Nel primo caso il paziente è capace solo di movimenti riflessi, al contrario una persona in stato di minima coscienza dà segni, seppur minimi, di attività motoria volontaria, come il movimento degli occhi per seguire un famigliare. Ma cosa cambia a livello cerebrale? Se lo sono chiesti i ricercatori dell’Università di Liegi, dell’University College of London e dell’Università di Milano, scoprendo che la presenza di un certo grado di coscienza è associata all’abilità di diverse parti del nostro cervello di interagire tra loro in modo bidirezionale. Il loro studio è stato pubblicato su Science. Marcello Massimini, neurofisiologo dell’Università di Milano, che ha preso parte allo studio, spiega a Galileo l’importanza e il significato delle scoperta.

Dottor Massimini, perché è così difficile distinguere tra stato vegetativo e stato di minima coscienza?

“La difficoltà deriva dal fatto che, tipicamente, valutiamo la presenza di coscienza sulla base della capacità di un soggetto di interagire e comunicare con il mondo esterno, un metodo efficace ma non sempre sensibile. È infatti possibile che un soggetto sia completamente isolato dal mondo esterno, incapace di comunicare e sia, tuttavia, cosciente. Una situazione di questo tipo può occorrere a tutti noi durante la fase REM del sonno quando, benché incapaci di ricevere stimoli dall’ambiente esterno e benché paralizzati, sogniamo. A maggior ragione questa dissociazione tra capacità di coscienza e capacità di comunicare con il mondo esterno può occorrere in pazienti affetti da gravi lesioni cerebrali nei quali le vie sensoriali e le vie motorie possono essere interrotte”.     

Come viene stabilità oggi a livello clinico la differenza tra i due stati?

“La diagnosi differenziale tra questi due stati si basa sulla somministrazione di test neuropsicologici specifici come la Coma Recovery Scale Revised. Fondamentalmente, queste scale valutano la capacità del paziente di fornire risposte motorie adeguate a fronte di stimoli più o meno specifici. Se queste risposte sono presenti, non vi è dubbio che il paziente sia, in qualche misura, cosciente. Il problema si pone quando la persona non risponde: in questo caso rimane il dubbio che il paziente sia cosciente, pur senza riuscire a scambiare informazione con l’ambiente esterno. Dunque, nel caso dell’esame clinico di chi ha subito una grave lesione cerebrale, l’assenza di una prova di coscienza non è necessariamente prova dell’assenza".

Quali sono invece le differenze tra stato vegetativo e stato di minima coscienza a livello cerebrale da voi studiate?

“Utilizzando l’elettroencefalogramma ad alta densità e un protocollo di stimolazione acustica (un tono acustico diverso, nel contesto di una sequenza di toni omogenei) abbiamo osservato un’importante differenza nel modo in cui l’informazione sensoriale viene processata dal cervello di pazienti in stato vegetativo rispetto a pazienti che sono in uno stato di coscienza minima. Come accade nel caso di soggetti sani, nei pazienti in stato di coscienza minimale uno stimolo sensoriale rilevante (un tono acustico diverso appunto) genera prima un’onda di attivazione neurale che procede dal basso verso l’alto, dalle aree corticali sensoriali primarie del lobo temporale verso le aree associative frontali, e poi un’onda in direzione opposta (top-down). Proprio quest’onda di rientro, dalle aree frontali associative a quelle sensoriali, manca nei pazienti con una chiara diagnosi di stato vegetativo”.

Che significato hanno queste differenze?

“Questi risultati confermano l’ipotesi che la coscienza derivi dalla capacità di diverse aree cerebrali di influenzarsi reciprocamente e dinamicamente. In altre parole, la coscienza dipende dalla capacità di un cervello di sostenere una complessa rete di comunicazione al suo interno e dallo svolgersi di un dialogo continuo e bidirezionale tra le aree corticali primarie e quelle associative. In futuro, lo sviluppo di metodiche in grado di ascoltare direttamente questo dialogo interno al cervello rappresenterà un passo importante per la diagnosi e la comprensione dei disturbi della coscienza in pazienti portatori di gravi lesioni cerebrali”.

In che modo sarà possibile comprendere meglio il “dialogo interno del cervello”?

“Il nostro studio era focalizzato su un particolare circuito, quello temporo-frontale, ma in realtà bisognerebbe valutare la capacità di comunicazione su una scala più vasta e generale. Per questo vale la pena sviluppare nuove tecniche di misura, come la combinazione di stimolazione magnetica transcranica e di elettroencefalografia, che siano in grado di accedere direttamente alla molteplicità di circuiti che costituiscono il sistema talamo-corticale”.

Fonte: galileonet.it

It's code red on Mars. A storm has knocked out our Martian colony's main power supply and the base has been running on backup power from a nearby array of solar panels.

But as the storm continues to rage, the winds tear the solar panels from their anchors, dashing them across the Martian rocks. The colonists can't risk venturing outside in these treacherous conditions. There's nothing else for it: time to deploy the programmable matter.

That scenario is a long way in the future, but the first programmable materials are already on their way. Essentially, programmable matter is a clay-like, electronic material that can shape itself into different functional configurations at your command. The simulated Martian scene, which recently played out at a conference on robotics and automation technology, illustrates its potential. One day some innocuous-looking, amorphous material could, at the touch of a button, turn itself into a tool to repair a broken solar panel, an entirely new solar panel, or even a robot to install it for you. And it is not just future Martian pioneers who will benefit. The stuff could make the Swiss army knife look as inadequate as a "spork", put an end to electronic waste, and even revolutionise medicine.

The idea of programmable matter dates back to 1952, though not under that name. John Von Neumann, the father of the architecture used almost ubiquitously in today's computers, was on the hunt for a mechanism that could ape, in silicon, biology's trick of self-reproduction. But his so-called cellular automata stayed in the realm of mathematical fantasy until 1991, when two engineers, Tommaso Toffoli and Norman Margolus, penned a manifesto calling for experiments on machines based on the principles of cellular automata, which they rechristened programmable matter (Physica D, vol 47, p 263). But even by that point, computers were neither small nor powerful enough to bring the idea of microscopic, self-replicating machines much closer to reality.

That's about to change. The astonishing computing advances of the past 10 years have convinced many engineers that programmable matter's time is at hand. To that end, the engineers working on the problem have defined the criteria programmable matter must meet in order to fulfil Von Neumann's original dream. Most crucially, it needs building blocks that can act individually but also as part of a network. Each of these must have an energy source, some way of receiving and processing information and some physical means of acting on that information. And to get to the stage where it can form itself into something useful, these building blocks need to be very small indeed, and they must be mobilised in enormous numbers.

Natural inspiration

These criteria might seem familiar to biologists: they are the same for every multicellular organism on Earth. Consider the basic piece of biological hardware, the cell. It can grow, obtain fuel and carry out complex operations at the behest of its DNA software, while also operating as part of a much larger whole. If part of the organism is damaged, the cells recognise and process the signals, and effect a repair. And when the organism dies, it disintegrates, breaking down into a molecular buffet that can be reused by other organisms. Electronics don't do such things. A smashed-up cellphone stays broken, and when it becomes obsolete, it cannot recycle itself.

The obvious temptation, then, is to hack actual biological cells to our own advantage. At Harvard University, David Liu and his group started down this avenue. Liu's group used complementary DNA base pairs as a "Velcro" to bind together millimetre-scale synthetic building blocks (Nature, vol 394, p 539).

But there is a problem with turning biological systems into programmable matter - the strength of the bond. "It was not nearly as strong as conventional adhesives such as epoxy," Liu says. "The bond's strong enough to hold a glass of water, maybe, but not much more." And that is why other teams have looked to electronics instead.

But while plastic and metal are strong, electronics has its own limitations. Chief among them is the way its intelligence is distributed: whereas a cell has all its sensing and processing mechanisms contained within, electronic devices have just a few "thinking" parts - microchips - in charge of a whole lot of dumb metal. The key to turning an electronic device into programmable matter is to give it more thinking parts. In fact, the intelligence of the whole should be imbued throughout the parts. "We want a robot's body to also be its brain," says Daniela Rus, a roboticist at the Massachusetts Institute of Technology, who is working on several approaches to programmable matter.

And indeed, some of the first working prototypes of programmable matter consist of groups of scaled-down, reconfigurable robots. Mark Yim of the University of Pennsylvania, Philadelphia, has built a set of programmable, 6-centimetre-wide "CKBots"(pictured, right) that can sense and communicate with each other and work as a team. Some of the cubes have cameras, LED lights and accelerometers, while others have embedded computers, positioning sensors and servo motors that allow them to rotate and manoeuvre.

In 2008, Yim's lab demonstrated the potential of the CKBots by assembling 15 cubes into a crude humanoid shape with two legs and a torso. With a swift kick the modules broke apart and scattered, lying on their sides with their LED lights blinking like the eyes of stunned animals. In reality, though, they were communicating. Each module pulsed a pattern of flashing light that identified its position in the original configuration, and the cameras scanned the scene to catch the signal from their former neighbours. Soon, the clusters began to twitch, flipped up and snaked towards each other. Within a few moments, they had reassumed their humanoid shape and the reconfigured robot took a couple of tentative steps. When Yim and his team uploaded a video of the reassembling robot to the web, it quickly went viral.

Yim's CKBots were largely the tools of choice for the Mars simulation, part of the Planetary Contingency Challenge at last year's International Conference on Robotics and Automation in Anchorage, Alaska. Teams were tasked with designing and assembling a remotely operated robot that could scramble across the uneven surface of Mars, pick up the strewn solar panels and reattach them to their original structure. Unless they brought systems of their own devising, the contestants were supplied with CKBots that they could assemble into modular robots with various appendages. The CKBot-based team that covered the ground and reattached the most solar panels in the time allowed was from Harvard University.

Compared with nature's efforts, though, the CKBot is still a decidedly clunky affair. To create real programmable matter, consisting of thousands or millions of bits that can be moulded and remoulded like clay, those units will need to be far smaller than Yim's.

The solution might just be to start smaller. That's what Seth Goldstein is doing at Carnegie Mellon University in Pittsburgh, Pennsylvania, using building blocks he calls claytronic atoms, or catoms (IEEE Computer, vol 38, issue 6, p 99). Rather than designing a fully endowed robotic cube, he has coaxed flat silicon to curl into tiny spheres and cylinders 1 millimetre across or less. The obvious problem with this approach, though, is finding space for the robot's innards.

Fluid movement

Goldstein solved the problem by reducing the robot's insides to circuitry and electrodes printed onto the silicon. The fundamental idea is that when two catoms get near each other, their electrodes become either positively or negatively charged, and that is how they stick to each other. Movement and power comes from an external track that is akin to the third rail of a railroad track, and the electrostatic force it creates attracts the catoms to it. Changing the current running in separate sections along the track drags the catoms along.

Now the team is trying to work out whether they can find a way to get the catoms to move without the track, using only the electrostatic forces between catoms.

Goldstein is dreaming big: hundreds of thousands, if not millions, of these catoms could be deployed at a moment's notice. That could have applications in medicine. "If you could take a pill of this stuff," he says, "it would change its shape inside you, do its job, and then flush itself out." Such applications depend on making the basic unit of programmable matter a lot smaller than a millimetre, and it is as yet not clear how that can be achieved while still allowing them to be smart enough to communicate with each other.

But is that component-to-component coordination strictly necessary? Hod Lipson, a researcher at Cornell University in Ithaca, New York, thinks not. Instead of imbuing individual components with the intelligence to adhere to each other, he and his team are manipulating the surrounding environment to coax the components into place. After all, that's how nature does it: biological structures assemble themselves in liquid environments, using random fluid motion as a transit system. Amino acids and proteins might eddy about for several minutes before they find another molecule to which they can attach.

Lipson simply translated that principle. His centimetre-sized cubes are perforated, waterproof computers with a valve on each face. Submerged in water, each cube can autonomously open and close any of its valves. The flow of water through one free-floating cube will subtly pull a second cube toward it. When the second cube latches onto the first, both automatically open the correct valves that will form a new path for the water to flow through. This attracts more and more cubes. Using this method, the team was able to assemble a structure of 10 cubes (IEEE Transactions on Robotics, vol 26, p 518). They have similarly experimented with assembling structures out of 500-micrometre silicon tiles (Applied Physics Letters, vol 93, p 254105). "Ultimately, we want to find ways to assemble a million millimetre-scale cubes," Lipson says. "So we still have some way to go."

But there's another option for programmable matter, and it's a bit of a radical departure. Perhaps programmable matter doesn't need to consist of separate bits, says Rus. She and her colleague Robert Wood, at Harvard University, have taken their inspiration from origami to reconceive programmable matter as a single, rigid sheet with inlaid circuitry and predefined creases (Proceedings of the National Academy of Sciences, vol 107, p 12441). This approach bypasses the tricky problem of getting large numbers of robots to talk to each other.

Each crease is created from a shape-memory alloy - a metal that "remembers" its original shape - which bends when electricity flows through the sheet. The sheets are identical, consisting of interconnected triangles, but different programming induces them to adopt one of a number of predetermined shapes. So far, the shapes are small and fairly rudimentary, but it's a good start. Eventually, the researchers hope the shapes could be determined by stickers that would contain programming instructions that direct electricity through the desired circuitry. So, for example, applying a "tripod" sticker would cause the sheet to fold itself into the shape of a tripod. "If you had a stack of smart sheets in your backpack, you could grab one and make it turn into anything on demand," says Rus.

Some of these approaches might not see applications for decades. That's why some researchers, like Neil Gershenfeld of MIT, are focusing instead on a parallel research effort called functional digital materials, which may deliver benefits in the shorter term. Like programmable matter, these building blocks can be assembled into relatively complex structures. Unlike programmable matter, however, they can't do it themselves, instead requiring a machine to assemble them. Gershenfeld's mechanism is a cross between a 3D printer and a rapid-prototyping machine. The machine can assemble complex structures out of different building blocks, printing, for example, a cellphone's circuit board out of lego-like conductors and insulators. But here's the kicker. After the machine has created a structure, it can disassemble it back into the original constituent bits, and then reuse those parts to make something new. "It's just like when a plant dies in the forest, and its components turn to mulch," he says. "It's going to mean the end of trash."

Gershenfeld predicts that his prototypes will be mass-produced within about five years. Commercial applications of programmable matter, by contrast, are at least 20 years away. Nonetheless, he says, all the research now under way is solving different parts of what were once thought fundamental roadblocks. Catoms are small; shape-memory sheets can create specific designs; fluid cubes can self-assemble. One thing is for sure, however. The precursor fields to programmable matter - including functional digital materials and reconfigurable robotics - will soon bear fruit. For reconfigurable robots in particular, real-life applications aren't far off: Yim is already using CKBots to build search-and-rescue robots for operations that are too dangerous for humans.

Meanwhile, competitors are flexing their muscles for a rerun of last year's modular robotics competition in Alaska, which this year will be in Shanghai. And here's another sign that the field is advancing: unlike in previous years, when most contenders had to be furnished with CKBots, all the contestaVnts are now expected to bring their own robotic modules.

Source: NewScientist

La formazione dell'atmosfera di Titano, considerata uno dei più grandi misteri dell'astronomia, potrebbe essere avvenuta in seguito a un intenso bombardamento di comete, asteroidi e altri corpi celesti, avvenuto circa 3,9 miliardi di anni fa. A sostenerlo, sulle pagine di Nature Geoscience, è un team di ricercatori dell'Università di Tokyo, dell'ateneo di Osaka e del Chiba Institute of Technology (Giappone).
“Ciò che rende tanto speciale l'atmosfera di Titano è la sua densità e l'altissima concentrazione di azoto”, ha spiegato nell’articolo di accompagnamento Catherine Neish, astronoma del Laboratorio di Fisica Applicata dell'Università Johns Hopkins (Maryland, Stati Uniti): “Sulla superficie della luna, infatti, la pressione atmosferica è circa due volte quella della Terra, e più del 95% di questo mantello gassoso è fatto di azoto”.

Nel corso degli anni si sono succedute diverse teorie sulla formazione di questo velo gassoso. Prima della missione Cassini-Huygens intorno a Saturno, nel 2004, gli scienziati non erano in grado di dire se Titano e la sua atmosfera si fossero formati contemporaneamente dalla stessa nuvola di materiale, oppure se lo strato gassoso fosse comparso successivamente.

“I dati raccolti dalla sonda Huygens – ha spiegato Yasuhito Sekine, autore principale dello studio - hanno negato la prima ipotesi”. Se l'atmosfera avesse avuto origine assieme alla luna, infatti, il suo ingrediente principale sarebbe stato l'argon che, essendo un gas più pesante dell'azoto, avrebbe avuto più possibilità di rimanere intrappolato dalla gravità. La scarsità di argon e la ricchezza di azoto, dunque, fanno pensare che Titano abbia perso la sua atmosfera originaria (ammesso che l'avesse) e che il mantello gassoso che conosciamo oggi si sia formato solo in un secondo momento.

Altre teorie più recenti giustificano la presenza di una così grande quantità di azoto chiamando in causa fenomeni vulcanici e reazioni fotochimiche, ma sono plausibili soltanto se si assume che le temperature del giovane Titano fossero molto più elevate di quelle attuali. Tuttavia, i dati raccolti dagli strumenti a bordo dell'orbiter Cassini suggeriscono una storia diversa. L'ipotesi più accreditata, infatti, è che a generare l'azoto atmosferico sia stato il bombardamento di comete, asteroidi e altri corpi celesti sulla crosta ghiacciata di Titano. Questi oggetti, in particolare, si sarebbero abbattuti con tanta energia sulla superficie da rompere chimicamente i legami dei ghiacci ricchi di ammoniaca.

Per testare questa ipotesi, i ricercatori hanno ricostruito lo scenario in laboratorio: hanno “sparato” a diverse velocità dei piccoli proiettili (accelerati da laser) di oro, platino e rame contro diverse miscele di ghiaccio e ammoniaca ghiacciata. Dall'esperimento è emerso che il forte calore e la forte pressione che si generano a velocità d'impatto maggiori a 5,5 chilometri al secondo rompono efficacemente il ghiaccio di ammoniaca in azoto, idrogeno e vapore acqueo.

Secondo Sekine, se anche (come sembra) Titano fosse stato freddo e privo di aria, il numero e la dimensione degli impatti che lo avrebbero colpito sarebbero bastati a generare la quantità di azoto presente oggi nella sua atmosfera. E se anche la luna di Saturno fosse stata relativamente più calda e avvolta da un'atmosfera primordiale, quel primo mantello gassoso potrebbe essere stato rimpiazzato.

“In entrambi i casi – concludono i ricercatori – il modello è in grado di spiegare la scarsità di argon”. Ora resta da capire se, a sua volta, l'ammoniaca su Titano sia apparsa durante la formazione della luna oppure successivamente.

Fonte: galileonet.it - Riferimento: doi:10.1038/ngeo1147

... CONTINUA.

Zeii noii lumi

În căutare de profituri tot mai consistente, marile grupuri de interese au transformat lumea într-un „mall imens“ în care cumpără si vând după bunul plac. Studiu de caz: din nou Grecia.

1. NEOLIBERALISM. Acum mai bine de un sfert de secol, capitalismul a început să scârtâie. Gigantii financiari ai lumii priveau îngrijorati cum rata profiturilor se tot subtiază. Drept urmare, elitele corporatiste s-au gândit că nu ar fi rău să reînvie liberalismul economic care punea în centru initiativa privată, competitia liberă, comertul fără frontiere si interventia minimă a statului. Cu tuse ceva mai groase. În ultimul deceniu, neoliberalismul a câstigat si mai mult teren odată cu globalizarea care a adus cu sine o mobilitate fără precedent a capitalului. Pe scurt, iată câteva principii neoliberale: suprematia pietei – libertate totală de miscare a capitalului, bunurilor si serviciilor; stat minimalist, pentru că o „piată liberă, nereglementată este cea mai bună cale pentru crestere economică“, reducerea cheltuielilor pentru servicii sociale (educatie si îngrijire medicală), dar nu si a stimulentelor fiscale si subventiilor acordate businessurilor, privatizarea masivă pentru o eficientă cât mai mare etc. Potrivit organizatiei CorpWatch, principalii promotori ai neoliberalismului sunt FMI, Banca Mondială si, evident, marile corporatii si bănci ale lumii. Ei bine, si dezastrul economic al Greciei sau chiar al altor tări, precum Argentina – poate cel mai des invocat precedent de presa internatională actuală –, este pus de unii pe seama politicilor neoliberale care au înlesnit ca miliarde de dolari să ajungă în buzunarele unor companii sau bănci internationale. În documentarul despre „genocidul social“ din Argentina – „Memoria del Saqueo“ („Memoria unui jaf“) realizat în 2004 de Fernando Solanas –, sunt puse la index bănci precum Citibank, Credit Suisse sau JP Morgan.

Foto: Laszlo Raduly

2. „DEBTOCRACY“. O teorie care probează pozitia de fortă pe care o are astăzi neoliberalismul în viata de zi cu zi este cea a suprematiei creditelor, asa-numita „debtocracy“. Cel mai bun exemplu: criza subprimelor declansată, în 2007, în SUA. Lectia? Bunăstarea, cel putin din ultimele două decenii, s-a bazat pe o crestere economică artificială, speculativă; politicienii au „aruncat“ cu bani prin cresterea salariilor, pensiilor, ajutoarelor sociale, ceea ce a dus evident la o explozie a consumului. Nota de plată adevărată iese la iveală abia acum: mii de miliarde si numărătoarea continuă. Revenind la Grecia, documentarul cu acelasi nume a doi jurnalisti greci, Katerina Kitidi si Aris Hatzistefanou, realizat din bani proprii si din donatii primite pe Internet, identifică principalele evenimente care au dus tara în colaps. Verdictul celor doi autori este clar: în patru decenii, două partide, Noua Democratie si PASOK, aflat acum la putere), si trei familii politice, plus o mână de afaceristi grei din businessul local, au complotat la falimentul de azi al Greciei. Solutia sugerată: cele 200 de persoane care apar în documentar semnează o cerere pentru înfiintarea unei comisii internationale de audit care să identifice sumele „nejustificate“ de interesul public, generate de acte de coruptie, dar care astăzi se regăsesc în imensa datorie publică pe care poporul grec trebuie să o plătească. Odată clarificat traseul banilor, Grecia ar fi îndreptătită să refuze rambursarea respectivilor bani (vezi precedentul Ecuadorului si Argentinei). În 2003, SUA, după ocuparea Irakului, au aplicat acest principiu pentru a sterge datoria acumulată de regimul Hussein către tări precum Rusia sau Franta. În documentar, sunt arătati cu degetul guvernantii greci corupti care au luat mită pentru a achizitiona, pe baza unor împrumuturi, armament, avioane, fregate etc. de la companii din Franta sau Germania.

3. O MÂNĂ DE AJUTOR. În preajma aderării Greciei la zona euro, Goldman Sachs a ajutat guvernul elen de atunci să împrumute miliarde, fără stiinta opiniei publice, pentru a întruni criteriile de deficit impuse de Uniunea Europeană (UE). Problema, divulga cotidianul american „New York Times“ într-o investigatie apărută în editia sa din aprilie 2010, a fost că în bilanturi aceste împrumuturi au figurat nu ca împrumuturi, ci ca tranzactii propriu-zise. Acest lucru i-a indus în eroare pe investitori si pe legislatorii europeni în privinta datoriilor reale ale tării. De altfel, instrumentele financiare derivative (cunoscute sub denumirea de tranzactii „swap“), puse la punct de GS, JP Morgan Chase si alte bănci mari ale lumii (vezi criza subprimelor), le-au permis politicienilor din Grecia, Italia si, posibil, alte câteva tări să mascheze împrumuturi de ordinul miliardelor de euro. Cum a functionat? Băncile i-au dat cash guvernului de la Atena în schimbul cedării drepturilor, ani buni la rând, asupra veniturilor aeroporturilor, autostrăzilor si Loteriei Nationale. Mai simplu spus, aceste active au fost ipotecate de către guvernul elen. În replică, oficialii Goldman Sachs sustin că tranzactiile de tip swap structurate de banca americană au jucat un rol minor în criza actuală a Greciei si că oricum au fost făcute în conformitate cu legislatia europeană.

4. SI PUTINĂ CONSPIRATIE. Implicarea marilor bănci de pe Wall-Street, în spetă Goldman Sachs, în criza grecească a fost pusă pe tapet de publicatia germană „Der Spiegel“ si, evident, de presa din Grecia. Coincidentă sau nu, DSK nu mai conduce de mai bine de o lună FMI, după ce a fost arestat la New York, în urma unei acuzatii de tentativă de viol. De aici până la teoria conspiratiei si cartea jurnalistului de origine belgiană Marc Roche, cu care diplomatul Ioannis Paschalis a si venit la interviu, nu a fost decât un pas în discutia cu antreprenorii greci. Deloc întâmplător, pentru că primul capitol al cărtii „La banque – comment Goldman Sachs dirige le monde“ („Banca – cum conduce Goldman Sachs lumea“) este dedicat Greciei. Pe scurt, jurnalistul care din 1997 a fost corespondentul „Le Monde“ pe lângă institutiile financiare de la Londra intră în culisele aranjamentului financiar prin care banca de investitii americană Goldman Sachs a ajutat Grecia să-si mascheze nivelul real al datoriei publice pentru a putea intra în zona euro (2001). A câstigat 300 mil. euro pentru a pune totul la punct, potrivit surselor apropiate tranzactiei. O carte care înfurie si îngrijorează, deopotrivă. Într-un amplu interviu acordat pe 11 aprilie a.c. publicatiei „Athens News“, cu prilejul lansării, la Atena, a traducerii în limba greacă a cărtii, Roche a tinut totusi să spună că nu doar banca americană este vinovată: principalii autori ai dramei grecesti sunt, deopotrivă, băncile locale, legislatorii si, mai ales, fostele guverne elene.

5. SAVOIR FAIRE. Si totusi, care este „reteta“ celor Goldman Sachs, banca despre care publicatia franceză „Liberation“ spune că a mers mână în mână cu dezvoltarea economiei americane? Roche e cât se poate de clar. Unu: GS a stiut să atragă cele mai strălucite minti (specialisti în matematică, fizică etc.). Al doilea atu imens: dispune de o retea imensă de politicieni care îi sustin activitatea financiară (apropo, nu se mai ocupă de mult de traditionalele fuziuni si achizitii, ci s-a apucat de trading, transformându-se într-un „cazinou mondial“, în formularea lui Roche). Si nu trebuie să îi mituiască. Îi angajează, atunci când se retrag din functiile publice. Evident, sunt oameni influenti care au la rândul lor o retea de conexiuni si stiu exact cum pot fi influentate guvernele nationale. Pe lângă atuul uman, banca dispune si de active de 900.000 mld. dolari, mai mult decât suficient pentru a influenta decisiv pietele.

„Nu vor plăti niciodată!“

Doru Lionăchescu, fondatorul casei de investitii Capital Partners, un foarte bun cunoscător al sistemului bancar grecesc, crede că singura solutie este iesirea Greciei din zona euro. Lionăchescu, întors recent dintr-o vacantă în Zakynthos, povesteste că efectele crizei Greciei se văd la tot pasul.

Atmosfera din Grecia

>E interesant să treci de la interpretarea cifrelor care nu spun nimic la observatiile asupra vietii zilnice. La hotelul la care am fost cazati în Zakynthos aproape toti angajatii erau polonezi. Îi dăduseră afară pe greci si angajaseră polonezi pe care îi plăteau cu salarii de două ori mai mici.

>Toate magazinele erau fie goale, fie aveau marfă de proastă calitate si ieftină. Nu mai au credit comercial si cumpără din China. E incredibil cum pot să arate centrele comerciale din orase.

>Vineri seara în centrul statiunii Zakynthos nu exista tavernă care să aibă mai mult de o masă sau două ocupate. Sistemul turistic e falit complet, mai ales că multi trăiesc din chestia asta. Preturile au scăzut, dar nu suficient.

>În Grecia este un puternic sentiment antigerman. Ei dau vina pe nemti că nu îi mai sustin si sunt prea drastici cu ei (...) iar germanul simplu stie că nu e bine venit acolo si nu vrea să se mai ducă. Nu era nici un picior de neamt în Zakynthos, erau ceva englezi si nordici. Iar dacă nu mai ai acces la cea mai mare piată turistică a Europei, ai o mare problemă.

Posibilele solutii pentru criză

>Schimbarea nu se va putea face decât în generatii. Acum ei vor fi nevoiti să reducă drastic nivelul de trai si veniturile, cel putin cu 50%, dacă nu cu 80%.

>Cred că în final vor iesi din zona euro, si cu cât mai repede cu atât mai bine. Să rămâi în euro si să faci o corectie a nivelului de trai nu e posibil, nu poate nimeni să implementeze asa ceva.

>Euro va rămâne o monedă a guvernelor responsabile. Eu n-as dramatiza. Problema e că nu există mecanisme de iesire din zona euro. Uniunea a plecat de la premisa că toată lumea e serioasă.

>Dacă ies din zona euro, obtin acest efect (reducerea nivelului de trai – n.r.) prin inflatie. Vor sărăci fortat prin inflatie, pentru că altfel nu pot să redevină competititvi, ei au mari probleme de competitivitate, ca si noi, românii: munca e scumpă, produc putin, muncesc putin. Inflatia e o metodă mai perfidă si pe care omul simplu nu o întelege.
Pierderea autonomiei

>O variantă la fel de dureroasă e să renunte complet la suveranitatea fiscală, dar pentru asta trebuie o rezolutie la nivelul Uniunii Europene. UE să fie ca o tară, iar tările să fie ca niste judete, dar câtă lume va accepta asta?

>Nu vor mai avea autonomie fiscală, asta e marea miză, e posibil să vedem disparitia conceptului de suveranitate fiscală si se creează un precedent. Dacă nu-ti plătesti ratele la bancă, banca nu-ti pune poprire pe cont? Dacă se poate face în cazul unui individ, de ce să nu se poată face si în cazul unei tări?

>O chestie de genul ăsta va fi foarte greu de trecut prin Parlament, se poate lăsa cu curte martială, dacă se schimbă regimul politic si legislatia. Nu stii cine câstigă alegerile, iese vreun nationalist si îi pune la zid pe cei care au „vândut tara“. Lucrurile iau o tentă foarte complicată, mai bine ar iesi din zona euro, cât mai repede.

Consecinte

>Cele mai expuse sunt băncile franceze si germane, dar dacă te uiti la cifre, sunt vreo 70 de miliarde de euro pe ambele tări, nu e ceva de speriat. Eu mai degrabă suspectez că e un foarte mare lobby al băncilor si al fondurilor de investitii la politicieni.

>Dacă ei ies din zona euro, va fi un euro mai puternic si asta e si logica economică: dacă tu ai o comunitate în care unii sunt slabi si îi dai afară, ceea ce rămâne nu e mai bun?

>Eu nu cred că se va produce contagiune. Poate va iesi si Portugalia si euro va rămâne ceea ce s-a dorit de la început, moneda unui club de gentlemeni.

>Nu dispar tări, dar pentru mine un dezastru personal este dacă o generatie care intră acum pe piata muncii nu are de lucru, e un dezastru dacă un om care câstiga 1.000 de euro va câstiga în următorii multi ani doar 500 de euro. Un om care putea să-si ia casă si masină pe credit si acum abia are bani de la o lună la alta. Dacă India si China vor ajunge să conducă lumea, iar noi abia ne plătim datoriile, asta e un dezastru.

>În România, cred că majoritatea băncilor elene pierd bani. Nu s-au restructurat, nici unul din ei n-a folosit criza ca să se restructureze, ei sunt tot grasi si frumosi, cu zeci de sucursale si zeci de mii de oameni. Băncile elene vor să vândă subsidiarele din Europa Centrală si de Est.

Sursa: money.ro - Autori: Georgiana Stavarache, Mimi Noel

In Antartide i pinguini imperatore (Aptenodytes forsteri) si tuffano alla ricerca del cibo e nuotano a lungo sotto la superficie del mare, senza mai emergere per respirare. Nemmeno quando le scorte di ossigeno nei muscoli sono terminate. Come fanno? Alla Scripps Institution of Oceanography (University of California, San Diego) alcuni ricercatori hanno scoperto l’esistenza di due meccanismi fisiologici alternativi e una grande efficienza nel consumo dell’ossigeno.

I pinguini, prima di immergersi, fanno scorta di ossigeno che il loro organismo immagazzina in polmoni, sangue e muscoli. Quest’ultima riserva contribuirà alla produzione dell’energia muscolare necessaria al nuoto subacqueo, che può durare oltre venti minuti. L’energia viene infatti prodotta a partire dall’ossigeno, con un processo metabolico detto “respirazione aerobica”: quando l’ossigeno finisce, l’organismo è in grado di produrre ancora energia, anche se in modo meno efficiente, utilizzando la “respirazione anaerobica”: una sorta di strategia di riserva, la cui messa in atto è segnalata dalla presenza di lattato nel circolo sanguigno.

Nel caso del pinguino imperatore, il lattato compare 5-6 minuti dopo l’inizio dell’immersione (cioè ben prima che l’animale riemerga), mentre però l’ossigeno è ancora presente sia nel sangue che nei polmoni. Cosa innesca dunque il cambiamento di metabolismo? Nello studio presentato sul Journal of Experimental Biology, gli scienziati hanno dimostrato che è l’assenza di ossigeno nei muscoli ad attivare la respirazione anaerobica: il che vuol dire che questi uccelli nuotano, per la maggior parte del tempo, senza avere la fonte principale di energia proprio lì dove servirebbe.

Per arrivare a questa conclusione, i ricercatori hanno misurato i livelli di ossigeno nei muscoli pettorali (quelli deputati al nuoto) di un pinguino imperatore, utilizzando uno spettrometro con lunghezza d’onda nel vicino infrarosso, impiantato nei muscoli stessi. Inoltre, per poter controllare le tipologie di immersione, hanno inserito sul dorso dell’animale un misuratore di tempo e profondità.

I dati registrati hanno mostrato che in 31 delle 50 immersioni, nel metabolismo dell’animale si era innescata la respirazione anaerobica. Si è visto inoltre che la diminuzione dell’ossigeno nei muscoli del nuoto segue due andamenti diversi: in alcuni casi è costantemente decrescente, e il gas è completamente esaurito nel momento in cui si innesca la respirazione anaerobica; nel secondo caso invece, a metà dell’immersione, la diminuzione di ossigeno si arresta per un breve periodo di tempo, prima di ricominciare a scendere. In questo secondo modello, quindi, nella fase intermedia dell’immersione il muscolo viene rifornito di ossigeno proveniente dalle altre scorte, e ritarda l’inizio della respirazione anaerobica.

Nello studio gli scienziati hanno misurato anche l’efficienza metabolica di questo animale, rilevando un tasso di consumo di ossigeno nel tessuto muscolare estremamente basso, pari a un decimo di quello riscontrato in ambiente artificiale, e solo due volte il valore misurato a riposo.

Fonte: galileonet.it

Can you fool the human sense of taste in the world of virtual reality? Up until recently that question was impossible to answer, most because it had not been tested. Most of virtual reality relied on sight and sound. Virtual touch is also a fairly new area of research. Now, with the help of your nose, virtual taste may be on the way.

A virtual reality system, created by a team of researchers at the University of Tokyo, is helping to change that. The system works with smell and sight, to try and manipulate users perceptions of the taste of a cookie. The system works like this. Users are hooked into the system and given a plain cookie. They are then shown an image of one type of cookie and they are exposed to the scent as well. There were seven scent-filled plastic bottles for the researchers to choose from in the testing. Then they are asked to eat the cookie, and tell researchers what type of cookie it is. Thus far, the system has been able to fool people with a fair degree of reliability.

This system, which is being called the Meta Cookie, does have one serious advantage, its texture. Since the users are eating a cookie with no flavor, the food feels like a cookie when users eat it. The system not be able to convince users that they are eating a cookie if they were being served pudding in its place.

The world of virtual reality is growing more 'accurate' every day. Advancements with regards to sense and touch were already enormous, but now it seems the other senses are picking up as well.

Source: PhysOrg

... CONTINUA.

Si nu este singurul care gândeste asa. Multi greci încep să acrediteze teorii care sustin că tara lor nu este decât o victimă a unor comploturi internationale. Ioannis Paschalis, consilierul economic al Ambasadei Greciei la Bucuresti, avea cu el la interviul cu MONEY EXPRESS o carte de business care detaliază astfel de teorii. Este vorba de cartea „La Banque. Comment Goldman Sachs dirige le monde“ (Banca. Cum conduce Goldman Sachs lumea – n.r.), scrisă de jurnalistul belgian Marc Roche si publicată în 2010. Pe scurt, cartea devoalează faptul că Goldman Sachs – cea mai mare bancă de investitii americană – controlează lumea prin diverse practici mai mult sau mai putin ortodoxe, iar Grecia – alături de alte state periferice ale UE – nu este decât o simplă victimă a acestui gigant financiar cu active de peste 900.000 mld. dolari. Teoria este cu atât mai seducătoare cu cât în cazul Greciei Goldman Sachs a avut o implicare directă. Presa internatională a dezvăluit încă de anul trecut că Goldman Sachs a ajutat în mod sistematic guvernul Greciei să cosmetizeze statisticile reale legate de datoria suverană cumulată între 1998 si 2009, prin intermediul unor instrumente financiare sofisticate numite CDS (Credit Default Swap). De fapt, crede Paschalis, aceste instrumente financiare sunt foarte toxice pentru că permit speculatorilor să câstige foarte multi bani din intrarea în faliment a unor state. Simplificând, CDS-ul este ca un fel de asigurare de viată pentru state: creditorii (în general bănci) primesc o asigurare dacă statele împrumutate intră în incapacitate de plată. Diferenta fată de politele de asigurare traditionale este că aceste CDS pot fi cumpărate de institutii care nu au nici un interes direct în rambursarea creditului si care pot câsiga foarte multi bani dacă creditul respectiv nu mai poate fi rambursat. Si teoriile conspiratiei merg până acolo încât spun că speculatorii pot chiar „ajuta“ statul îndatorat să intre în faliment. „Este ca si cum tu ai da cuiva un măr care este otrăvit. Stii sigur că cel care a luat mărul va muri si te duci la cea mai apropiată casă de pariuri si pariezi un milion de dolari că respectivul va muri“, descrie mai plastic Ioannis Paschalis impactul negativ al acestor instrumente perverse asupra economiilor mondiale. Athanase Dakas duce rationamentul si mai departe, spunând că adevărata cauză a problemelor lumii este sistemul capitalist, mai ales forma sa extremă din ultimii zece ani: neoliberalismul. „În capitalism, cel mai important este profitul, iar profitul distruge totul pentru că nu tine cont nici de democratie, nici de ideologie, de nimic“, spune omul de afaceri. Nu este întâmplător, crede el, că această criză a Europei a început în Grecia, locul de unde a luat fiintă civilizatia occidentală. Capitalismul si-a atins limitele si este nevoie de un nou sistem de organizare economică si socială.

Ioannis Paschalis, Yorgos Kossyvakis si Athanase Dakas au o alta versiune legat de colapsul tarii. Foto: Robert David

O CHESTIUNE DE MENTALITATE. Dincolo de toate aceste filosofii, nimeni nu poate nega că Grecia are o serie de probleme cât se poate de concrete si palpabile, cea mai importantă fiind evaziunea fiscală la scară largă. O recunosc si interlocutorii MONEY EXPRESS. Aproximativ un sfert din economie nu plăteste deloc taxe, potrivit unor estimări recente ale ministrului elen al Muncii. Salariile grecilor s-au dublat în medie în ultimul deceniu, ceea ce nu se poate spune despre productivitatea muncii în această tară. Iată o mostră: potrivit „The Economist“, în 2009, căile ferate grecesti au strâns doar 174 de milioane de euro din vânzarea de bilete de călătorie si alte venituri. Au cheltuit în schimb 246 de milioane de euro cu salariile si au pierdut în total 937 de milioane de euro. Explozia cheltuielilor publice a culminat cu organizarea Olimpiadei de la Atena din 2004. Yorgos Kossyvakis, om de afaceri grec si fost functionar la Comisia Europeană timp de aproape 20 ani, bănuieste că una din cauze este si mentalitatea acestui popor. „Trebuie să o recunoastem: grecii, ca si românii, au o mentalitate balcanică. (...) În Grecia, familia are un rol foarte mare. Multi tineri nu muncesc si preferă să stea cu părintii până la vârstă înaintată. În Belgia, la 20 de ani pleacă de acasă să muncească. Aici si religia are un rol...“, crede Kossyvakis, care îsi împarte timpul între Grecia, România si Belgia, având investitii importante pe bursele din cele trei tări. Kossyvakis are o viziune optimistă legată de viitorul tării sale. Grecia, spune el, va fi sustinută de Uniunea Europeană cu orice pret, „chiar dacă va fie nevoie de 20 de ani de reforme“. „Vor fi reforme importante, se vor face privatizări masive“, spune el.

Cât despre scenariul iesirii Greciei din zona euro, Kossyvakis nici nu vrea să audă. „Niciodată să nu spuneti asta. Nu se poate să te întorci înapoi. În ziua de azi nu este de conceput pentru mine ca o tară să iasă din zona euro“, afirmă categoric omul de afaceri. El crede că politicienii europeni „sunt mult prea destepti“ pentru a lăsa moneda euro să se piardă, deoarece asta ar însemna ca dolarul să devină din nou valuta-vedetă a lumii. Un faliment al Greciei ar fi o catastrofă si o umilintă pentru Uniunea Europeană care în 1999 a lansat euro – cel mai ambitios proiect al său si un simbol al unitătii bătrânului continent. Kossyvakis este însă un european convins si sustine că Uniunea Europeană va iesi mai puternică din această încercare. „Trebuie să devenim mai europeni. Nu ne mai putem permite să cheltuim mai multi bani decât putem produce“, spune Kossyvakis despre conationalii săi.

Din păcate eforturile lor s-ar putea să fie până la urmă inutile. Există voci avizate care spun că actuala criza grecească reflectă de fapt o slăbiciune inerentă zonei euro – o zonă monetară cu o rată a dobânzii făcută pe „mărime universală“ si aplicată unui set de 17 economii extrem de diferite, fiecare cu propria politică fiscală.

Oameni de afaceri de alte nationalităti – si deci mai putin implicati emotional – cred că iesirea Greciei din zona euro este inevitabilă. „Cred că grecii vor iesi până la urmă din zona euro si cu cât mai repede cu atât mai bine pentru ei“, spune Doru Lionăchescu, fondatorul casei de investitii Capital Partners. Pe aceeasi linie, omul de afaceri de origine israeliană Eli Davidai a comentat pentru MONEY EXPRESS că Grecia ar trebui să se întoarcă la drahmă cât mai repede. „Când a început totul acum doi ani, am spus că Grecia a intrat în zona euro pe baza unor statistici false si că prin urmare ar trebui să se întoarcă la drahmă. Nu s-a întâmplat acest lucru din motive politice. Acum, lucrurile s-au agravat si au de ales între întoarcerea la drahmă si restructurarea datoriilor. Orice altceva înseamnă doar amânare“, a comentat Davidai. Pentru cât timp?

O dramă, mai multe scenarii

De mai bine de o lună au fost vehiculate mai toate scenariile posibile. Default, faliment controlat, restructurarea datoriei suverane, stergerea unei părti a datoriei sau chiar iesirea din zona euro. Nici unul nu va fi usor de digerat de poporul grec.

1. LEHMANESQUE. Declararea default-ului statului grec (intrarea în incapacitate de plată) ar lovi din plin actori mari din sistemul bancar european – marii creditori fiind bănci franceze si germane – si implicit Banca Centrală Europeană (BCE). Însă cel mai mare pericol ar veni din asa-numitul „efect de contagiune“ (cum s-a întâmplat după căderea băncii americane Lehman Brothers) care s-ar răspândi asupra unor tări ca Spania, Portugalia, Irlanda, Italia, chiar Belgia, care la fel au scăpat din mână datoria publică.

2. BAILOUT x 2. Scenariul de salvare al FMI, BCE si CE, dirijat de la Berlin – încă 120 mld. euro, care se adaugă celor 110 mld. euro acordate anul trecut –, la pachet însă cu constrângeri bugetare draconice pentru Grecia ani buni de acum înainte. Un exemplu: reducerea deficitului în următorii trei ani de la 13% la doar 3%.

3. ROSTOGOLIREA DATORIILOR. Sau prelungirea maturitătii împrumuturilor Greciei, din 3–5 ani să ajungă la 5–10 ani. Un plan care are însă nevoie de sustinerea creditorilor privati, reticenti însă (unii) pentru că riscă să primească randamente mai mici decât cele promise initial. Fără o restructurare a datoriilor (considerată de unii investitori un default mascat), poate chiar o stergere a unei părti a datoriilor, sansele ca Grecia să reusească să achite integral nota de plată de 340 mld. euro sunt aproape nule.

4. IESIREA DIN ZONA EURO. Chiar dacă nu există un mecanism prin care vreo tară să poată iesi din zona euro, sunt totusi voci – inclusiv economistul Nouriel Roubini – care nu exclud iesirea temporară (optimistii) sau definitivă (radicalii) a Greciei.

Primul an de austeritate

În ultimul an, Grecia a trecut prin cea mai amplă consolidare fiscală realizată până acum de o tară din zona euro. Principalele măsuri luate pentru a reduce deficitul bugetar cu 5 puncte procentuale:

>Salariile nominale din sectorul public au fost reduse cu 15%
>Pensiile au fost reduse cu 10%
>Numărul angajatilor din sectorul public a fost redus cu 10%
>Cheltuielile militare si operationale au fost reduse
>TVA a fost mărită cu 4 puncte procentuale
>Accizele au crescut cu 30%

Datoria odioasă

Criza datoriilor suverane din Grecia a readus în actualitate conceptul asa-numitei „datorii odioase“, elaborat în anii ’20 de economistul rus Alexander Sacks.

1. NELEGITIMĂ. Potrivit teoriei sale juridice, o datorie publică contractată fără a consulta cetătenii si în detrimentul intereselor lor de către un regim dictatorial, oligarhic sau incompetent de care profită personal anumite persoane fizice sau juridice nu e legitimă, prin urmare nu ar trebui plătită.

2. HAIRCUT PENTRU GRECIA. Teoria a fost deja invocată si pentru usurarea poverii financiare pe care Grecia o are de dus cel putin în următoarea decadă. Si în cazul Greciei s-a sugerat organizarea unui audit international – cum s-a făcut în Ecuador si Argentina, de pildă – pentru a stabili cât din datoria publică a Greciei este „odioasă“, iar suma respectivă să fie stearsă.

3. PRECEDENTUL GERMAN. Într-un interviu recent acordat publicatiei germane „Der Spiegel“ pe tema situatiei actuale din Grecia, istoricul economic german Albrecht Ritschl a tinut să reamintească opiniei publice cel mai mare default al secolului al XX-lea: cel al Germaniei, după cele două Războaie Mondiale, când SUA si alte state au fost de acord cu un asa-numit „haircut“, prin care au fost reduse la jumătate datoriile de război ale Germaniei. A fost de departe o decizie care a înlesnit miracolul economic german de după.

4. PUTINĂ ISTORIE. În urma Tratatului de la Versailles, s-a stabilit că Germania si aliatii ei trebuie să plătească reparatii de război ce echivalau cu 100.000 tone de aur pur, adică 785 mld. dolari, la nivelul lui 2011. Peste opt ani, în 1929, a fost stearsă jumătate din datorie, iar când Hitler a ajuns la putere, plătile, evident, au încetat (Germania plătise doar o optime din sumă). Ultimele transe din această datorie au fost achitate chiar în octombrie 2010, la 20 de ani de la reunificarea Germaniei.

Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai expusă din zonă?

Potrivit presei internationale, circa 70% din datoria Greciei este detinută de către institutiile financiare din Franta si Germania.

1) FRANTA. Cea mai mare expunere a Frantei vine pe filiera Credit Agricole (una dintre primele trei bănci franceze ca mărime) care detine majoritar banca grecească Emporiki. Acest lucru face ca expunerea totală a Frantei să ajungă la 56,7 mld. dolari din care 15 mld. dolari sunt pe datoria suverană a Greciei.

2) GERMANIA. Are o expunere mai mare decât Franta la datoria suverană a Greciei – detine obligatiuni elene în valoare de 22,6 mld. dolari –, dar e mai mică în sistemul bancar grec. Prin urmare, expunerea totală a Germaniei ajunge la 34 mld. dolari.

3) MAREA BRITANIE. Marea Britanie nefiind în zona euro, băncile ei au o expunere relativ mică la obligatiunile elene – doar 3,4 mld. dolari. Însă călcâiul lui Ahile pentru Regatul Unit este Irlanda, unde expunerea pe sistemul bancar irlandez este de 188 mld. dolari.

Sursa: money.ro - Autori: Georgiana Stavarache, Mimi Noel

VA URMA ...

Ognuno di noi si lascia alle spalle migliaia e migliaia di dati, sparsi nella Rete, a testimoniare il nostro andirivieni sul Web. Alcuni ricercatori stanno ora studiando il modo di cancellare le tracce digitali delle persone, ad esempio creando file “a tempo” che si autodistruggono dopo un certo periodo. Proprio recentemente qualcuno ha fatto dei notevoli passi in avanti in questa direzione. Michael Backes, programmatore e a capo della Information Security and Cryptography alla Universität des Saarlandes, in Germania, ha creato un software di auto-cancellazione delle immagini e delle fotografie pubblicate on line. Per ora il programma (che costa 10 dollari) funziona solo con i formati Jpeg e soltanto se si usa il browser Firefox (altrimenti non è visibile), ma Backes, che ha messo in piedi il progetto X-pire!, assicura che presto sarà disponibile per altre estensioni e altri browser.

La data di scadenza è incorporata nel codice della foto; una volta superata, il file sarà ancora sul Web, ma non sarà accessibile. Ma c'è un problema: la foto può essere copiata a piacimento da altri utenti direttamente dallo schermo. Per evitare questo, occorrono altri accorgimenti. Tra i grandi esperti di queste tecnologie vi è Viktor Mayer-Schönberger, docente di Internet Governance and Regulation a Oxford, e autore del libro "Delete: The Virtue of Forgetting in the Digital Age". In attesa che Mayer-Schönberger e colleghi realizzino i software che ci permettano finalmente di decidere il destino, se non delle informazioni che ci riguardano, almeno dei nostri files, esistono modi più semplici per non far apparire on line il proprio passato digitale, come ricorda un articolo pubblicato su New Scientist.

Eccone uno. Nel 1980 nasceva Usenet, una rete mondiale di server interconnessi dove archiviare i dati (articoli, messaggi, post) generati e scambiati dagli utenti nei forum. Una sorta di archivio pubblico consultabile da tutti gli abbonati. Uno dei più grandi di questi forum era gestito da una società chiamata Deja News, che consentiva ai suoi utenti di applicare uno speciale tag - “X-No-Archive” - ai files che non dovevano essere archiviati. In questo modo, chi voleva poteva cancellare il proprio passaggio sul Web. Quando Deja News fallì e il suo database passò a Google, gli utenti chiesero al nuovo proprietario di rispettare le vecchie regole. Cosa che continua a fare tutt’oggi.

Ovviamente ci sono anche rimedi più “casalinghi” e di buon senso: per esempio, cancellare tutto ciò che si pubblica sul Web, il cosiddetto “nuking”. Secondo uno studio condotto da Danah Boyd, sociologa del Microsoft Research di Cambridge, Massachusetts, si tratta di una buona abitudine già adottata da molti teenagers statunitensi, che hanno imparato a cancellare velocemente i post lasciati su Facebook.

Fonte: galileonet.it