducerea sa acustica, armonia reprezinta o stare de sanatate buna iar dezacordurile indica aparitia unei boli, cu mult inainte ca aceasta sa se manifeste in plan fizic. Dupa cum se stie, in orice moment al existentei, mii de gene dau nastere unui abundent numar de produse moleculare in vreme ce alte mii au o activitate extrem de redusa. Profilul genelor active si al celor inactive se schimba constant in cazul instalarii in organism a unor anumite maladii, cum ar fi de pilda cancerul.

Corpurile sanatoase „suna” melodios

Cautând un mod mai simplu de a reprezenta complexa baza de informatii inmagazinata in expresia genetica, Alterovitz a decis sa infatiseze toate aceste schimbari sub forma unor note muzicale. Primul pas in conversia genelor in muzica a fost echivalarea unor masuri multiple in câteva semnale fundamentale, fiecare dintre acestea putând fi reprezentat de o nota diferita. Alaturate, notele formeaza un cor armonic, intr-un organism sanatos si devin tot mai stridente si dezacordate, aproape deranjante, atunci când in organism s-a instalat  boala grava.

Nu mai reprezinta un secret faptul ca animalele care in mod natural traiesc in salbaticie, dar au ajuns captive (in cele mai „fericite” cazuri, in gradini zoologice si circuri), sufera, la fel ca omul, de afectiuni psihice. De aceea, uneori ele au reactii violente, aparent inexplicabile, din fiinte docile si resemnate putându-se transforma in adevarate masinarii distrugatoare. In ultimii ani s-a observat insa ca nici macar nu mai e nevoie sa existe conditii de captivitate: e suficient ca o salbaticiune sa ia contact fortat cu omul si declicul violentei se produce.

Simpaticii agresori cu blana!

Unele incidente cu animale agresive ne-ar putea amuza, daca nu ar avea un substrat dramatic. In 2007, un cuplu de pensionari din Linz (Austria) a fost atacat de un iepure de 5 kg. S-a considerat ca de vina era o „supraincarcare” hormonala. In acelasi an, cartierul londonez Brixton era martorul unor atacuri ale veveritelor asupra trecatorilor. Aici, lucrurile erau mult mai serioase: fortate sa-si caute hrana prin tomberoanele cu gunoaie, simpaticele vietati consumasera resturi de droguri aruncate de toxicomani, ceea ce le facuse neobisnuit de violente.

In aprilie 2008, un taur furios a raspândit panica intr-un sat mexican si a devastat culturile agricole. Explicatia: fusese abandonat de stapânul sau. Pe 29 mai, intr-un sat din nordul Indiei, un elefant a ucis sapte persoane. Tot in India, la New Delhi – metropola in care traiesc si peste 20.000 de maimute macac, din ce in ce mai „nervoase” – o hoarda de asemenea animale l-au ucis pe viceprimarul orasului, impingându-l de la balconul locuintei sale. Autoritatile refuza insa sa ucida acesti agresori, maimutele fiind considerate sfinte.

Originea valului de furie

Cauzele reale ce genereaza bizarul fenomen sunt totusi foarte complexe. Prima dintre ele – teritoriul. Pretutindeni in lume, omul si-a extins activitatile si zonele rezidentiale, distrugând habitaturile animalelor. O asemenea invazie tipica se produce in Africa, unde, pe masura ce omul ocupa noi teritorii, habitatul elefantilor se restrânge si din pacate intr-un mediu din ce in ce mai degradat. Desigur, e un lucru pozitiv declararea unor zone intinse drept parcuri naturale, unde speciile de animale si de plante sunt protejate de lege.

Totusi, braconajul se practica si aici, iar o asemenea masura indica faptul ca s-a ajuns la limita la care, pentru a salva o specie, trebuie s-o plasam intr-un spatiu inchis, restrângându-i deci libertatea de miscare. Acest tip de presiune umana provoaca stres si agresivitate la animale. Un exemplu edificator: din secolul al XVIII-lea pâna in zilele noastre, India a pierdut jumatate din padurile sale! Astfel se explica de ce maimutele, alungate din mediul lor natural, s-au indreptat cu zecile de mii catre localitati mai mici sau mai mari.

Omul – un „pedagog” malefic