Alegerile prezidentiale americane constituie, de mai bine de doua secole, un subiect de interes maxim pentru presa si opinia publica de pretutindeni. Si chiar daca procesul electoral s-a desfasurat mai intotdeauna ireprosabil, in „tara celor liberi”, istoricii ne avertizeaza ca, in incercarea de a-si asigura voturile cetatenilor, candidatii au recurs adesea la acuzatii, trucuri si promisiuni intru totul nedemne de renumele lor. Sa parcurgem impreuna, in randurile ce urmeaza, cateva file din istoria electorala a Statelor Unite, istorie ce pare pe alocuri, veti vedea, demna de Trahanache si Tipatescu...
John Adams vs Thomas Jefferson
Daca primele alegeri au fost lipsite de scandaluri – cine s-ar fi incumetat sa-l atace pe „salvatorul Patriei”, George Washington? – urmatoarele au inceput sa devina apropiate de cele britanice din epoca, semn ca fostii stapani le lasasera colonistilor o mostenire deloc placuta. In 1800, pentru fotoliul de la Casa Alba au concurat John Adams (care mai voia un mandat) si Thomas Jefferson (care-i fusese vicepresedinte lui Adams), doua personalitati de marca. Doar ca ambii au lasat prestanta deoparte si au declansat o serie de acuzatii reciproce de o duritate extraordinara.
Echipa de campanie a presedintelui Adams a emis pamflete in care sustinea ca, daca Jefferson va fi ales, va distruge crestinismul si va face din Washington „noul Babilon, o cetate a desfraului”. Rivalul n-a stat nici el cu mainile in san si a angajat un expert in relatii publice, daca-l putem numi astfel, James Callendar. Individul avea un trecut dubios dar era rau de gura si-n plus avea o imaginatie debordanta. El a pretins ca Adams doreste, nici mai mult, nici mai putin, decat sa tarasca tara intr-un razboi contra lui Napoleon! Dupa tot ajutorul primit de la francezi in timpul razboiului pentru independenta, aceasta suna deja a tradare! Trucul a avut efect si Jefferson a fost ales!
John Quincy Adams vs Andrew Jackson
In 1824, fiul lui Adams, John Quincy a candidat impotriva lui Andrew Jackson, veteran al razboiului de independenta, militar incarcat de glorie dar cu un trecut controversat. Oamenii lui Quincy Adams au pretins ca in calitate de ofiter, el trimise in fata plutonului de executie sase soldati nevinovati si au avertizat cetatenii ca aceeasi soarta o putea avea oricare dintre ei, pentru ca Jackson era „un lunatic lipsit de discernamant”. Adevarul e ca respectivii soldati se facusera vinovati de grave incalcari ale disciplinei militare si fusesera pedepsiti conform legii martiale.
Cum acuzatia n-a prins, s-a incercat acreditarea ideii ca Jackson era... bigam: el era oficial casatorit cu sotia lui, Rachel, dar nu divortase inca, se pretindea, de fosta nevasta! Acuzatia era total nefondata insa i-a pricinuit lui Rachel Jackson o suparare atat de puternica incat biata femeie a murit de inima rea. Alegerile au fost viu disputate si, in lipsa unui rezultat clar al scrutinului popular, Camera Reprezentantilor l-a votat ca presedinte pe Adams. Jackson isi va lua revansa, peste patru ani, devenind unul dintre cei mai buni sefi de stat pe care i-a avut Statele Unite. Si asta desigur, fara sa impuste nici macar un cetatean...
William Henry Harrison vs Martin Van Buren
Acuzatiile de „elitism” nu au lipsit, in cursa prezidentiala americana. Prima data, au fost folosite in 1840, de catre William Henry Harrison contra democratului Martin Van Buren, aflat in functie. Harrison, un demagog abil, a lansat ideea ca ar locui intr-o cabana de barne si ar fi bautor de cidru tare, ca ar lucra pamantul cu mainile sale, cunoscand viata grea a palmasilor. De fapt, nu era nici pe departe atat de napastuit: avea latifundii uriase si traia intr-un conac opulent – singurul detaliu autentic era ca ii placeau, intr-adevar, spirtoasele.
Dar ceea ce i-a determinat pe vajnicii cetateni sa se pronunte intr-o proportie zdrobitoare impotriva presedintelui Van Buren a fost faptul ca acesta instalase la Casa Alba o camera de baie si ca se spala cu regularitate in ea! Ce dovada mai clara de elitism, intr-o perioada cand oamenii faceau baie o data pe an, si atunci in rau? Van Buren a parasit Biroul Oval trist insa cu siguranta mult mai curat. Din pacate, Harrison n-a apucat sa se bucure prea mult de confortul de la Casa Alba, caci a murit dupa doar o luna de la depunerea juramantului.
Samuel Tilden vs Rutherford Hayes
Un mare scandal s-a declansat cu prilejul alegerilor din 1876, la finele administratiei Grant. Intr-un moment cand toti discutau despre reformarea sistemului politic, democratii l-au propus candidat pe Samuel Tilden, guvernator de New York, supranumit „Incoruptibilul”. Republicanii, deja zguduiti de cateva afaceri dubioase petrecute in timpul precendentei guvernari, s-au decis sa-i traga pe linie moarta pe demnitarii deja compromisi, impingandu-l in fata pe un politician de mana a doua dar onest, Rutherford Hayes, caruia, ca sa-i citam chiar pe unii republicani de atunci „nu i s-a cerut decat sa taca”.
In ziua alegerilor, mai multe ziare s-au grabit sa anunte victoria lui Tilden. Hayes, un personaj foarte corect, cum spuneam, si-a recunoscut infrangerea, scriind chiar un mesaj de felicitare invingatorului. Desigur, mai erau de numarat voturile din patru state, dar probabil si aici majoritatea electorilor ii dadusera girul tot lui Tilden. Insa zarurile nu erau aruncate. Agentii republicani s-au mobilizat si au scos lumea la vot, iar unele voturi in favoarea lui Tilden au fost „disputate” – prin aceasta intelegandu-se, cum se va stabili mai tarziu, „aruncate la gunoi” – in Key West, Florida, de pilda, s-a gasit o urna continand 401 voturi pentru Tilden si doar 59 pentru Hayes. Dupa saptamani de dezbateri furtunoase, a fost aleasa o comisie pentru a alege invingatorul. Cum din comisie faceau parte opt republicani si doar sapte democrati, presedinte a devenit Rutherford Hayes!
James G. Blaine vs Grover Cleveland
Dupa acest episod intunecat al istoriei Statelor Unite, urmeaza unul de-a dreptul hazliu. In 1884, luptau pentru presedintie James G. Blaine si Grover Cleveland. Despre cel din urma, rivalii nu gasisera alta acuza decat ca ar fi „gras ca o butie”, ceea ce era vizibil pentru oricine dar nu-i scadea deloc din merite. Asta pana cand un istet din tabara lui Blaine a nascocit o poveste demna de telenovele: el a pretins ca stia din surse sigure ca Grover avusese o legatura adultera cu o vaduva pe nume Maria Halphin, legatura din care rezultase si un copil. Imediat, Cleveland a incetat de a mai fi „gras”, devenind „adulterin, betivan, afemeiat, nedemn de functia de presedinte”.
Curand, toti copiii din flori au inceput sa viseze ca-l au drept parinte iar dusmanii sa predice ca, odata ajuns la Casa Alba, o va transforma intr-un bordel! Totusi, acuzele de coruptie aduse lui Blaine – si pe deplin intemeiate! – au cantarit mai mult in ochii electoratului, care l-a ales pe Cleveland, singurul presedinte american ce va detine doua mandate non-consecutive. Desigur, pronia cereasca a avut un rol important aici: in statul New York, unde majoritatea electorilor erau republicani, deci l-ar fi votat pe Blaine, a avut loc in ziua alegerilor o cumplita furtuna, care i-a descurajat pe alegatorii acestuia sa iasa la vot, pe considerentul ca oricum favoritul lor va castiga, in vreme ce democratii s-au mobilizat si i-au adus victoria nesperata lui Cleveland!
The last time an ocean submersible took a crew down to Challenger Deep, the deepest known point in the Mariana Trench (about 36,000 feet below the surface), it was 1960. Now, submersible designers Triton Submarines aims to take humans down to Challenger Deep again using their newly designed submersible Triton 36,000.
The Triton 1000 Modeled after earlier iterations of Triton's submersibles, the borosilicate glass dome of the Triton 36,000 will be able to withstand far greater pressures. Triton Submarines.
This is something of a technological leap for Triton. Its current submersibles are mostly designed for scientists and yacht owners and only dive to depths of about 3,300 feet. To move its maximum depth by an order of magnitude Triton enlisted the help of Rayotek Scientific, who redesigned the company’s domed passenger compartment with a novel new kind of material.
Triton 36,000, in Profile: Triton Submarines.
This borosilicate glass gets stronger under compression, so the deeper you take the submersible, the stronger the glass gets. Up to a point, of course. Before Triton 36,000 attempts to take a crew of three down to the deepest point in the oceans, it will have to undergo testing at pressures at least one and a quarter times the pressure at Challenger Deep.
It might seem a little ironic, but automotive traffic could be the next source of green energy. A bill for a pilot program that will harness road vibration and convert it to energy passed 6-1 in the California State Assembly's Natural Resources Committee yesterday. It will move to the Assembly Transportation Committee for voting next week.
California Assemblyman Mike Gatto (D-Los Angeles) first introduced bill AB 306 in February.
Piezoelectric generation captures energy that cars, trains, or people generate as they move across surfaces and cause vibrations. These vibrations can be harnessed and converted to energy using piezoelectric materials underneath surfaces. Electricity stored in roadside batteries could power traffic signs and signals, or on a larger scale, be fed directly into the power grid.
A .6 mile single-lane stretch of roadway can generate up to 44 megawatts of electricity in a year, enough to power 30,800 homes. And one of the good things about this energy strategy is that rush hour typically coincides with peak energy usage.
A rendering of Innowattech piezoelectric sensors installed under a highway. (Credit: Innowattech)
Israel is already using piezoelectric generation on its highways, and Italy has plans to install the technology in a stretch of the Venice-to-Trieste Autostrada. Funding for this test project in Northern and Southern California would come from existing funds already set aside by California's Alternative and Renewable Fuel and Vehicle Technology Program.
Although a spokesperson familiar with the bill said the sensors built by Israeli technology company Innowattech or Michigan-based PowerLeap are inexpensive, no figures on the technology or installation cost could be given. However, a $50 billion backlog of road maintenance means there is ample opportunity to install piezoelectric sensors without needing to dig up roads. Determining whether or not it's cost effective to replace broken sensors before regularly schedule road maintenance is one of the pilot program's objectives.
Il Consiglio Superiore di Sanità (CSS) ha dato parere positivo all'introduzione in Italia della cosiddetta "pillola dei cinque giorni dopo", in accordo con quanto avevano decretato l’Agenzia europea del farmaco (EMA) nel marzo 2009 e la Food and Drug Administration (FDA) statunitense a giugno 2010. Il farmaco è a base di un antiprogestinico, l'ulipristal, che inibisce o ritarda l’ovulazione impedendo quindi, nei 5 giorni dopo un rapporto a rischio, che i gameti si incontrino e che avvenga la fecondazione.
Per il Consiglio – a cui l’Agenzia Italiana per il Farmaco (AIFA) aveva chiesto un parere prima di procedere con la regolamentazione della vendita del medicinale – l’azione svolta dal farmaco è contraccezione d'emergenza, e non aborto farmacologico. È quindi compatibile con la legge 194, che regola l’interruzione di gravidanza in Italia, purché si accerti con apposito test che la donna non sia già incinta. In pratica, le donne che vorranno ricorrere alla pillola dei 5 giorni dopo dovranno prima sottoporsi al test delle beta HCG; se questo sarà negativo, munite di ricetta medica, potranno recarsi in farmacia e comprare la pillola. Quando? A questo punto dipende dall’AIFA, che deve stabilire tempi e modi della commercializzazione.
L’azienda francese che produce la pillola, HRA Pharma, ha presentato domanda di registrazione all’ente italiano già nell’agosto 2009 e nel frattempo ha iniziato a venderla in 21 paesi europei, oltre che negli Usa e in Canada.
Il parere del CSS arriva a pochi giorni dalla pubblicazione del documento a firma delle società scientifiche italiane di contraccezione in cui si ribadisce che la pillola del giorno dopo non è un farmaco abortivo (vedi Galileo).
Un artist elvetian cu nume de italian si stabilit la Londra, acesta a fost pictorul, desenatorul si scriitorul Henry Fuseli (pe numele sau adevarat Johann Füssli), care a fost nevoit sa-si paraseasca tara de origine din cauza unui gest aproape eroic: a ajutat un prieten sa dovedeasca actele de coruptie ale unui înalt magistrat. Pare o situatie a lumii moderne, dar asta se-ntâmpla prin 1761, când viitorul pictor avea doar douazeci de ani.
Henry Fuseli (1741-1825) s-a nascut la Zürich, într-o familie de artisti dar a plecat în Germania si apoi în Italia, pentru a scapa de persecutii. Ajuns în patria marilor maestri ai Renasterii, Fuseli îsi schimba numele si se hotaraste sa se dedice picturii si schitelor. În lunga sa cariera, va realiza peste doua sute de picturi si opt sute de schite, unele din ele mai apreciate decât pânzele. Desi la Londra îsi câstiga existenta cu scurte povestiri, norocul lui a fost insistenta lui Sir Joshua Reynolds de a se dedica total picturii.
Tânarul Fuseli l-a ascultat si, dupa mai multe tentative reusite, a completat un exeptional ciclu de picturi si desene dupa poemele epice ale poetului John Milton („Paradisul pierdut” si „Paradisul regasit”). Expozitia cu pricina a fost un mare succes, comparabil cu un ciclul dedicat lui Shakespeare, în aceeasi perioada. A fost marele moment de glorie al lui Fuseli, care ulterior a fost numit membru asociat al Academiei regale (dupa câtiva ani a devenit membru cu drepturi depline).
În aceeasi perioada fasta a carierei lui Fuseli, pe plan sentimental se produce o „vâltoare” care ar fi putut sa-i afecteze întreaga viata si cariera. El se casatorise cu blânda si frumoasa Sophia Rowlins. Dar în acea perioada (1788) primeste o comanda pentru un portret de la energica feminista Mary Wollstonecraft (fire aventuroasa si cu multe necazuri în dragoste). În cursul sedintelor, între cei doi se naste o idila suficient de puternica si Henry a fost foarte aproape de a-si parasi proaspata nevasta. Numai ca aceasta a gasit resurse puternice pentru a o alunga pe Mary din preajma sotului sau. Avea sa fie o mutare fericita, pentru ca acea luptatoare pentru drepturile femeilor era o aducatoare de nefericire barbatilor din scurta ei viata.
Majoritatea covârsitoare a lucrarilor lui Fuseli sunt impregnate cu supranatural si cu o dinamica excelenta, care ne aduc aminte de scenele în miscare ale lui Rubens. Mitologia greaca a fost o predilectie a maestrului (care îl tradusese pe Homer în tinerete). Apetenta sa pentru paranormal a condus la realizarea celei mai cunoscute pânze ale sale, si anume „Cosmarul”(1782), opera care pune în evidenta fara dubii ca Fuseli a fost un mare pictor al epocii sale.
Elementul central al compozitiei este celebrul demon al noptii, Incubus, care hartuieste femeile, provocându-le cosmaruri cu nuante erotice. Drama femeilor atacate de Incubus este ca pot ramâne însarcinate si da nastere unor personaje controversate – cum este si Merlin, conform unei traditii medievale. Nevinovata femeie din compozitia lui Fuseli devine simbolul nefericii materne. Ea va deveni mama unei vrajitoare (sau vrajitor) si acest blestem o va urmari pâna la moarte.
Pânza „Cosmarul” este capodopera lui Fuseli cea mai cautata si mai folosita în tratatele de parapsihologie. Demonul Incubus este aici prezentat ca o monstruozitate, dar unii autori spun ca acesta poate lua înfatisarea unui om obisnuit, pentru a-si pacali victima. Oricum ar fi, Fuseli ne face sa tresarim în fata unei capodopere terifiante.
Utilizzare ilmovimentodelcorpocome motore per produrreenergiaè un processo noto già da anni; ladiscotecache si illuminava sfruttando la pressioneesercitata sul pavimento di chiballava in pista, ne è l’esempio principale. Su questa scia sono nati negli anni nuoviprogetti.
La stessa ditta produttrice dellaSustainable Dance Clubsta sperimentando, ad esempio, a Tolosain Francia un nuovo dispositivo perprodurre energiadal movimento dei pedoni.
Il progetto consiste nel dotare imarciapiedidi una serie ditavoletteche, sollecitatedalpesodei passanti, generanoelettricitàche viene immagazzinatain una batteria edutilizzataper l’illuminazione pubblica.
Tolosapunta a divenire in questo modo una delleprime cittàin grado di riciclarel’attività urbanatrasformandola inenergia elettrica.
Un progetto simile è stato implementato anche in unastazione ferroviariadi Londra, nella quale è stato installato, sotto labanchina, un sistema per raccogliere esfruttarel’energiaprodotta daltransitodeipendolari.
Non finisce qui. In cantiere ci sono altreidee e iniziativein grado di produrre energiasfruttando iltraffico autostradalegrazie all’installazione di generatori, sotto l’asfalto, che utilizzando lapressioneesercitata dal passaggiodeiveicoli.
In Giappone, aTokyo, per esempio, sulponteGoshiki-Zakura-Ohashi sulle rive del fiume Arakawa, dove sono stati istallati una serie dipiccoli generatoriin grado di trasformare lemicro vibrazioniprodotte dalleauto.
Questo impianto segue il principio dellecasse acusticheche danno origine a suoni partendo daimpulsi elettriciche generanovibrazioni, ma invertendo questo processo. I dispositivi installati sul ponte catturano levibrazionie le trasformanoinenergia. Al momento l’elettricitàprodotta èsufficientea coprire solo il fabbisogno del pontema si sta già pensando diinstallaresu altri ilmedesimo impianto.
La speranza è che queste idee non restino isolati tentativi ma diventino soluzionicondivise in ogni parte delmondo, per sfruttareenergiache altrimenti andrebbeperduta.
Four theoretical physicists, led by Allan Widom, of Northeastern University, have published a paper in arXiv, where they show a possible way for some bacteria to produce radio waves. Taking note of the fact that bacteria DNA forms in loops rather than the familiar helix seen in humans, Widom, et al, describe a process whereby free electrons that flow through such a loop by hopping from atom to atom, wind up producing photons when energy levels change.
While the paper hasn’t whipped up nearly as much controversy as happened when French virologist Luc Montagnier, (Nobel Prize winner for linking HIV and AIDS) first suggested back in 2009 that bacteria might be able to communicate with one another via radio waves, it has nonetheless sparked tremendous debate among biologists and other scientists in the field. The problem has been that Montagnier showed that when compared to pure water, samples chockfull of bacteria, emitted more radio waves, and no one could explain why.
Low-temperature electron micrograph of a cluster of E. coli bacteria, magnified 10,000 times. Each individual bacterium is oblong shaped. Photo by Eric Erbe, digital colorization by Christopher Pooley, both of USDA, ARS, EMU.
Researchers have known for years that some bacteria do communicate via nanowires, which led Widom and his team to conclude that it wasn’t so farfetched to believe more highly developed bacteria, such as E. coli or Mycoplasma pirum, might instead communicate via wireless medium. Basing their findings on modeling, Widom and his team, calculated that the transition frequencies broadcast (0.5, 1 and 1.5 kHz) when free electrons traversed bacterial DNA loops and met with differing energy levels, corresponded with just the amount of signal emission found in the E. coli bacterial studies by Montagnier.
The problem here of course is that while the model does suggest that certain bacteria might be capable of producing radio waves, it doesn’t go anywhere towards proving that such radio waves are actually used as a means of communication, either by the sender bacterium, or another receiver. There’s no research thus far that shows any sort response to such radio waves or any sort of “message” that might be encoded in such missives; hence the current controversy about what to make of bacteria that can produce radio waves.
It’s likely these new findings will incite others to look a little deeper, however, as the main argument for rejecting Montagnier’s findings back in 2009, was that bacteria lacked a means for generating radio signals; an assertion that has now been overthrown.
Tante infatti sono quelle che ogni individuo eredita dal padre e dalla madre, in misura diversa da ciascuno dei due. A ridimensionare il numero di “errori” presenti nel Dna di ciascuno rispetto a quello dei propri genitori, finora valutato intorno ai 100-200, sono stati i ricercatori del Wellcome Trust Sanger Institute, insieme a quelli dell’Université de Montreal, della North Carolina State University e del Broad Institute of Harvard and MIT. Il loro studio, descritto sulle pagine di Nature Genetics, rappresenta la prima conta diretta del numero di mutazioni – che hanno luogo durante il processo di formazione di ovuli e spermatozoi e quindi assenti nelle altre cellule dei genitori - passate direttamente da un padre o una madre a un figlio.
Tali mutazioni sono molto rare, mediamente una ogni 100 milioni di lettere del Dna e solo un’analisi completa del genoma umano di un individuo e il suo confronto con quello dei genitori consente di identificarle. Tanto hanno fatto i ricercatori.
Per prima cosa gli studiosi hanno prelevato dalla banca dati del 1000 Genome Projects (vedi anche Galileo) i codici genetici dei membri di due diverse famiglie composte da due genitori e un unico figlio. Successivamente hanno analizzato quello di quest’ultimo e, una volta individuate tutte le mutazioni, le hanno distinte tra quelle che hanno avuto luogo durante la vita dell’individuo e quelle avvenute durante la produzione delle cellule germinali. Il Dna dei figli è stato poi confrontato con quello dei rispettivi genitori per individuare eventuali differenze. I risultati hanno mostrato che in una famiglia il 92 per cento delle 60 circa mutazioni riscontrate proveniva dal genoma paterno, mentre nell’altra solamente il 36 per cento.
E questa, dopo l’esiguo numero di errori, è stata la seconda sorpresa per i ricercatori. “Molti si aspettano che la maggior parte delle mutazioni provengano dal Dna paterno a causa del maggior numero di volte che questo deve essere copiato per la formazione di uno spermatozoo, rispetto a quanto avviene per l’ovulo”, racconta Matt Hurles co-leader dello studio.
Cu patru secole in urma, in Olanda a inceput sa se discute aprins despre realizarea unui dispozitiv cu lentile cu ajutorul caruia se putea vedea la distante apreciabile. Initial având performante modeste, inventia a evoluat rapid, devenind un instrument optic de mare precizie, capabil chiar sa depisteze satelitii lui Jupiter. Astazi, lumea il considera pe olandezul Hans Lippershey ca fiind primul om care a dispus, in 1608, lentilele astfel incât sa poata vedea obiectele mai apropiate, desi si Galileo Galilei a fost creditat ca realizator al telescopului. Si totusi, poate ca nici unuia dintre acesti savanti nu ii apartine paternitatea descoperirii.
Trei impostori
Adevaratul inventator al telescopului ar putea fi, potrivit unei ipoteze istorice de ultima ora, un modest negustor spaniol, Juan Roget, care a murit intre 1617 si 1624. Ideea lui nu a prins insa in tara de origine ci paradoxal, intr-una aflata la momentul respectiv in plin razboi cu Imperiul Spaniol – Olanda, unde trei indivizi si-au atribuit-o – total nemeritat, crede istoricul britanic Nick Pelling. Si faptele inclina sa-i dea dreptate. Pe 2 octombrie 1608, Hans Lippershey face demersuri pentru obtinerea unui brevet de inventator al telescopului. Pe 14 octombrie, un alt olandez ofera o demonstratie practica a performantelor dispozitivului minune, sustinând, desigur, ca el il inventase.
Iar pe 17 octombrie, un fabricant de lentile, Jacob Metius din Alkmaar, solicita si el patentul pentru telescop. „De-a lungul istoriei au mai fost intâlnite cazuri de persoane care au inventat sau descoperit anumite lucruri in aceeasi perioada de timp, dar asta s-a intâmplat dupa ce a fost lansata o provocare, o competitie pentru descoperirea respectivei inventii. In 1608, nimeni nu a lansat o asemenea provocare. Si trei oameni nu puteau inventa telescopul in rastimp de doua saptamâni. Este evident ca au preluat, pur si simplu, inventia de la altcineva.”
Un inventator care n-avea habar de valoarea inventiei sale
Pelling a descoperit, intr-un articol publicat in 1959 de istoricul amator spaniol Simon de Guilleuma, o referire la cartea italianului Girolamo Sirtori, aparuta in 1609. In acea lucrare, Sirtori descrie o intâlnire cu un batrân fabricant de lentile, numit Juan Roget, in orasul Gerona si il considera explicit pe acesta adevaratul inventator al telescopului. De Guilleuma descoperise chiar si o referire, in registrele notariale, asupra mortii fabricantului, plus inscrisuri oficiale legate de rudele lui Roget din Barcelona, multe dintre ele lucrând tot in istoria optica.
Cercetând arhivele, Pelling intâlneste si termenul de „ulleras” – cuvânt catalan insemnând, initial, „ochelari” dar extins ulterior si la telescop, printre bunurile lasate drept mostenire de un anume Don Pedro de Carolona, la 10 aprilie 1593 – ceea ce insemna asadar ca la acea data telescopul cu care se vor lauda mai târziu olandezii era deja fabricat! „Istoricul englez sugereaza insa ca Roget si clientii sai nu au sesizat potentialul inventiei, care a calatorit, probabil sub forma unei curiozitati, pâna in Olanda, unde a fost apreciata la adevarata sa valoare. Mai târziu, in 1616, compatriotul lui Galileo Galilei, Nicolo Zucchi, a fabricat primul telescop optic, folosind o ingenioasa dispunere de oglinzi curbate care reflectau lumina pentru a crea o imagine.
Deficientele structurale grave ale învãtãmântului românesc au fost generate în ultimele douã decenii de slaba finantare, de programele si manualele nu tocmai strãlucite, de bulversãrile repetate ale sistemului operate de cãtre mai toti ministrii educatiei brutal, des si fãrã o viziune coerentã pe termen lung.
O culpã majorã o are învãtãmântul românesc preuniversitar si în ce priveste faptul cã elevii nu studiazã eticã si nu beneficiazã de sansa de a-si cunoaste drepturile fundamentale sau de a întelege functionarea democratiei si de a deveni astfel cetãteni în sensul tare al cuvântului – persoane cu constiintã si preocupare fatã de mersul treburilor publice în cetate. Precaritatea eticã a multora dintre ei s-a vãzut si la examenele de bacalaureat unde, cu nonsalantã, au încercat sã copieze în masã. Absenta unei educatii despre democratie amplificã dezinteresul acestora pentru problemele cetãtii si îi face vulnerabili fatã de mesajele extremismului politic. Acele ore de educatie civicã care au curicula la decizia scolii, pe de o parte nu sunt tinute decât în foarte putine institutii de învãtãmânt, iar pe de alta, neexistând o programã unitarã, este, în mare, o necunoscutã ce anume învatã, de fapt, elevii la respectivele ore.
Dar un alt factor foarte important si foarte grav care adaugã o piatrã de moarã în plus si cu implicatii negative complexe si adânci pentru societate este insistenta si amploarea îndoctrinãrii religioase din scolile din România.
Este cutremurãtor cum generatii întregi de copii si tineri au fost si sunt livrate în tara noastrã unui proces amplu si sistematic de malformare a gândirii si de încolonare fortatã în slujba unei dogme… Fac precizarea, dacã mai era nevoie, cã sustin predarea în scolile publice a unei materii de prezentare într-o manierã neutrã a marilor religii, a punctelor comune si a diferentelor dintre acestea, a mesajului luminos cãtre dialog, tolerantã si ecumenism între persoane si biserici diferite, a istoriei religiilor. Dar mã opun categoric manierei actuale de îndoctrinare religioasã din învãtãmântul românesc care mizeazã pe prezentarea unilateralã a unui cult anume si pe discreditarea altora sau a persoanelor care nu au o religie. Cum au arãtat organizatiile neguvernamentale în repetate rânduri programa si manualele de religie cultivã adesea intoleranta, ritualismul si o viziune antistiintificã. Prolifereazã rugãciunile pentru obtinerea unor rezultate mai bune la teze si examene ceea ce descurajeazã munca propriu-zisã pentru reusitã în asteptarea „ajutorului divin”.
Nu doar cã evolutionismul este pus într-o luminã tendentioasã la orele de religie si creationismul biblic inculcat elevilor cu cele 6 zile si cu Eva “fãcutã” din coasta lui Adam, dar, în general spiritul stiintific si capacitatea de examinare criticã a problemelor au un oponent insidios în aceste ore de îndoctrinare religioasã… Documentarul „Jesus Camp”, nominalizat la Oscar, prezintã într-o manierã impresionantã vulnerabilitãtile copiilor în fata unei încercãri sistematice de îndoctrinare… Din copii normali, cu ochi senini si cu potential la fel ca toti ceilalti, în timp se pot forma nu cu prea mare greutate partizani fanatici inocenti ai unei dogme inculcate în scoalã..
Interesul pentru modelarea constiintelor copiilor în sprijinul unei ideologii sau dogme este mare în toate regimurile dictatoriale si autoritariste. Istoria este un spectacol sumbru din acest punct de vedere. De la armatele crestine care au mãcelãrit înflãcãrate pe necredinciosi în numele lui Isus pânã la Hitlerjugend sau tineretul comunist, îndoctrinarea mintilor tinere a functionat cu rezultate devastatoare asupra acestor oameni si a societãtilor noastre. Astãzi, chiar dacã nu suntem în mijlocul unui rãzboi care sã îsi cearã legiunile de fanatici, atmosfera generalã din tarã, inclusiv din punct de vedere economic, social si politic poate deveni irespirabilã sub acest aspect. Ceea ce înfãtiseazã cu atâta fortã filmul „Jesus Camp” se pretrece, în esentã, dar la o scarã înmiit mai mare în scolile publice din România. Deriva învãtãmântului românesc înspre fundamentalism religios este demonstratã si de organizarea asa numitei Olimpiade de religie, care aduce în concurs cca 40.000 de elevi anual. Asistãm la o deturnare a ideii însãsi de olimpiadã la o materie de studiu precum matematica, fizica, biologia, limba si literatura etc. Religia predatã în mod confesional nu este o disciplinã de acelasi tip, nu reprezintã educatie si nu reprezintã o disciplinã legitimã într-un sistem educational modern, performant, dintr-un stat secular. Cu atât mai putin nu poate fi organizatã o olimpiadã la religie decât dacã este mistificat sensul cuvântului olimpiadã în scolile publice…
O educatie autenticã nu este aceea care insuflã o dogmã sau o ideologie anume, ci aceea care îl ajutã pe copil sã îsi dezvolte un aparat de gândire propriu, autonom, având ca repere principii si valori asumate nu automat, necritic, prin îndoctrinare, ci prin lecturi ale unor puncte de vedere diverse, prin reflectie, prin dezbateri care sã aducã o datã cu ele o întelegere aprofundatã asupra lucrurilor. Sistemul educational trebuie sã fie în mãsurã sã îi ofere sansa fiecãrui tânãr de a putea analiza si evalua singur situatiile multiple cu care fiecare se confruntã.
Impresia cã etica unui om se rezumã la respectarea unor porunci, 10 sau mai multe, este eronatã. Pe de o parte, viata este mult mai complexã pentru o gãsi un fundament într-un set limitat de reguli asumate orbeste, iar pe de alta chiar si unele dintre aceste porunci pot fi chestionabile… De fapt, orice poate fi pus sub semnul întrebãrii, mãcar pentru a fi reconfirmat dacã nu invalidat, iar gândirea trebuie sã fie stimulatã sã poatã privi problemele din mai multe perspective. Spre exemplu, un exercitiu intelectual foarte bun pe care îl fãceam în Facultatea de Filosofie era sã organizãm dezbateri pro si contra unei teme. Mai întâi expuneam un punct de vedere care era contestat de oponent, dar înainte de a formula o contracriticã trebuia sã prezint, cu cuvintele mele, punctul de vedere al oponentului pentru a se vedea cã am înteles ceea ce spune acesta.
Acei pãrinti care presupun cã orele de religie predate confesional în România au un rol educational sunt indusi în eroare de aceastã confuzie care suprapune religia eticii, confuzie devenitã o pãguboasã obisnuintã de gândire. Dimpotrivã, îndoctrinarea are un efect negativ atât asupra dezvoltãrii morale a copiilor, cât si asupra cunoasterii. Ora de religie predatã în mod confesional reprezintã, asadar, îndoctrinare. Istoria religiilor si etica reprezintã cunoastere. Acestea din urmã ar trebui studiate în scolile publice din România dacã vrem sã le dãm o sansã în plus copiilor acestei tãri. Dacã vrem sã îi condamnãm pe mai departe la marasmul moral si intelectual la care i-a adus, printre alte cauze, si îndoctrinarea religioasã din ultimii 20 de ani, putem persista în grava eroare de a mentine disciplina Religie în scolile publice si pe viitor.
Asociatia Umanistã Românã a initiat în 2008 campania „Stop îndoctrinãrii religioase în scoli”.Am adresat ministrilor Educatiei de atunci încoace apelul de a face mãcar precizarea, la începutul anului scolar, cã religia este o materie facultativã conform legii si unei decizii a Curtii Constitutionale din 1995.
Protest al Asociatiei Umaniste Române în cadrul Campaniei “Stop îndoctrinãrii religioase în scoli!” initiatã în septembrie 2008
Distinctia dintre obligatoriu, optional si facultativ este urmãtoarea: o materie obligatorie trebuie urmatã de cãtre toti elevii; o materie optionalã poate fi aleasã dintr-o listã de, sã spunem 4 materii – elevul va fi obligat sã aleagã, spre exemplu, douã materii din patru optionale; o materie facultativã, asa cum este religia, poate fi urmatã sau nu, la libera decizie a elevilor (pãrintilor). Materia Religie, predatã în mod confesional, privind o chestiune de constiintã a elevilor, nu poate fi altfel decât facultativã. Un alt statut, optional sau obligatoriu, ar fi un abuz pentru cã ar reprezenta o formã de presiune asupra elevilor de a urma aceste ore. Or, libertatea de gândire, de constiintã si de religie este garantatã de Constitutie si de Tratatele si Conventiile internationale privind drepturile omului la care România este parte. Ar fi un abuz inacceptabil ca o persoanã sã fie fortatã sã participe sau sã asiste la orele de religie, predate în mod confesional, împotriva vointei sale. Cred cã la orice instantã s-ar putea câstiga destul de usor un proces pe o astfel de temã si s-ar putea obtine si despãgubiri materiale pentru prejudiciul suferit. Dacã, printr-o conjuncturã nefericitã, un astfel de proces nu s-a câstiga la o instantã din România, ar fi câstigat usor la CEDO.
Cercetarea fãcutã de Liga Pro Europa a arãtat cã doar cca 8% dintre elevi cunosc faptul cã materia este facultativã, iar cca 60% dintre profesori sustin cã religia are caracter obligatoriu. Aceastã confuzie sau lipsã de informare are trei surse. Prima tine de ambiguitatea legii care a trebuit sã fie interpretatã de Curtea Constitutionalã pentru a se clarifica statutul de disciplinã facultativã pentru religie. A doua se bazeazã pe lipsa unei informãri corecte asupra acestei probleme pe care sã o fi fãcut Ministerul Educatiei la începutul anului scolar. E o realitate extrem de tristã aceea cã nici un ministru al Educatiei din România nu a fãcut aceastã informare fiind complicele abuzurilor prin care copii care nu doreau sã facã religie au fost fortati de scoalã si profesori sã urmeze aceste ore. A treia sursã provine din faptul cã, materia fiind facultativã, ar fi trebuit ca elevii (sau pãrintii acestora) sã îsi exprime dorinta în scris de a urma acele ore, nu de a fi înscrisi automat; înscrierea automatã presupune faptul de a semna o hârtie prin care sã fie informatã scoala de dorinta de a nu urma orele de religie. Au fost cazuri în care vointa elevilor a fost ignoratã de conducerea scolii care nu s-a multumit sã ia act de exprimarea liberã a acestora, ci a respins respectivele cereri, considerând în mod abuziv cã sunt în drept sã facã acest lucru.
Trebuie spus cã elevii care au împlinit 16 ani pot decide singuri dacã urmeazã sau nu orele de religie. Pentru cei de pânã la aceastã vârstã, pãrintii sunt cei care decid dar au obligatia sã îi consulte cu privire la acest lucru pe elevi, începând cu vârsta de 10 ani. Elevii pot întrerupe, de asemenea, oricând frecventarea orelor de religie, întrucât este dreptul lor suveran sã aleagã dacã doresc sau nu sã se expunã unui mesaj cu continut religios.
Apelul meu cãtre ministrul educatiei, Daniel Funeriu, este sã transmitã o circularã tuturor scolilor cu privire la statutul Religiei de disciplinã facultativã si cu privire la procedura de înscriere sau renuntare la aceastã materie. La avizierul fiecãrei scoli aceste informatii vor trebui postate pentru ca orice sã poatã decide în cunostintã de cauzã si în conformitate cu propria constiintã dacã va frecventa sau nu orele de religie. Are datoria sã facã acest lucru, iar dacã nu o face, devine complice cu nerespectarea legii învãtãmântului si cu abuzurile care au loc adesea în scoli sub acest aspect.
PS 1: Recomand comentatorilor acestui articol sã caute sã îsi formuleze opiniile astfel încât sã privilegieze argumentul si nu atacul la persoanã. Dintr-un dialog civilizat, chiar dacã purtat de pe pozitii diferite, uneori diametral opuse, avem sansa sã iesim cu totii câstigati. Vã multumesc anticipat…
PS 2: Mai jos sunt cele douã formulare întocmite conform legii necesar a fi depuse la secretariat pentru a nu frecventa orele de religie. Primul este pentru elevii care au împlinit 16 ani, iar cel de-al doilea pentru pãrintii celor de vârstã mai micã.
1. Cerere pentru retragerea de la ora de religie (semnatã de elevii care au împlinit 16 ani)
Cãtre Liceul nr. …………. din……………………………….
Stimate domnule Director / doamnã Directoare
Subsemnatul/a, …………………………., CNP……………………………., C.I. Seria…… nr ……………., nãscut la data de ……………………. elev / elevã în clasa…………………………. doresc sã nu urmez ora de religie în anul scolar 2011 – 2012.
Cererea mea se întemeiazã pe urmãtoarele prevederi legale:
1. Legea nr. 84 din 24 iulie 1995 – Legea învãtãmântului – modificatã si republicatã în 1999: “Art. 9:
Planurile-cadru ale învãtãmîntului primar, gimnazial, liceal si profesional includ Religia ca disciplinã scolarã, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul pãrintilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea.
La solicitarea scrisã a pãrintilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sã nu frecventeze orele de religie. În acest caz situatia scolarã se încheie fãrã aceastã disciplinã. În mod similar se procedeazã si pentru elevul cãruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat conditiile pentru frecventarea orelor la aceastã disciplinã.”
2. Decizia 72/1995 a Curtii Constitutionale privind constitutionalitatea unor prevederi ale Legii învãtãmîntului, afirmã cã Religia nu trebuia înteleasã ca disciplinã obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învãtãmînt, religia si confesiunea rãmânând sã fie alese sau nu.
3. Legea nr. 489 din 2006 privind libertatea religioasã si regimul general al cultelor prevede la Art. 3. alin. (2) cã “Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbatã fãrã consimtãmântul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul sã-si aleagã singur religia.”
Semnãtura Data
2. Cerere pentru retragerea de la ora de religie (semnatã de pãrintii elevilor de pânã la 16 ani)
Cãtre scoala / Liceul nr. ……………. din ………………….
Stimate domnule Director / doamnã Directoare (numele…) Subsemnatul, nume prenume, CNP…………………., C.I. Seria……, nr. …………….., pãrinte al elevului / elevei cu numele ………………………………………………………… din clasa………………..doresc ca acesta / aceasta sã nu urmeze ora de religie în anul scolar 2011 – 2012.
Cererea mea se întemeiazã pe urmãtoarele prevederi legale:
1. Legea nr. 84 din 24 iulie 1995 – Legea învãtãmântului – modificatã si republicatã în 1999: “Art. 9:
Planurile-cadru ale învãtãmîntului primar, gimnazial, liceal si profesional includ Religia ca disciplinã scolarã, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul pãrintilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea.
La solicitarea scrisã a pãrintilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sã nu frecventeze orele de religie. În acest caz situatia scolarã se încheie fãrã aceastã disciplinã. În mod similar se procedeazã si pentru elevul cãruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat conditiile pentru frecventarea orelor la aceastã disciplinã.” (s.n.)
2. Decizia 72/1995 a Curtii Constitutionale privind constitutionalitatea unor prevederi ale Legii învãtãmîntului, afirmã cã Religia nu trebuia înteleasã ca disciplinã obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învãtãmînt, religia si confesiunea rãmânând sã fie alese sau nu.
Alegerile prezidentiale americane constituie, de mai bine de doua secole, un subiect de interes maxim pentru presa si opinia publica de pretutindeni. Si chiar daca procesul electoral s-a desfasurat mai intotdeauna ireprosabil, in „tara celor liberi”, istoricii ne avertizeaza ca, in incercarea de a-si asigura voturile cetatenilor, candidatii au recurs adesea la acuzatii, trucuri si promisiuni intru totul nedemne de renumele lor. Sa parcurgem impreuna, in randurile ce urmeaza, cateva file din istoria electorala a Statelor Unite, istorie ce pare pe alocuri, veti vedea, demna de Trahanache si Tipatescu...
(p)Link
Commenti
Storico
Stampa
Un artist elvetian cu nume de italian si stabilit la Londra, acesta a fost pictorul, desenatorul si scriitorul Henry Fuseli (pe numele sau adevarat Johann Füssli), care a fost nevoit sa-si paraseasca tara de origine din cauza unui gest aproape eroic: a ajutat un prieten sa dovedeasca actele de coruptie ale unui înalt magistrat. Pare o situatie a lumii moderne, dar asta se-ntâmpla prin 1761, când viitorul pictor avea doar douazeci de ani.
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3
