It seems it might be something as mundane as adding in the tiny forces that occur when minute traces of heat from the plutonium on board the probes bounce off their receiving dishes, creating a counterforce, which in turn, causes the craft to slow; if ever so slightly.
The Pioneer anomaly, as it’s come to be known, has had physicists scratching their heads ever since an astronomer by the name of John Anderson, working for NASA’s Jet Propulsion Laboratory, back in 1980, noticed a discrepancy between the slowdown rate projections for the craft and the rates they were actually experiencing, which led to the basic question, how could both probes be slowing down faster than the laws of physics projected? Possible explanations ranged from unknown mechanical issues with both craft, to dark matter pushing back, to possible flaws in the physics theories themselves.
But now, Frederico Francisco of the Instituto de Plasmas e Fusao Nuclear, Lisbon Portugal and colleagues, as they describe in their paper published inarXiv, seem to have solved the problem using a simple old technology.
Schematics of the configuration of Lambertian sources used to model the lateral walls of the main equipment compartment.
Suspecting that heat was involved, they started with follow-up work by Anderson in 2002 and Slava Turyshev in 2006, also from NASA’s Jet Propulsion Laboratories, who both showed that heat released from the plutonium onboard the spacecraft could very well explain a slowdown. Unfortunately, both concluded that such heat emissions could not possibly account for the amount of slowdown seen. But this was because neither man thought to consider the impact of heat hitting the backside of the satellite dish (antennae) and then bouncing back. Francisco and his team used a computer modeling technique called Phong shading to show how the flow of heat as it was emitted from the main equipment compartment could emanate outwards, eventually bouncing off the back of the dish, resulting in just enough counterforce to explain the gravitational discrepancy.
Case closed, as far as Francisco et al are concerned, but of course this being science, others will have to replicate the results before any sort of consensus can be found.
Spre deosebire de Schliemann sau Arthur Evans, care au descoperit fabuloase tezaure ale regilor din vechime cu pretul unor eforturi uriase si excavand mii de tone de pamant, arheologii viitorului vor beneficia de un ajutor venit... de sus. Acesta le va permite sa localizeze orice urma de edificii si obiecte aflate in adancurile Pamantului si sa sape la sigur, fara eforturi suplimentare.
Primele rezultate in domeniul arheologiei spatiale, cum a mai fost numita aceasta inedita ramura a stiintei moderne, dateaza de acum un deceniu, cand au fost puse in evidenta cu ajutorul satelitilor urmele unui oras antic, in estul Saharei. Dar cea mai recenta performanta in domeniu apartine italienilor Nicola Masini si Rosa Lasaponara, de la Consiliul National pentru Cercetare (CNR) si vizeaza descoperirea in regiunea adiacenta desertului Cahuachi a unor stravechi piramide ascunse sub straturi de noroi si piatra. Analizand imaginile transmise de satelitul Quickbird, cercetatorii peninsulari au relevat existenta unor vaste structuri piramidale acoperite in prezent de vegetatie, de-a lungul raului Nazca, nu departe de ruinele celui mai mare oras construit integral din caramizi de lut din lume.
Misterioasa populatie Nazca
Cu ajutorul imaginilor multispectrale si de inalta rezolutie s-a obtinut vizualizarea unor piramide care nu putusera fi identificate prin intermediul imageriei conventionale. „Stim ca multe capetenii importante au fost ingropate aici, sub tumuli piramidali dar acestia s-au erodat, in decursul secolelor, au fost acoperiti cu pamant si acum sunt aproape imposibil de localizat prin procedeele clasice”, spune Masini. Cahuachi este cel mai renumit sit arheologic al civilizatiei Nazca, infloritoare in Peru intre secolul I i.Hr. si secolul V d.Hr si decazand pe masura ce imperiul incas isi incepea ascensiunea.
Faimoase pentru „sculptarea” in desertul peruvian a sute de figuri geometrice si animaliere, ce nu se pot vedea in intregime decat din aer, populatia Nazca a construit Cahuachi ca pe un centru ceremonial, inconjurat de piramide, temple si piete unde preotii isi desfasurau ceremoniile macabre, incluzand si sacrificii umane, ce atrageau locuitori din toata regiunea. Intre anii 300 –350, doua dezastre naturale – o puternica inundatie si un seism devastator – au lovit Cahuachi.
Locul si-a pierdut sacralitatea, in acceptia populatiei Nazca, si a fost abandonat, nu inainte ca localnicii sa astupe cu pamant si nisip piramidele, din motive necunoscute. „Pana in prezent, am scos complet la iveala o structura uriasa, pe care am numit-o Marea Piramida. Un templu terasat si alte doua piramide mai mici se afla intr-o stare avansata de excavatie”, afirma veteranul Giuseppe Orefici, un arheolog care si-a petrecut zeci de ani din viata explorand Cahuachi si care in prezent colaboreaza cu CNR.
Avand o baza de 100 pe 109 metri, piramida nou descoperita consta in cel putin „patru terase etajate, ce sugereaza similitudini cu piramidele altor populatii amerindiene. „Este foarte probabil ca in interiorul acestor structuri sa descoperim oseminte umane, precizeaza Andrea Drusini, antropolog la Universitatea Padova, cu atat mai mult cu cat sapaturile anterioare au dus la identificarea, pe platoul peruan, a circa 20 de capete retezate, aduse ca sacrificii zeilor. In momentul de fata, arheologii investigheaza noilor piramide scoase la iveala cu ajutorul satelitului, sperand ca ramasitele umane si artefactele pe care cu siguranta le vor gasi in interiorul acestor structuri vor arunca o noua lumina asupra enigmaticei civilizatii Nazca.
Quelle che, fino a questo momento, si pensavano essere le "detonazioni" più luminose dell’Universo.
Si tratta di un tipo completamente diverso dalle supernovae conosciute, tanto da meritarsi una categoria a parte, creata da Robert Quimby e dal suo gruppo di astronomi del Californian Institute of Technology, cui va il merito della loro scoperta, raccontata su Nature.
Le supernovae sono esplosioni di stelle morenti o il risultato dello scontro tra due soli. Non passano inosservate perché liberano nell’Universo un’enorme quantità di luce, così intensa da eguagliare (anche se per poco tempo) la luminosità dell’intera galassia che le ospita. Gli astrofisici le classificano in diversi gruppi, a seconda del tipo di radiazione che emettono, rivelatore della composizione chimica. Questa carta di identità dipende dal decadimento radioattivo degli elementi generati durante l’esplosione, dello shock termico interno alla stella o dell’interazione tra la polvere stellare liberata durante l’esplosione e il materiale circostante. Il tipo Ia, per esempio, si ha quando vi è traccia di idrogeno e si verifica quando i resti di un sole morente succhia materiale da una stella compagna; il tipo II, che contiene idrogeno, si ha quando il core di una stella massiva collassa su se stesso. Al momento sembra che nessuno dei processi elencati possa però spiegare la formazione di queste nuove sei supernovae, che contengono ossigeno (e niente idrogeno) e liberano fasci di raggi ultravioletti per un tempo molto lungo. Secondo i ricercatori, questi dati si spiegherebbero solo in presenza di supernovae a grande raggio che si espandono ad altissima velocità.
Quimby ne ha individuate 4 tra il 2009 e il 2010, grazie al Telescopio Oschin sull’Osservatorio californiano del Monte Palomar. Le loro caratteristiche - la grande luminosità nonché la durata - gli avevano ricordato altre due strane esplosioni, osservate nel 2005 e nel 2006.
Dal momento che questa nuova classe di stelle in esplosione continua a emettere radiazione anche per anni, i ricercatori vogliono sfruttarle come fossero dei fari per illuminare gli angoli più remoti e primitivi delle galassie.
Scientists at the University of Illinois (U of I) believe they've stumbled upon a breakthrough that could eventually lead to the development of a lithium-ion battery that, much like some parts of the human body, actually heals itself. The researchers took an in-depth look at rechargeable li-ion batteries used in everyday items – cellphones, laptop computers and digital cameras – and discovered that those batteries tend to degrade over time.
Scott White, a University of Illinois materials engineer, stated, "There are many different types of degradation that happen, and fixing this degradation could help us make longer-lasting batteries." White claims that a battery's anode, which swells while charging and then shrinks during the discharge cycle, can eventually crack and that, in due time, is what can lead to a battery's demise.
After extensive testing, the U of I scientists discovered that by embedding tiny self-healing polymers that tear open and release indium gallium arsenide (a liquid metal alloy) the microscopic cracks in the anode could be filled in, thus rejuvenating the battery and potentially extending its useful life.
Dintre acestea, Palatul Operei Nationale, prima cladire care te intampina pe Ringstrasse – strada care incercuieste ca un inel vechiul centru – impresioneaza prin eleganta si masivitate, prin supletea coloanelor si multimea statuilor.
Cladirea a fost construita intre anii 1861-1869 dupa planurile arhitectului August von Siccardsburg si ale decoratorului Eduard von der Nüll. Ambii au inaltat edificiul in spiritul Renasterii franceze, ceea ce le-a adus aspre critici din partea publicului. Valul de dezaprobare l-a dus pe von der Nüll la sinucidere, iar Siccardsburg a fost victima unui infarct. Ambii s-au stins din viata inainte sa vada spectacolul de deschidere din 15 mai, cu opera Don Giovanni de Mozart. Edificiul care se numea „Teatrul liric imperial” nu a placut initial nici Curtii, care l-a gasit lipsit de stil. Cu toate acestea el a intrat treptat in peisajul orasului si in constiinta oamenilor iar in 1919 a devenit Opera Nationala. Distrugerea ei completa la 12 martie 1945 in urma unui bombardament, a fost o rana greu de vindecat.
Reconstruirea ei, dupa planurile lui Erich Bolternstern, Zeno Kosak, Otto Pessinger si R.H. Eisenmerg, care s-au orientat exact dupa modelul istoric, a fost o munca de 10 ani. Cele cinci statui de beton expuse intre colonade, privind spre strada din logia de la etajul superior reprezinta Eroismul, Drama, Imaginatia, Comedia si Dragostea iar bustul lui Mahler din hol este opera lui Rodin. Redeschiderea oficiala a avut loc la 5 noiembrie 1955 cu opera Fidelio de Beethoven sub conducerea lui Karl Böhm. De-a lungul vremii Opera din Viena a cunoscut o serie de directori si dirijori celebri. Printre acestia pot fi amintiti: Richard Strauss, Gustav Mahler, Clemens Kraus, Herbert von Karajan, Claudio Abbado, marturie a renumelui mondial de care s-a bucurat institutia, a carei orchestra oficiala este Filarmonica din Viena.
Sala Operei are o suprafata de 9000 mp si o capacitate de 2209 spectatori. Fosa orchestrei poate primi 110 persoane. Cladirea dispune de numeroase sali de repetitie: doua pentru balet, trei pentru ansamblu, una pentru intregul spectacol, 10 pentru solisti, o sala pentru orga si un studio cu 50 microfoane incorporate. Totodata renumele mondial al Operei din Viena este sporit de faimosul sau bal.
Primul bal de acest fel a avut loc 11 decembrie 1877, la numai opt ani de la deschiderea Operei, si a fost cunoscut sub numele „Serata la Opera Curtii”. Evenimentul a fost primit cu entuziasm de nobilime si de toti cei care aveau suficienti bani ca sa-si ofere un asemenea lux. De-a lungul anilor a fost respectata cu strictete tinuta participantilor. Este singurul bal din lume care impune reguli stricte in acest sens, cu exceptia uniformelor militare. Din 1935, balul a devenit un eveniment monden anual, tinut la date fixe, traditia fiind intrerupta in timpul Celui de al Doilea Razboi Mondial. Primul bal de dupa razboi a avut loc la 2 februarie 1956 si s-a bucurat de acelasi succes ca spectacolul cu opera Fidelio.
Plasata intre vecinatati ilustre ca Sala Albertina si Hofburgul, Opera cu scarile ei impunatoare si candelabrele aurite este o prezenta aproape magica in perisajul vienez, in care teatrele, casele si statuile compozitorilor te intampina la tot pasul iar angajatii institutiei, purtand cu mandrie costume de epoca, te poarta cu gandul intr-o lume in care auzi rasunand menuete si gavote, serenade si valsuri.
George Carlin May 12 1937 - June 22 2008 Thank you George Carlin, your insight was of huge importance for the human race, you will be greatly missed by many. You are forever in our thoughts.
Mille secondi, ovvero 16 minuti e 40 secondi. Tanto è il tempo per il quale i ricercatori dell’ esperimento Alpha (Antihydrogen Laser Physics Apparatus) del Cern sono riusciti a catturare alcuni atomi di anti-idrogeno. “ Un’eternità”, secondo Joel Fajanas, membro dell’esperimento e docente di Fisica a Berkeley. Si tratta, infatti, di un record assoluto: un tempo 5mila volte superiore a quello raggiunto lo scorso novembre sempre dai ricercatori dell’Alpha. Ma soprattutto, come spiega Jeffrey Hangst, leader dello studio, è un intervallo abbastanza lungo per cominciare a studiare queste particelle. Questo risultato è stato presentato sulle pagine di Nature Physics insieme a un resoconto dettagliato di quanto ottenuto nel corso degli scorsi dodici mesi: 112 atomi di anti-idrogeno creati e catturati per un tempo variabile tra un quinto di secondo e mille secondi.
Da quando, nel 2009, atomi di anti-idrogeno sono stati catturati per la prima volta (sono stati creati per la prima volta, sempre a Ginevra, nel 2002 ma si sono istantaneamente distrutti), la possibilità di studiare l’antimateria, postulata negli anni ’30 da Paul Dirac, si sta velocemente trasformando da sogno impossibile per appassionati di Star Trek e fantascienza, a realtà. Da allora, infatti, nel centro svizzero sono stati creati e catturati 309 atomi di anti-idrogeno. Ma il Cern con il suo Lhc non è il solo istituto occuparsi di antimateria: c’è anche il Relativistic Heavy Ion Collider (Rhic), negli Usa, dove lo scorso aprile è stato catturato l’antiatomo più pesante al mondo: l’antielio-4. Inoltre, non si può dimenticare Ams 02 (Alpha Magnetic Spectrometer), il cacciatore di antimateria che è appena arrivato sulla Stazione Spaziale Internazionale per catturare le particelle elementari nello Spazio.
Le particelle di antimateria sono, secondo il Modello Standard, il corrispettivo delle particelle di materia (elettroni, neutroni, protoni, ecc). Riprodurle in laboratorio non è più un problema per i fisici del Cern o di altri laboratori dotati di un acceleratore di particelle come il Large Hadron Collider. Grazie a questi strumenti, infatti, è lavoro di tutti i giorni creare anti-protoni che vengono poi mescolati con anti-elettroni o positroni (quelli della tomografia a emissioni di positroni) in una camera a vuoto, dove alcuni di questi si combinano per dare origine ad atomi di anti-idrogeno.
È qui che comincia il lavoro più complicato per i ricercatori. Queste particelle infatti si distruggono appena entrano in contatto con la materia, devono quindi essere catturate in complicate trappole: campi magnetici molto potenti e dalle maglie molto strette, chiamati bottiglie magnetiche. Queste particelle sono create direttamente all’interno delle trappole e individuate semplicemente interrompendo il campo magnetico e registrando la loro distruzione, che provoca un lampo.
Anzi, come ricorda il Guardian, questo processo, chiamato annichilazione, trasforma le masse delle particelle in energia secondo la famosa equazione di Albert Einstein, E=mc 2. Un Kg di antimateria che entra in contatto con altrettanta materia provoca un’esplosione circa 3000 volte superiore a quella di Hiroshima.
L’obiettivo di Hangst e colleghi, tuttavia, non è creare esplosioni (anche se questo tipo di esperimenti affascina molto gli autori di Science Fiction), quanto condurre esperimenti sull’antimateria per stabilire se essa ubbidisce alle stesse leggi della fisica della materia, e per capire perché, rispetto a quest’ultima, sembra essere così poco presente nell’Universo, sebbene durante il Big Bang se ne dovrebbe essere creata una quantità uguale.
Come riportato su Nature Physics, i ricercatori hanno già cominciato a studiare gli anti-atomi misurandone la distribuzione dell’energia. “ Potrebbe non sembrare molto emozionante”, commenta Jonathan Wurtele, coautore dello studio, “ ma si tratta del primo esperimento mai condotto su anti-idrogeno intrappolato. Quest’estate speriamo di riuscire a misurare cambiamenti indotti dalle microonde sullo stato atomico degli anti-atomi”.
His synergetic design is a floating permaculture, comprised of many green systems including wind power. Made possible by a grant from the Bakema Foundation and partnering with the Netherlands Architecture Institute and A10, Koering’s system is radical, futuristic, and would float about the North Sea.
Floating Permaculture offers a solution to the inevitable depletion of fossil fuels and its effect on food. “Normal” farming as we know it puts a strain on fossil fuels, as produce is often trucked hundreds of miles to consumers, which contributes to traffic, air pollution and carbon emissions. Koering feels that recent alternative methods, like rooftop farming, will still not be enough to sustain the population, as not every roof can support a farm or produce enough food.
The idea of a permaculture loop originates from the Aztecs, who sought to create self-sufficient farm systems. The multilayered floating farms draw energy from alternative resources, outfitted with solar receivers, wind turbines and wave turbines. Wastewater and rain water are filtered naturally, through either an algae farm and subsequent reactor, or through a filter system using zebra mussels, and then re-circulated to nourish the organic produce. The zebra mussels also provide nourishment for fish and chickens which are raised on the mass. The excrement from the fish and other animals is used to fertilize the rice paddies, which in turn feed the chickens – as does the excess algae from the water purification system. Each feeds the next.
One problem of this idealistic system is that the current technology that harvests wind and sun energy cannot maintain or store enough energy to sustain the permacultures. A hydrogen-fuel cell can help generate the necessary energy, which can then be stored in a hydro-electric power-plant.
This fantastical floating utopia may seem like a science fiction movie from the 1960s now, but could be a viable option in the future if our natural resources do in fact run out. Complex self-sufficient and looped systems may be the answer to food production if traditional farming is no longer an option.
Putini maestri ai picturii universale si-au dedicat cea mai mare parte a lucrarilor vietii rurale vazute în toata splendoarea ei si care se poate defini cel mai bine la o petrecere. Olandezul Jan Steen a fost marele contemporan al lui Rembrandt care s-a situat exact la opusul ideilor autorului „Lectiei de anatomie”. Personajele simandicoase ale mediului urban elitist dispar ca prin farmec la Steen, locul lor fiind luat de taranii cu zambetul pe buze, cu dor de chef pana-n zori, si de copiii care nu stiu decat sa se joace si sa faca o dezordine... încantatoare.
Modestul si mult gustatul Jan Steen (1626-1679), nascut la Leiden, a avut de mic anturajul tavernei si al chefliilor în fata ochilor. Localul „Halba rosie” era unica sursa de existenta a familiei sale, timp de mai multe generatii. Astfel, chiar daca Jan studiaza la scoala latina (era catolic) – specializata în teme religioase si portretistica –, viata rurala l-a atras cel mai mult si în special scenele de interior pline de buna dispozitie. Foarte rare sunt peisajele bucolice, cu pastorii si agricultorii în plina activitate. Marea bucurie a creatiilor sale a fost sa surprinda chipul oamenilor simpli, gesturile lor atunci cand se reunesc la o masa plina de bunatati. Si la fel de important pentru spiritul sau de observatie a fost obsesia detaliilor amuzante, caci maestrul priveste atmosfera de petrecere cu duiosie si dulce ironie.
Cine altul decat Steen s-a transformat într-un patron (mai putin dibaci la finante) de berarie, în localitatea Delft. Chiar daca a dat faliment, ochiul vigilent al artistului a retinut toate amanuntele unui chef, inclusiv o femeie bine cherchelita care nu mai gaseste drumul spre casa si devine fara voie bufonul satului. Cine altul putea sa observe cearta dintre doi jucatori de carti, bine afumati, gata sa se înfrunte cu cutitele. Evident, din compozitie nu lipsesc copilul si cainele sau, pentru a mai îndulci atmosfera.
Ironia maestrului triumfa în lucrari precum cea intitulata „Lumea cu fundu-n sus”, în care, la finele unei petreceri dintr-o sufragerie de la tara, un catel se suie pe masa si termina tortul uitat de meseni. Înduiosatoare este scena pe care ne-o descrie Steen cu prilejul celebrarii Sfantului Nicolae (care pe vremea sa era un fel de sarbatoare de Craciun). Copiii primesc dulciuri, jucarii si pantofi; unii se bucura, dar altul, mai maricel, începe sa verse lacrimi – probabil parintii îl uitasera. Dar si cu acest prilej exista în scenariu o armonie exceptionala între veselie si dezordinea din interior, iar toate personajele, multe ca de obicei, au fizionomii semnificative.
O panza care m-a impresionat în mod special este „Scoala satului”. Pare ca atmosfera si scenografia sunt preluate din Amintirile lui Creanga, desi geniul Humulestilor avea sa se nasca doua secole mai tarziu. În prim-plan este baiatul lenes, care atipeste obosit de învatatura; altii stau la o masa comuna si dezleaga buchiile. La masa centrala sta învatatoarea care corecteaza lectiile, iar în fundal copiii se joaca si se urca pe masa nepasatori. Într-o alta scena scolareasca, un poznas, asa ca Nica al Petrei Ciubotariul, primeste cateva lovituri la palma cu o lingura de lemn...
Inconfundabilul Jan Steen ne aduce aminte cu un talent inegalabil cum se îmbina sotiile copilariei si pataniile oamenilor mari, acolo unde armonia vietii colective este imbatabila. Emotionantele lui scene cu multe si vioaie personaje ne fac sa ne gandim unde este viata reala: la tara sau într-o urbe unde oamenii se însingureaza si petrec tot mai izolati? Pacat ca acest maestru al vietii rurale a trait numai 53 de ani si nu a avut un urmas pe masura.
Logic, de altfel, intrucat hrana e cea care furnizeaza energia necesara fiecarei celule a corpului nostru. Or, daca ceea ce consemnam nu intruneste exigentele naturale ale organismului, dezechilibrul devine inevitabil. Iata un motiv suficient de serios pentru ca, in cele ce urmeaza, sa va sugeram cateva repere de urmarit in legatura cu nutritia in contexte cotidiene dintre cele mai obisnuite.
„Mancarea-gunoi”
In multe tari occidentale, circa 20% din adultii intre 35 si 74 de ani sunt obezi si limita minima de varsta a imbolnavirii e in scadere. Tinerele de azi au la 28-29 de ani, in general, aceeasi talie ca mamele lor la 50 de ani. Fenomenul „devoreaza” lumea contemporana. Americanii numesc, fara echivoc, aceasta veritabila indopare planetara, junkfood, adica „hrana de pubela”, cum am zice pe romaneste. Se arata cu degetul catre producatorii din industria agroalimentara, care trimit pe piata alimente cu prea multa grasime, sare sau zaharuri. Se arata insa si spre politicile total ineficiente, ca si spre o serie de deprinderi nesanatoase si totusi cultivate in mod paradoxal de o mentalitate paguboasa, asa-zisa moderna. O moda ce nu are totusi nimic comun cu croiala ori culorile hainelor. Si mai grav – cum remarca specialistii cu ingrijorare – este impactul promotiilor alimentare asupra copiilor si tinerilor. Sa vedem cam ce ne face cu ochiul de pe rafturile magazinelor!
La cumparaturi
Tentatiile sunt foarte mari, cam in orice magazinas sau hipermarket am intra. Ideea citirii etichetelor, frecvent invocata, inca nu a prins la consumatorul roman. Apoi, unele ingrediente sunt denumite stiintific, altele nu apar pe ambalaj. Totusi, e utila cunoasterea catorva indicii generale: u lista ingredientelor e scrisa in ordine descrescatoare, de la cea mai mare cantitate la cea mai mica; u in paine, prajituri, sos tomat, conserve de legume, cu cat apar mai putine ingrediente, cu atat sunt mai sanatoase; u produsul e cu-atat mai bun, cu cat contine mai multe ingrediente dintre cele pe care le folositi acasa, la gatit; u mancarurile gata preparate, cu carne sau cu peste, e bine sa contina cel putin de doua ori mai multe proteine decat lipide; u produsele cu continut de sirop de glucoza-fructoza sau uleiuri exotice e mai sanatos sa... le lasati pe raft. Mai in amanunt, ce luam si ce trecem cu vederea?
Paine, produse de patiserie, mic-dejun
De preferat produsele din faina integrala, cele tip graham, cu seminte, cu cat mai putina faina alba (rafinata), din fulgi de cereale. Atentie la etichete, deoarece produse cu aceeasi denumire au ingrediente diferite, de la un fabricant la altul. Treceti pe langa briosele bogate in grasimi hidrogenate, deloc prietene ale sanatatii. La fel, ignorati batoanele, cornurile, chiflele din faina alba, prajiturile cu orez integral, cerealele glasate sau caramelizate, deoarece au o mare putere glicemianta.
Produse din lapte
Iaurturile naturale domina topul. Deserturile lactate sunt bune, insa nu mai des decat de doua ori pe saptamana. Telemeaua poate fi consumata in cantitati mici la o singura masa, cu observatia ca branzeturi ca feta sau mozzarella sunt cam grase. „Uitati” pe raft iaurturile light sau indulcite, pe cele cu fructe ori cu sirop de glucoza-fructoza.
Carne si peste
Gaina si curcanul crescute cat mai natural (dificil deziderat!) ar fi preferatele nutritionistilor. Carnea de vita sa nu aiba mai mult de 5% grasime, iar cea de porc sa fie consumata mai rar si in cantitati mici. E bine daca exista variatie in privinta sortimentelor. Pentru sanatatea dumneavoastra, evitati carnurile tratate cu multa sare (gen pastrama), rulourile de pui, mezelurile si preparatele tip barbecue. Un motiv serios, oricat de apetisante ar fi acestea: aproape niciodata nu avem indicii despre conditiile in care au crescut animalele si in ce fel s-au preparat produsele respective. Pestele e de preferat cel congelat (somon, cambula, macrou etc.) sau in conserva (ton, sardina, macrou, dar si scoici, ca produs oceanic). Lasati pe altadata icrele tarama sau surimi.
Dulciuri
Un capitol „greu”, din care e bine sa alegeti ciocolata (neagra, alba, cu lapte, cu sau fara alune), cu singura recomandare sa nu consumati in exces. Creme de ciocolata precum Nutella nu fac rau, daca nu depasiti doua lingurite la un mic-dejun. De altfel, pentru toate dulciurile, aceeasi indicatie: consum ponderat, deci nu prea mult si nu prea des. Evitati prajiturile preparate cu sirop de glucoza-fructoza, incriminat in cazul epidemiei planetare de obezitate si al diabetului. De mentionat aici si compoturile cu indulcitori: sunt gustoase, dar fructele sunt dulci prin insasi natura lor.
Bauturi
Ne referim la cele nealcoolice, desigur, sector in care o bila neagra primesc sucurile preparate din apa carbogazeificata indulcita, colorata si aromatizata cu diverse chimicale. De preferat apa minerala (plata sau nu), cea de la robinet – eventual, tinuta in „repaus” mai multe ore si cu un foarte mic adaos de sirop si, desigur, sucurile de fructe 100%, cu observatia ca acestea nu contin fibre. Uitati ca exista bauturile „racoritoare” mentionate mai sus cu bila neagra, obtinute pe baza de concentrate. Data viitoare, vom continua periplul nostru alimentar in slujba sanatatii.
(p)Link
Commenti
Storico
Stampa
Spre deosebire de Schliemann sau Arthur Evans, care au descoperit fabuloase tezaure ale regilor din vechime cu pretul unor eforturi uriase si excavand mii de tone de pamant, arheologii viitorului vor beneficia de un ajutor venit... de sus. Acesta le va permite sa localizeze orice urma de edificii si obiecte aflate in adancurile Pamantului si sa sape la sigur, fara eforturi suplimentare.
Dintre acestea, Palatul Operei Nationale, prima cladire care te intampina pe Ringstrasse – strada care incercuieste ca un inel vechiul centru – impresioneaza prin eleganta si masivitate, prin supletea coloanelor si multimea statuilor.
Putini maestri ai picturii universale si-au dedicat cea mai mare parte a lucrarilor vietii rurale vazute în toata splendoarea ei si care se poate defini cel mai bine la o petrecere. Olandezul Jan Steen a fost marele contemporan al lui Rembrandt care s-a situat exact la opusul ideilor autorului „Lectiei de anatomie”. Personajele simandicoase ale mediului urban elitist dispar ca prin farmec la Steen, locul lor fiind luat de taranii cu zambetul pe buze, cu dor de chef pana-n zori, si de copiii care nu stiu decat sa se joace si sa faca o dezordine... încantatoare.
Logic, de altfel, intrucat hrana e cea care furnizeaza energia necesara fiecarei celule a corpului nostru. Or, daca ceea ce consemnam nu intruneste exigentele naturale ale organismului, dezechilibrul devine inevitabil. Iata un motiv suficient de serios pentru ca, in cele ce urmeaza, sa va sugeram cateva repere de urmarit in legatura cu nutritia in contexte cotidiene dintre cele mai obisnuite.
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3
