Russell began his published work in 1896 with German Social Democracy, a study in politics that was an early indication of a lifelong interest in political and social theory. In 1896, he taught German social democracy at the London School of Economics, where he also lectured on the science of power in the autumn of 1937. He was also a member of the Coefficients dining club of social reformers set up in 1902 by the Fabian campaigners Sidney and Beatrice Webb. He now started an intensive study of the foundations of mathematics at Trinity during which he discovered Russell's paradox which challenged the foundations of set theory. In 1903 he published his first important book on mathematical logic, The Principles of Mathematics showing that mathematics could be deduced from a very small number of principles, and contributing significantly to the cause of logicism.
The Idea of Righteousness
The third psychological impulse which is embodied in religion is that which has led to the conception of righteousness. I am aware that many freethinkers treat this conception with great respect and hold that it should be preserved in spite of the decay of dogmatic religion. I cannot agree with them on this point. The psychological analysis of the idea of righteousness seems to me to show that it is rooted in undesirable passions and ought not to be strengthened by the imprimatur of reason. Righteousness and unrighteousness must be taken together; it is impossible to stress the one without stressing the other also. Now, what is "unrighteousness" in practise? It is in practise behaviour of a kind disliked by the herd. By calling it unrighteousness, and by arranging an elaborate system of ethics around this conception, the herd justifies itself in wreaking punishment upon the objects of its own dislike, while at the same time, since the herd is righteous by definition, it enhances its own self-esteem at the very moment when it lets loose its impulse to cruelty. This is the psychology of lynching, and of the other ways in which criminals are punished. The essence of the conception of righteousness, therefore, is to afford an outlet for sadism by cloaking cruelty as justice.
But, it will be said, the account you have been giving of righteousness is wholly inapplicable to the Hebrew prophets, who, after all, on your own showing, invented the idea. There is truth in this: righteousness in the mouths of the Hebrew prophets meant what was approved by them and Yahweh. One finds the same attitude expressed in the Acts of the Apostles, where the Apostles began a pronouncement with the words "For it seemed good to the Holy Ghost, and to us" (Acts xv, 28). This kind of individual certainty as to God's tastes and opinions cannot, however, be made the basis of any institution. That has always been the difficulty with which Protestantism has had to contend: a new prophet could maintain that his revelation was more authentic than those of his predecessors, and there was nothing in the general outlook of Protestantism to show that this claim was invalid. Consequently Protestantism split into innumerable sects, which weakened one another; and there is reason to suppose that a hundred years hence Catholicism will be the only effective representation of the Christian faith. In the Catholic Church inspiration such as the prophets enjoyed has its place; but it is recognized that phenomena which look rather like genuine divine inspiration may be inspired by the Devil, and it is the business of the church to discriminate, just as it is the business of the art connoisseur to know a genuine Leonardo from a forgery. In this way revelation becomes institutionalized at the same time. Righteousness is what the church approves, and unrighteousness is what it disapproves. Thus the effective part of the conception of righteousness is a justification of herd antipathy.
It would seem, therefore, that the three human impulses embodied in religion are fear, conceit, and hatred. The purpose of religion, one may say, is to give an air of respectability to these passions, provided they run in certain channels. It is because these passions make, on the whole, for human misery that religion is a force for evil, since it permits men to indulge these passions without restraint, where but for its sanction they might, at least to a certain degree, control them.
I can imagine at this point an objection, not likely to be urged perhaps by most orthodox believers but nevertheless worthy to be examined. Hatred and fear, it may be said, are essential human characteristics; mankind always has felt them and always will. The best that you can do with them, I may be told, is to direct them into certain channels in which they are less harmful than they would be in certain other channels. A Christian theologian might say that their treatment by the church in analogous to its treatment of the sex impulse, which it deplores. It attempts to render concupiscence innocuous by confining it within the bounds of matrimony. So, it may be said, if mankind must inevitably feel hatred, it is better to direct this hatred against those who are really harmful, and this is precisely what the church does by its conception of righteousness.
To this contention there are two replies -- one comparatively superficial; the other going to the root of the matter. The superficial reply is that the church's conception of righteousness is not the best possible; the fundamental reply is that hatred and fear can, with our present psychological knowledge and our present industrial technique, be eliminated altogether from human life.
To take the first point first. The church's conception of righteousness is socially undesirable in various ways -- first and foremost in its depriciation of intelligence and science. This defect is inherited from the Gospels. Christ tells us to become as little children, but little children cannot understand the differential calculus, or the principles of currency, or the modern methods of combating disease. To acquire such knowledge is no part of our duty, according to the church. The church no longer contends that knowledge is in itself sinful, though it did so in its palmy days; but the acquisition of knowledge, even though not sinful, is dangerous, since it may lead to a pride of intellect, and hence to a questioning of the Christian dogma. Take, for example, two men, one of whom has stamped out yellow fever throughout some large region in the tropics but has in the course of his labors had occasional relations with women to whom he was not married; while the other has been lazy and shiftless, begetting a child a year until his wife died of exhaustion and taking so little care of his children that half of them died from preventable causes, but never indulging in illicit sexual intercourse. Every good Christian must maintain that the second of these men is more virtuous than the first. Such an attitude is, of course, superstitious and totally contrary to reason. Yet something of this absurdity is inevitable so long as avoidance of sin is thought more important than positive merit, and so long as the importance of knowledge as a help to a useful life is not recognized.
The second and more fundamental objection to the utilization of fear and hatred practised by the church is that these emotions can now be almost wholly eliminated from human nature by educational, economic, and political reforms. The educational reforms must be the basis, since men who feel hatred and fear will also admire these emotions and wish to perpetuate them, although this admiration and wish will probably be unconscious, as it is in the ordinary Christian. An education designed to eliminate fear is by no means difficult to create. It is only necessary to treat a child with kindness, to put him in an environment where initiative is possible without disastrous results, and to save him from contact with adults who have irrational terrors, whether of the dark, of mice, or of social revolution. A child must also not be subject to severe punishment, or to threats, or to grave and excessive reproof. To save a child from hatred is a somewhat more elaborate business. Situations arousing jealousy must be very carefully avoided by means of scrupulous and exact justice as between different children. A child must feel himself the object of warm affection on the part of some at least of the adults with whom he has to do, and he must not be thwarted in his natural activities and curiosities except when danger to life or health is concerned. In particular, there must be no taboo on sex knowledge, or on conversation about matters which conventional people consider improper. If these simple precepts are observed from the start, the child will be fearless and friendly.
On entering adult life, however, a young person so educated will find himself or herself plunged into a world full of injustice, full of cruelty, full of preventable misery. The injustice, the cruelty, and the misery that exist in the modern world are an inheritance from the past, and their ultimate source is economic, since life-and-death competition for the means of subsistence was in former days inevitable. It is not inevitable in our age. With our present industrial technique we can, if we choose, provide a tolerable subsistence for everybody. We could also secure that the world's population should be stationary if we were not prevented by the political influence of churches which prefer war, pestilence, and famine to contraception. The knowledge exists by which universal happiness can be secured; the chief obstacle to its utilization for that purpose is the teaching of religion. Religion prevents our children from having a rational education; religion prevents us from removing the fundamental causes of war; religion prevents us from teaching the ethic of scientific co-operation in place of the old fierce doctrines of sin and punishment. It is possible that mankind is on the threshold of a golden age; but, if so, it will be necessary first to slay the dragon that guards the door, and this dragon is religion.
Ma allora, perché non adattare le metodologie d’indagine usate nelle telecomunicazioni allo studio di questo organo? Lo hanno fatto ricercatori del Rotman Research Institute del Baycrest Centre, in Canada, scoprendo che il tempo che intercorre tra il rilascio di un messaggio e l’altro è indicativo dell’attività delle aree cerebrali. Lo studio è pubblicato su PLoS Computational Biology.
Nelle telecomunicazioni, uno degli indicatori più significativi per valutare l’efficienza della rete è il tempo che intercorre tra la partenza di due messaggi consecutivi in corrispondenza di ogni nodo. Questo intervallo temporale, che dipende dalla natura dei dati e dal modo in cui vengono elaborati, descrive il flusso di informazioni attraverso la rete. Partendo da questo modello, i ricercatori hanno registrato con l’elettroencefalogramma (Eeg) l’attività del cervello di 56 volontari a riposo in due condizioni: a occhi chiusi e a occhi aperti. Dal momento che i picchi dell’Eeg indicano l’attività dei neuroni, possono essere considerati come i momenti in cui parte un messaggio. E di conseguenza il tempo tra due picchi può dare una misura dell'attività di una determinata area.
Analizzando gli intervalli temporali tra un invio e l’altro, è emerso che i periodi dipendono sia dalla regione cerebrale sia dalla condizione. Per esempio, in chi ha tenuto gli occhi aperti, l’intervallo nella regione occipitale - che elabora gli stimoli visivi - risultava inferiore che non in chi ha tenuto gli occhi chiusi. D’altra parte, in entrambe le condizioni si sono registrati tempi simili a livello delle regioni parietali che, presiedendo a funzioni cognitive complesse come il linguaggio, non erano attive durante la sperimentazione.
Per i ricercatori, l’intervallo di tempo tra l’invio di un messaggio e l’altro è un indicatore affidabile dell’attività cerebrale e può servire ai neuroscienziati per studiare lo sviluppo del cervello, il suo invecchiamento e le patologie che compromettono il flusso di informazioni eliminando nodi o disintegrando parte della rete.
Logic, de altfel, intrucat hrana e cea care furnizeaza energia necesara fiecarei celule a corpului nostru. Or, daca ceea ce consemnam nu intruneste exigentele naturale ale organismului, dezechilibrul devine inevitabil. Iata un motiv suficient de serios pentru ca, in cele ce urmeaza, sa va sugeram cateva repere de urmarit in legatura cu nutritia in contexte cotidiene dintre cele mai obisnuite.
„Mancarea-gunoi”
In multe tari occidentale, circa 20% din adultii intre 35 si 74 de ani sunt obezi si limita minima de varsta a imbolnavirii e in scadere. Tinerele de azi au la 28-29 de ani, in general, aceeasi talie ca mamele lor la 50 de ani. Fenomenul „devoreaza” lumea contemporana. Americanii numesc, fara echivoc, aceasta veritabila indopare planetara, junkfood, adica „hrana de pubela”, cum am zice pe romaneste. Se arata cu degetul catre producatorii din industria agroalimentara, care trimit pe piata alimente cu prea multa grasime, sare sau zaharuri. Se arata insa si spre politicile total ineficiente, ca si spre o serie de deprinderi nesanatoase si totusi cultivate in mod paradoxal de o mentalitate paguboasa, asa-zisa moderna. O moda ce nu are totusi nimic comun cu croiala ori culorile hainelor. Si mai grav – cum remarca specialistii cu ingrijorare – este impactul promotiilor alimentare asupra copiilor si tinerilor. Sa vedem cam ce ne face cu ochiul de pe rafturile magazinelor!
La cumparaturi
Tentatiile sunt foarte mari, cam in orice magazinas sau hipermarket am intra. Ideea citirii etichetelor, frecvent invocata, inca nu a prins la consumatorul roman. Apoi, unele ingrediente sunt denumite stiintific, altele nu apar pe ambalaj. Totusi, e utila cunoasterea catorva indicii generale: u lista ingredientelor e scrisa in ordine descrescatoare, de la cea mai mare cantitate la cea mai mica; u in paine, prajituri, sos tomat, conserve de legume, cu cat apar mai putine ingrediente, cu atat sunt mai sanatoase; u produsul e cu-atat mai bun, cu cat contine mai multe ingrediente dintre cele pe care le folositi acasa, la gatit; u mancarurile gata preparate, cu carne sau cu peste, e bine sa contina cel putin de doua ori mai multe proteine decat lipide; u produsele cu continut de sirop de glucoza-fructoza sau uleiuri exotice e mai sanatos sa... le lasati pe raft. Mai in amanunt, ce luam si ce trecem cu vederea?
Paine, produse de patiserie, mic-dejun
De preferat produsele din faina integrala, cele tip graham, cu seminte, cu cat mai putina faina alba (rafinata), din fulgi de cereale. Atentie la etichete, deoarece produse cu aceeasi denumire au ingrediente diferite, de la un fabricant la altul. Treceti pe langa briosele bogate in grasimi hidrogenate, deloc prietene ale sanatatii. La fel, ignorati batoanele, cornurile, chiflele din faina alba, prajiturile cu orez integral, cerealele glasate sau caramelizate, deoarece au o mare putere glicemianta.
Produse din lapte
Iaurturile naturale domina topul. Deserturile lactate sunt bune, insa nu mai des decat de doua ori pe saptamana. Telemeaua poate fi consumata in cantitati mici la o singura masa, cu observatia ca branzeturi ca feta sau mozzarella sunt cam grase. „Uitati” pe raft iaurturile light sau indulcite, pe cele cu fructe ori cu sirop de glucoza-fructoza.
Carne si peste
Gaina si curcanul crescute cat mai natural (dificil deziderat!) ar fi preferatele nutritionistilor. Carnea de vita sa nu aiba mai mult de 5% grasime, iar cea de porc sa fie consumata mai rar si in cantitati mici. E bine daca exista variatie in privinta sortimentelor. Pentru sanatatea dumneavoastra, evitati carnurile tratate cu multa sare (gen pastrama), rulourile de pui, mezelurile si preparatele tip barbecue. Un motiv serios, oricat de apetisante ar fi acestea: aproape niciodata nu avem indicii despre conditiile in care au crescut animalele si in ce fel s-au preparat produsele respective. Pestele e de preferat cel congelat (somon, cambula, macrou etc.) sau in conserva (ton, sardina, macrou, dar si scoici, ca produs oceanic). Lasati pe altadata icrele tarama sau surimi.
Dulciuri
Un capitol „greu”, din care e bine sa alegeti ciocolata (neagra, alba, cu lapte, cu sau fara alune), cu singura recomandare sa nu consumati in exces. Creme de ciocolata precum Nutella nu fac rau, daca nu depasiti doua lingurite la un mic-dejun. De altfel, pentru toate dulciurile, aceeasi indicatie: consum ponderat, deci nu prea mult si nu prea des. Evitati prajiturile preparate cu sirop de glucoza-fructoza, incriminat in cazul epidemiei planetare de obezitate si al diabetului. De mentionat aici si compoturile cu indulcitori: sunt gustoase, dar fructele sunt dulci prin insasi natura lor.
Bauturi
Ne referim la cele nealcoolice, desigur, sector in care o bila neagra primesc sucurile preparate din apa carbogazeificata indulcita, colorata si aromatizata cu diverse chimicale. De preferat apa minerala (plata sau nu), cea de la robinet – eventual, tinuta in „repaus” mai multe ore si cu un foarte mic adaos de sirop si, desigur, sucurile de fructe 100%, cu observatia ca acestea nu contin fibre. Uitati ca exista bauturile „racoritoare” mentionate mai sus cu bila neagra, obtinute pe baza de concentrate. Data viitoare, vom continua periplul nostru alimentar in slujba sanatatii.
Putini maestri ai picturii universale si-au dedicat cea mai mare parte a lucrarilor vietii rurale vazute în toata splendoarea ei si care se poate defini cel mai bine la o petrecere. Olandezul Jan Steen a fost marele contemporan al lui Rembrandt care s-a situat exact la opusul ideilor autorului „Lectiei de anatomie”. Personajele simandicoase ale mediului urban elitist dispar ca prin farmec la Steen, locul lor fiind luat de taranii cu zambetul pe buze, cu dor de chef pana-n zori, si de copiii care nu stiu decat sa se joace si sa faca o dezordine... încantatoare.
Modestul si mult gustatul Jan Steen (1626-1679), nascut la Leiden, a avut de mic anturajul tavernei si al chefliilor în fata ochilor. Localul „Halba rosie” era unica sursa de existenta a familiei sale, timp de mai multe generatii. Astfel, chiar daca Jan studiaza la scoala latina (era catolic) – specializata în teme religioase si portretistica –, viata rurala l-a atras cel mai mult si în special scenele de interior pline de buna dispozitie. Foarte rare sunt peisajele bucolice, cu pastorii si agricultorii în plina activitate. Marea bucurie a creatiilor sale a fost sa surprinda chipul oamenilor simpli, gesturile lor atunci cand se reunesc la o masa plina de bunatati. Si la fel de important pentru spiritul sau de observatie a fost obsesia detaliilor amuzante, caci maestrul priveste atmosfera de petrecere cu duiosie si dulce ironie.
Cine altul decat Steen s-a transformat într-un patron (mai putin dibaci la finante) de berarie, în localitatea Delft. Chiar daca a dat faliment, ochiul vigilent al artistului a retinut toate amanuntele unui chef, inclusiv o femeie bine cherchelita care nu mai gaseste drumul spre casa si devine fara voie bufonul satului. Cine altul putea sa observe cearta dintre doi jucatori de carti, bine afumati, gata sa se înfrunte cu cutitele. Evident, din compozitie nu lipsesc copilul si cainele sau, pentru a mai îndulci atmosfera.
Ironia maestrului triumfa în lucrari precum cea intitulata „Lumea cu fundu-n sus”, în care, la finele unei petreceri dintr-o sufragerie de la tara, un catel se suie pe masa si termina tortul uitat de meseni. Înduiosatoare este scena pe care ne-o descrie Steen cu prilejul celebrarii Sfantului Nicolae (care pe vremea sa era un fel de sarbatoare de Craciun). Copiii primesc dulciuri, jucarii si pantofi; unii se bucura, dar altul, mai maricel, începe sa verse lacrimi – probabil parintii îl uitasera. Dar si cu acest prilej exista în scenariu o armonie exceptionala între veselie si dezordinea din interior, iar toate personajele, multe ca de obicei, au fizionomii semnificative.
O panza care m-a impresionat în mod special este „Scoala satului”. Pare ca atmosfera si scenografia sunt preluate din Amintirile lui Creanga, desi geniul Humulestilor avea sa se nasca doua secole mai tarziu. În prim-plan este baiatul lenes, care atipeste obosit de învatatura; altii stau la o masa comuna si dezleaga buchiile. La masa centrala sta învatatoarea care corecteaza lectiile, iar în fundal copiii se joaca si se urca pe masa nepasatori. Într-o alta scena scolareasca, un poznas, asa ca Nica al Petrei Ciubotariul, primeste cateva lovituri la palma cu o lingura de lemn...
Inconfundabilul Jan Steen ne aduce aminte cu un talent inegalabil cum se îmbina sotiile copilariei si pataniile oamenilor mari, acolo unde armonia vietii colective este imbatabila. Emotionantele lui scene cu multe si vioaie personaje ne fac sa ne gandim unde este viata reala: la tara sau într-o urbe unde oamenii se însingureaza si petrec tot mai izolati? Pacat ca acest maestru al vietii rurale a trait numai 53 de ani si nu a avut un urmas pe masura.
His synergetic design is a floating permaculture, comprised of many green systems including wind power. Made possible by a grant from the Bakema Foundation and partnering with the Netherlands Architecture Institute and A10, Koering’s system is radical, futuristic, and would float about the North Sea.
Floating Permaculture offers a solution to the inevitable depletion of fossil fuels and its effect on food. “Normal” farming as we know it puts a strain on fossil fuels, as produce is often trucked hundreds of miles to consumers, which contributes to traffic, air pollution and carbon emissions. Koering feels that recent alternative methods, like rooftop farming, will still not be enough to sustain the population, as not every roof can support a farm or produce enough food.
The idea of a permaculture loop originates from the Aztecs, who sought to create self-sufficient farm systems. The multilayered floating farms draw energy from alternative resources, outfitted with solar receivers, wind turbines and wave turbines. Wastewater and rain water are filtered naturally, through either an algae farm and subsequent reactor, or through a filter system using zebra mussels, and then re-circulated to nourish the organic produce. The zebra mussels also provide nourishment for fish and chickens which are raised on the mass. The excrement from the fish and other animals is used to fertilize the rice paddies, which in turn feed the chickens – as does the excess algae from the water purification system. Each feeds the next.
One problem of this idealistic system is that the current technology that harvests wind and sun energy cannot maintain or store enough energy to sustain the permacultures. A hydrogen-fuel cell can help generate the necessary energy, which can then be stored in a hydro-electric power-plant.
This fantastical floating utopia may seem like a science fiction movie from the 1960s now, but could be a viable option in the future if our natural resources do in fact run out. Complex self-sufficient and looped systems may be the answer to food production if traditional farming is no longer an option.
Mille secondi, ovvero 16 minuti e 40 secondi. Tanto è il tempo per il quale i ricercatori dell’ esperimento Alpha (Antihydrogen Laser Physics Apparatus) del Cern sono riusciti a catturare alcuni atomi di anti-idrogeno. “ Un’eternità”, secondo Joel Fajanas, membro dell’esperimento e docente di Fisica a Berkeley. Si tratta, infatti, di un record assoluto: un tempo 5mila volte superiore a quello raggiunto lo scorso novembre sempre dai ricercatori dell’Alpha. Ma soprattutto, come spiega Jeffrey Hangst, leader dello studio, è un intervallo abbastanza lungo per cominciare a studiare queste particelle. Questo risultato è stato presentato sulle pagine di Nature Physics insieme a un resoconto dettagliato di quanto ottenuto nel corso degli scorsi dodici mesi: 112 atomi di anti-idrogeno creati e catturati per un tempo variabile tra un quinto di secondo e mille secondi.
Da quando, nel 2009, atomi di anti-idrogeno sono stati catturati per la prima volta (sono stati creati per la prima volta, sempre a Ginevra, nel 2002 ma si sono istantaneamente distrutti), la possibilità di studiare l’antimateria, postulata negli anni ’30 da Paul Dirac, si sta velocemente trasformando da sogno impossibile per appassionati di Star Trek e fantascienza, a realtà. Da allora, infatti, nel centro svizzero sono stati creati e catturati 309 atomi di anti-idrogeno. Ma il Cern con il suo Lhc non è il solo istituto occuparsi di antimateria: c’è anche il Relativistic Heavy Ion Collider (Rhic), negli Usa, dove lo scorso aprile è stato catturato l’antiatomo più pesante al mondo: l’antielio-4. Inoltre, non si può dimenticare Ams 02 (Alpha Magnetic Spectrometer), il cacciatore di antimateria che è appena arrivato sulla Stazione Spaziale Internazionale per catturare le particelle elementari nello Spazio.
Le particelle di antimateria sono, secondo il Modello Standard, il corrispettivo delle particelle di materia (elettroni, neutroni, protoni, ecc). Riprodurle in laboratorio non è più un problema per i fisici del Cern o di altri laboratori dotati di un acceleratore di particelle come il Large Hadron Collider. Grazie a questi strumenti, infatti, è lavoro di tutti i giorni creare anti-protoni che vengono poi mescolati con anti-elettroni o positroni (quelli della tomografia a emissioni di positroni) in una camera a vuoto, dove alcuni di questi si combinano per dare origine ad atomi di anti-idrogeno.
È qui che comincia il lavoro più complicato per i ricercatori. Queste particelle infatti si distruggono appena entrano in contatto con la materia, devono quindi essere catturate in complicate trappole: campi magnetici molto potenti e dalle maglie molto strette, chiamati bottiglie magnetiche. Queste particelle sono create direttamente all’interno delle trappole e individuate semplicemente interrompendo il campo magnetico e registrando la loro distruzione, che provoca un lampo.
Anzi, come ricorda il Guardian, questo processo, chiamato annichilazione, trasforma le masse delle particelle in energia secondo la famosa equazione di Albert Einstein, E=mc 2. Un Kg di antimateria che entra in contatto con altrettanta materia provoca un’esplosione circa 3000 volte superiore a quella di Hiroshima.
L’obiettivo di Hangst e colleghi, tuttavia, non è creare esplosioni (anche se questo tipo di esperimenti affascina molto gli autori di Science Fiction), quanto condurre esperimenti sull’antimateria per stabilire se essa ubbidisce alle stesse leggi della fisica della materia, e per capire perché, rispetto a quest’ultima, sembra essere così poco presente nell’Universo, sebbene durante il Big Bang se ne dovrebbe essere creata una quantità uguale.
Come riportato su Nature Physics, i ricercatori hanno già cominciato a studiare gli anti-atomi misurandone la distribuzione dell’energia. “ Potrebbe non sembrare molto emozionante”, commenta Jonathan Wurtele, coautore dello studio, “ ma si tratta del primo esperimento mai condotto su anti-idrogeno intrappolato. Quest’estate speriamo di riuscire a misurare cambiamenti indotti dalle microonde sullo stato atomico degli anti-atomi”.
George Carlin May 12 1937 - June 22 2008 Thank you George Carlin, your insight was of huge importance for the human race, you will be greatly missed by many. You are forever in our thoughts.
Dintre acestea, Palatul Operei Nationale, prima cladire care te intampina pe Ringstrasse – strada care incercuieste ca un inel vechiul centru – impresioneaza prin eleganta si masivitate, prin supletea coloanelor si multimea statuilor.
Cladirea a fost construita intre anii 1861-1869 dupa planurile arhitectului August von Siccardsburg si ale decoratorului Eduard von der Nüll. Ambii au inaltat edificiul in spiritul Renasterii franceze, ceea ce le-a adus aspre critici din partea publicului. Valul de dezaprobare l-a dus pe von der Nüll la sinucidere, iar Siccardsburg a fost victima unui infarct. Ambii s-au stins din viata inainte sa vada spectacolul de deschidere din 15 mai, cu opera Don Giovanni de Mozart. Edificiul care se numea „Teatrul liric imperial” nu a placut initial nici Curtii, care l-a gasit lipsit de stil. Cu toate acestea el a intrat treptat in peisajul orasului si in constiinta oamenilor iar in 1919 a devenit Opera Nationala. Distrugerea ei completa la 12 martie 1945 in urma unui bombardament, a fost o rana greu de vindecat.
Reconstruirea ei, dupa planurile lui Erich Bolternstern, Zeno Kosak, Otto Pessinger si R.H. Eisenmerg, care s-au orientat exact dupa modelul istoric, a fost o munca de 10 ani. Cele cinci statui de beton expuse intre colonade, privind spre strada din logia de la etajul superior reprezinta Eroismul, Drama, Imaginatia, Comedia si Dragostea iar bustul lui Mahler din hol este opera lui Rodin. Redeschiderea oficiala a avut loc la 5 noiembrie 1955 cu opera Fidelio de Beethoven sub conducerea lui Karl Böhm. De-a lungul vremii Opera din Viena a cunoscut o serie de directori si dirijori celebri. Printre acestia pot fi amintiti: Richard Strauss, Gustav Mahler, Clemens Kraus, Herbert von Karajan, Claudio Abbado, marturie a renumelui mondial de care s-a bucurat institutia, a carei orchestra oficiala este Filarmonica din Viena.
Sala Operei are o suprafata de 9000 mp si o capacitate de 2209 spectatori. Fosa orchestrei poate primi 110 persoane. Cladirea dispune de numeroase sali de repetitie: doua pentru balet, trei pentru ansamblu, una pentru intregul spectacol, 10 pentru solisti, o sala pentru orga si un studio cu 50 microfoane incorporate. Totodata renumele mondial al Operei din Viena este sporit de faimosul sau bal.
Primul bal de acest fel a avut loc 11 decembrie 1877, la numai opt ani de la deschiderea Operei, si a fost cunoscut sub numele „Serata la Opera Curtii”. Evenimentul a fost primit cu entuziasm de nobilime si de toti cei care aveau suficienti bani ca sa-si ofere un asemenea lux. De-a lungul anilor a fost respectata cu strictete tinuta participantilor. Este singurul bal din lume care impune reguli stricte in acest sens, cu exceptia uniformelor militare. Din 1935, balul a devenit un eveniment monden anual, tinut la date fixe, traditia fiind intrerupta in timpul Celui de al Doilea Razboi Mondial. Primul bal de dupa razboi a avut loc la 2 februarie 1956 si s-a bucurat de acelasi succes ca spectacolul cu opera Fidelio.
Plasata intre vecinatati ilustre ca Sala Albertina si Hofburgul, Opera cu scarile ei impunatoare si candelabrele aurite este o prezenta aproape magica in perisajul vienez, in care teatrele, casele si statuile compozitorilor te intampina la tot pasul iar angajatii institutiei, purtand cu mandrie costume de epoca, te poarta cu gandul intr-o lume in care auzi rasunand menuete si gavote, serenade si valsuri.
Scientists at the University of Illinois (U of I) believe they've stumbled upon a breakthrough that could eventually lead to the development of a lithium-ion battery that, much like some parts of the human body, actually heals itself. The researchers took an in-depth look at rechargeable li-ion batteries used in everyday items – cellphones, laptop computers and digital cameras – and discovered that those batteries tend to degrade over time.
Scott White, a University of Illinois materials engineer, stated, "There are many different types of degradation that happen, and fixing this degradation could help us make longer-lasting batteries." White claims that a battery's anode, which swells while charging and then shrinks during the discharge cycle, can eventually crack and that, in due time, is what can lead to a battery's demise.
After extensive testing, the U of I scientists discovered that by embedding tiny self-healing polymers that tear open and release indium gallium arsenide (a liquid metal alloy) the microscopic cracks in the anode could be filled in, thus rejuvenating the battery and potentially extending its useful life.
Quelle che, fino a questo momento, si pensavano essere le "detonazioni" più luminose dell’Universo.
Si tratta di un tipo completamente diverso dalle supernovae conosciute, tanto da meritarsi una categoria a parte, creata da Robert Quimby e dal suo gruppo di astronomi del Californian Institute of Technology, cui va il merito della loro scoperta, raccontata su Nature.
Le supernovae sono esplosioni di stelle morenti o il risultato dello scontro tra due soli. Non passano inosservate perché liberano nell’Universo un’enorme quantità di luce, così intensa da eguagliare (anche se per poco tempo) la luminosità dell’intera galassia che le ospita. Gli astrofisici le classificano in diversi gruppi, a seconda del tipo di radiazione che emettono, rivelatore della composizione chimica. Questa carta di identità dipende dal decadimento radioattivo degli elementi generati durante l’esplosione, dello shock termico interno alla stella o dell’interazione tra la polvere stellare liberata durante l’esplosione e il materiale circostante. Il tipo Ia, per esempio, si ha quando vi è traccia di idrogeno e si verifica quando i resti di un sole morente succhia materiale da una stella compagna; il tipo II, che contiene idrogeno, si ha quando il core di una stella massiva collassa su se stesso. Al momento sembra che nessuno dei processi elencati possa però spiegare la formazione di queste nuove sei supernovae, che contengono ossigeno (e niente idrogeno) e liberano fasci di raggi ultravioletti per un tempo molto lungo. Secondo i ricercatori, questi dati si spiegherebbero solo in presenza di supernovae a grande raggio che si espandono ad altissima velocità.
Quimby ne ha individuate 4 tra il 2009 e il 2010, grazie al Telescopio Oschin sull’Osservatorio californiano del Monte Palomar. Le loro caratteristiche - la grande luminosità nonché la durata - gli avevano ricordato altre due strane esplosioni, osservate nel 2005 e nel 2006.
Dal momento che questa nuova classe di stelle in esplosione continua a emettere radiazione anche per anni, i ricercatori vogliono sfruttarle come fossero dei fari per illuminare gli angoli più remoti e primitivi delle galassie.
(p)Link
Commenti
Storico
Stampa
Logic, de altfel, intrucat hrana e cea care furnizeaza energia necesara fiecarei celule a corpului nostru. Or, daca ceea ce consemnam nu intruneste exigentele naturale ale organismului, dezechilibrul devine inevitabil. Iata un motiv suficient de serios pentru ca, in cele ce urmeaza, sa va sugeram cateva repere de urmarit in legatura cu nutritia in contexte cotidiene dintre cele mai obisnuite.
Putini maestri ai picturii universale si-au dedicat cea mai mare parte a lucrarilor vietii rurale vazute în toata splendoarea ei si care se poate defini cel mai bine la o petrecere. Olandezul Jan Steen a fost marele contemporan al lui Rembrandt care s-a situat exact la opusul ideilor autorului „Lectiei de anatomie”. Personajele simandicoase ale mediului urban elitist dispar ca prin farmec la Steen, locul lor fiind luat de taranii cu zambetul pe buze, cu dor de chef pana-n zori, si de copiii care nu stiu decat sa se joace si sa faca o dezordine... încantatoare.
Dintre acestea, Palatul Operei Nationale, prima cladire care te intampina pe Ringstrasse – strada care incercuieste ca un inel vechiul centru – impresioneaza prin eleganta si masivitate, prin supletea coloanelor si multimea statuilor.
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3
