Immagine
 Trilingual World Observatory: italiano, english, română. GLOBAL NEWS & more... di Redazione
 
   
 
Di seguito tutti gli interventi pubblicati sul sito, in ordine cronologico.
 
 
By Admin (from 19/07/2011 @ 14:00:17, in en - Global Observatory, read 675 times)

Modeling crowd behavior can help engineers design buildings and other public spaces so as to prevent deaths and injuries during emergencies. But it is hard to design virtual crowds that realistically mimic real ones.

European researchers have now shown that a simple model based on one cognitive factor—vision—can predict pedestrian behavior in various types of crowds. It represents significant progress in a field that has been trying to move away from purely physics-based models.

"There's no clear way to describe the cognitive processes of each individual, but with this vision-based approach, it's actually very simple," says Dirk Helbing, of the Swiss Federal Institute of Technology in Zurich, who carried out the work with Mehdi Moussaïd and Guy Theraulaz, of Université Paul Sabatier in Toulouse, France.

The study, which appears in this week's issue of Proceedings of the National Academy of Sciences, was inspired by previous research that used eye-tracking data to determine how people predict the trajectory of an airborne ball in order to catch it. Numerous other studies have suggested that walking, like catching a ball, is primarily governed by vision. So the researchers hypothesized that using visual factors, mainly line of sight and visibility, would allow them to better model crowd behavior.

The researchers gave virtual crowd members the ability to "see" their surroundings and navigate accordingly. They found that their vision-based model predicted pedestrian behavior surprisingly well for both small and large crowds as long as the physical influence of the crowd as a whole was also considered. They suggest that the model could help avert such crowd disasters as the Love Parade incident that killed 19 concertgoers in Germany last summer, by providing designers with new information about how pedestrians will attempt to move quickly through a specific space.

The model primarily indicates how vision affects pedestrians' direction and speed—two forces that often compete when a person is navigating pedestrian traffic. The researchers predicted pedestrian trajectories using the model and then compared their predictions with data from real-life pedestrian scenarios. They found the trajectories matched up almost exactly.

To model crowd disasters, though, they had to consider involuntary as well as voluntary behaviors. What the pedestrian can see remains important, but sometimes the push and pull of the crowd can be even more so. "When the crowd becomes high-density, the simple model isn't enough," says Theraulaz. "You have to take into account the rules of physical contact."

Adding a physical-force component to the vision-based model allowed the study authors to predict pedestrian behavior in different types of overcrowding situations, such as a bottleneck around a blocked exit or a pileup that forms behind a fallen pedestrian.

When the study authors applied their modified model to a real-world bottleneck disaster, they were able to predict the location of the highest-risk areas and map out how pedestrian collisions would spread once the situation became critical. "This is the most dangerous type of case," says Helbing. "You can do video analysis afterward, but even then it's hard to see exactly what's going on, because people are hardly moving."

One of the biggest advantages of the vision-based model is its versatility, says Michael Batty, an urban planning researcher at University College London, who studies crowd modeling. "It's relevant to a whole range of pedestrian situations, and that's what makes it more testable," he says. The study authors suggest that the model could also be used to analyze crowd disasters in low-visibility cases, such as fires, and could help improve the design of crowd-navigating robots.

Source: Technology Review

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 
By Admin (from 19/07/2011 @ 11:00:23, in ro - Observator Global, read 587 times)

 Exista orase si locuri care, desi adevarate muzee in aer liber, rod al muncii sutelor de artisti, par dominate de umbra unuia dintre ei. Valea Loirei, cu castelele sale, este marcata de amintirea marelui Leonardo, Roma de cea a lui Michelangelo, Londra de a lui Christopher Wren si Barcelona de cea a lui Gaudi. Parisul „Orasul luminilor” cu multimea palatelor si catedralelor, a podurilor si a gradinilor, pare a fi dominat de personalitatea lui Rodin.

In Gradinile Luxemburg, in Tuileries si in multe, multe alte locuri, vezi tasnind din iarba statui de bronz purtand semnatura maestrului, muzeul Orsey si alte cateva ii etaleaza opere la loc de cinste, dar fantasticul sau talent, imensa lui forta se degaja, invaluindu-te cu totul, in muzeul care ii poarta numele.

Aflat nu departe de vestita Place de la Concorde si de Podul Alexandru, pe malul stang al Senei, muzeul este gazduit de Palatul Biron, construit intre 1728-1732 dupa planurile arhitectilor Gabriel si Jean Aubert. Initial, edificiul a apartinut familiei bancherului Abraham Peyrene de Moras si a devenit un loc de petreceri stralucitoare, apoi intre 1737-1753 a fost inchiriat de ducesa de Maine si vandut in cele din urma ducelui de Biron, maresal al Frantei si locuit de acesta pana in 1788. In anii care au urmat a fost ocupat de mai multe personalitati politice si in 1820 a fost transformat in scoala confesionala si manastire apartinand calugaritelor ordinului Sacré-Coeur, loc unde erau educate fetele din familii nobile.

In 1904, asezamantul a fost desfiintat ca institutie si palatul devine in scurt timp locul de intalnire a artistilor vremii printre care Isadora Duncan, Jean Cocteau, Matisse, Rilke si Rodin, aflat atunci in culmea gloriei. In 1911 cladirea intra in proprietatea statului. In 1916, Rodin (1840-1917), aflat in casa de la Meudon, se angajeaza sa lase statului intreaga sa opera si colectiile de arta si in 1919, la doi ani dupa moartea artistului, Muzeul Rodin isi deschide portile. E greu de imaginat bogatia si, varietatea operelor care innobileaza acest locas.

In holul de onoare esti intampinat, printre alte capodopere de „Mainile lui Dumnezeu” si de vestita „Catedrala”, acea eleganta impletire de alte doua maini, una de barbat si una de femeie, inaltate spre cer si simbolizand prin deschiderea dintre ele ogiva. In partea dreapta este expus celebrul „Sarut”, iar in partea stanga exista o sala inchinata iubitei artistului, Camille Claudel careia i se expun cele mai importante creatii, printre care „Valul”, statuie realizata in onix si bronz. Pe peretii salilor de la parter si etaj atarna panze semnate de cei mai vestiti pictori ai vremii si peste tot sunt risipite mobile pretioase care au apartinut artistului.

Daca interiorul adaposteste sute de exponate, un numar impresionant de opere se afla si in gradinile din jur. In curtea de onoare, pe langa galeria cu antichitati, este expus, in partea stanga, grupul statuar reprezentandu-i pe „Burghezii din Calais” si nu departe de acesta se inalta „Poarta Infernului”, sinteza a creatiei sale. In partea dreapta printre boschetele frumos aliniate rasar statuia lui Balzac si Ganditorul pe soclul sau inalt.

Noul pavilion de la poarta este dedicat desenelor iar gradina din spate, cu aleile ei umbroase si multimea statuilor te invita la clipe de odihna unica. Printre arborii de aici se zareste cupola aurita a Domului Invalizilor, mormantul lui Napoleon, o alta umbra care domina Parisul. Cele doua personalitati fantastice, sunt intr-un fel alaturi, sfidand moartea si parand sa traiasca inca in sufletele tuturor locuitorilor tarii.

IRINA STOICA - magazin.ro

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 

Nel primo caso il paziente è capace solo di movimenti riflessi, al contrario una persona in stato di minima coscienza dà segni, seppur minimi, di attività motoria volontaria, come il movimento degli occhi per seguire un famigliare. Ma cosa cambia a livello cerebrale? Se lo sono chiesti i ricercatori dell’Università di Liegi, dell’University College of London e dell’Università di Milano, scoprendo che la presenza di un certo grado di coscienza è associata all’abilità di diverse parti del nostro cervello di interagire tra loro in modo bidirezionale. Il loro studio è stato pubblicato su Science. Marcello Massimini, neurofisiologo dell’Università di Milano, che ha preso parte allo studio, spiega a Galileo l’importanza e il significato delle scoperta.

Dottor Massimini, perché è così difficile distinguere tra stato vegetativo e stato di minima coscienza?

“La difficoltà deriva dal fatto che, tipicamente, valutiamo la presenza di coscienza sulla base della capacità di un soggetto di interagire e comunicare con il mondo esterno, un metodo efficace ma non sempre sensibile. È infatti possibile che un soggetto sia completamente isolato dal mondo esterno, incapace di comunicare e sia, tuttavia, cosciente. Una situazione di questo tipo può occorrere a tutti noi durante la fase REM del sonno quando, benché incapaci di ricevere stimoli dall’ambiente esterno e benché paralizzati, sogniamo. A maggior ragione questa dissociazione tra capacità di coscienza e capacità di comunicare con il mondo esterno può occorrere in pazienti affetti da gravi lesioni cerebrali nei quali le vie sensoriali e le vie motorie possono essere interrotte”.     

Come viene stabilità oggi a livello clinico la differenza tra i due stati?

“La diagnosi differenziale tra questi due stati si basa sulla somministrazione di test neuropsicologici specifici come la Coma Recovery Scale Revised. Fondamentalmente, queste scale valutano la capacità del paziente di fornire risposte motorie adeguate a fronte di stimoli più o meno specifici. Se queste risposte sono presenti, non vi è dubbio che il paziente sia, in qualche misura, cosciente. Il problema si pone quando la persona non risponde: in questo caso rimane il dubbio che il paziente sia cosciente, pur senza riuscire a scambiare informazione con l’ambiente esterno. Dunque, nel caso dell’esame clinico di chi ha subito una grave lesione cerebrale, l’assenza di una prova di coscienza non è necessariamente prova dell’assenza".

Quali sono invece le differenze tra stato vegetativo e stato di minima coscienza a livello cerebrale da voi studiate?

“Utilizzando l’elettroencefalogramma ad alta densità e un protocollo di stimolazione acustica (un tono acustico diverso, nel contesto di una sequenza di toni omogenei) abbiamo osservato un’importante differenza nel modo in cui l’informazione sensoriale viene processata dal cervello di pazienti in stato vegetativo rispetto a pazienti che sono in uno stato di coscienza minima. Come accade nel caso di soggetti sani, nei pazienti in stato di coscienza minimale uno stimolo sensoriale rilevante (un tono acustico diverso appunto) genera prima un’onda di attivazione neurale che procede dal basso verso l’alto, dalle aree corticali sensoriali primarie del lobo temporale verso le aree associative frontali, e poi un’onda in direzione opposta (top-down). Proprio quest’onda di rientro, dalle aree frontali associative a quelle sensoriali, manca nei pazienti con una chiara diagnosi di stato vegetativo”.

Che significato hanno queste differenze?

“Questi risultati confermano l’ipotesi che la coscienza derivi dalla capacità di diverse aree cerebrali di influenzarsi reciprocamente e dinamicamente. In altre parole, la coscienza dipende dalla capacità di un cervello di sostenere una complessa rete di comunicazione al suo interno e dallo svolgersi di un dialogo continuo e bidirezionale tra le aree corticali primarie e quelle associative. In futuro, lo sviluppo di metodiche in grado di ascoltare direttamente questo dialogo interno al cervello rappresenterà un passo importante per la diagnosi e la comprensione dei disturbi della coscienza in pazienti portatori di gravi lesioni cerebrali”.

Detail-coscienza

In che modo sarà possibile comprendere meglio il “dialogo interno del cervello”?

“Il nostro studio era focalizzato su un particolare circuito, quello temporo-frontale, ma in realtà bisognerebbe valutare la capacità di comunicazione su una scala più vasta e generale. Per questo vale la pena sviluppare nuove tecniche di misura, come la combinazione di stimolazione magnetica transcranica e di elettroencefalografia, che siano in grado di accedere direttamente alla molteplicità di circuiti che costituiscono il sistema talamo-corticale”.

Fonte: galileonet.it

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 

It's code red on Mars. A storm has knocked out our Martian colony's main power supply and the base has been running on backup power from a nearby array of solar panels.

But as the storm continues to rage, the winds tear the solar panels from their anchors, dashing them across the Martian rocks. The colonists can't risk venturing outside in these treacherous conditions. There's nothing else for it: time to deploy the programmable matter.

That scenario is a long way in the future, but the first programmable materials are already on their way. Essentially, programmable matter is a clay-like, electronic material that can shape itself into different functional configurations at your command. The simulated Martian scene, which recently played out at a conference on robotics and automation technology, illustrates its potential. One day some innocuous-looking, amorphous material could, at the touch of a button, turn itself into a tool to repair a broken solar panel, an entirely new solar panel, or even a robot to install it for you. And it is not just future Martian pioneers who will benefit. The stuff could make the Swiss army knife look as inadequate as a "spork", put an end to electronic waste, and even revolutionise medicine.

The idea of programmable matter dates back to 1952, though not under that name. John Von Neumann, the father of the architecture used almost ubiquitously in today's computers, was on the hunt for a mechanism that could ape, in silicon, biology's trick of self-reproduction. But his so-called cellular automata stayed in the realm of mathematical fantasy until 1991, when two engineers, Tommaso Toffoli and Norman Margolus, penned a manifesto calling for experiments on machines based on the principles of cellular automata, which they rechristened programmable matter (Physica D, vol 47, p 263). But even by that point, computers were neither small nor powerful enough to bring the idea of microscopic, self-replicating machines much closer to reality.

That's about to change. The astonishing computing advances of the past 10 years have convinced many engineers that programmable matter's time is at hand. To that end, the engineers working on the problem have defined the criteria programmable matter must meet in order to fulfil Von Neumann's original dream. Most crucially, it needs building blocks that can act individually but also as part of a network. Each of these must have an energy source, some way of receiving and processing information and some physical means of acting on that information. And to get to the stage where it can form itself into something useful, these building blocks need to be very small indeed, and they must be mobilised in enormous numbers.

Natural inspiration

These criteria might seem familiar to biologists: they are the same for every multicellular organism on Earth. Consider the basic piece of biological hardware, the cell. It can grow, obtain fuel and carry out complex operations at the behest of its DNA software, while also operating as part of a much larger whole. If part of the organism is damaged, the cells recognise and process the signals, and effect a repair. And when the organism dies, it disintegrates, breaking down into a molecular buffet that can be reused by other organisms. Electronics don't do such things. A smashed-up cellphone stays broken, and when it becomes obsolete, it cannot recycle itself.

The obvious temptation, then, is to hack actual biological cells to our own advantage. At Harvard University, David Liu and his group started down this avenue. Liu's group used complementary DNA base pairs as a "Velcro" to bind together millimetre-scale synthetic building blocks (Nature, vol 394, p 539).

But there is a problem with turning biological systems into programmable matter - the strength of the bond. "It was not nearly as strong as conventional adhesives such as epoxy," Liu says. "The bond's strong enough to hold a glass of water, maybe, but not much more." And that is why other teams have looked to electronics instead.

But while plastic and metal are strong, electronics has its own limitations. Chief among them is the way its intelligence is distributed: whereas a cell has all its sensing and processing mechanisms contained within, electronic devices have just a few "thinking" parts - microchips - in charge of a whole lot of dumb metal. The key to turning an electronic device into programmable matter is to give it more thinking parts. In fact, the intelligence of the whole should be imbued throughout the parts. "We want a robot's body to also be its brain," says Daniela Rus, a roboticist at the Massachusetts Institute of Technology, who is working on several approaches to programmable matter.

And indeed, some of the first working prototypes of programmable matter consist of groups of scaled-down, reconfigurable robots. Mark Yim of the University of Pennsylvania, Philadelphia, has built a set of programmable, 6-centimetre-wide "CKBots"(pictured, right) that can sense and communicate with each other and work as a team. Some of the cubes have cameras, LED lights and accelerometers, while others have embedded computers, positioning sensors and servo motors that allow them to rotate and manoeuvre.

In 2008, Yim's lab demonstrated the potential of the CKBots by assembling 15 cubes into a crude humanoid shape with two legs and a torso. With a swift kick the modules broke apart and scattered, lying on their sides with their LED lights blinking like the eyes of stunned animals. In reality, though, they were communicating. Each module pulsed a pattern of flashing light that identified its position in the original configuration, and the cameras scanned the scene to catch the signal from their former neighbours. Soon, the clusters began to twitch, flipped up and snaked towards each other. Within a few moments, they had reassumed their humanoid shape and the reconfigured robot took a couple of tentative steps. When Yim and his team uploaded a video of the reassembling robot to the web, it quickly went viral.

Yim's CKBots were largely the tools of choice for the Mars simulation, part of the Planetary Contingency Challenge at last year's International Conference on Robotics and Automation in Anchorage, Alaska. Teams were tasked with designing and assembling a remotely operated robot that could scramble across the uneven surface of Mars, pick up the strewn solar panels and reattach them to their original structure. Unless they brought systems of their own devising, the contestants were supplied with CKBots that they could assemble into modular robots with various appendages. The CKBot-based team that covered the ground and reattached the most solar panels in the time allowed was from Harvard University.

Compared with nature's efforts, though, the CKBot is still a decidedly clunky affair. To create real programmable matter, consisting of thousands or millions of bits that can be moulded and remoulded like clay, those units will need to be far smaller than Yim's.

The solution might just be to start smaller. That's what Seth Goldstein is doing at Carnegie Mellon University in Pittsburgh, Pennsylvania, using building blocks he calls claytronic atoms, or catoms (IEEE Computer, vol 38, issue 6, p 99). Rather than designing a fully endowed robotic cube, he has coaxed flat silicon to curl into tiny spheres and cylinders 1 millimetre across or less. The obvious problem with this approach, though, is finding space for the robot's innards.

Fluid movement

Goldstein solved the problem by reducing the robot's insides to circuitry and electrodes printed onto the silicon. The fundamental idea is that when two catoms get near each other, their electrodes become either positively or negatively charged, and that is how they stick to each other. Movement and power comes from an external track that is akin to the third rail of a railroad track, and the electrostatic force it creates attracts the catoms to it. Changing the current running in separate sections along the track drags the catoms along.

Now the team is trying to work out whether they can find a way to get the catoms to move without the track, using only the electrostatic forces between catoms.

Goldstein is dreaming big: hundreds of thousands, if not millions, of these catoms could be deployed at a moment's notice. That could have applications in medicine. "If you could take a pill of this stuff," he says, "it would change its shape inside you, do its job, and then flush itself out." Such applications depend on making the basic unit of programmable matter a lot smaller than a millimetre, and it is as yet not clear how that can be achieved while still allowing them to be smart enough to communicate with each other.

But is that component-to-component coordination strictly necessary? Hod Lipson, a researcher at Cornell University in Ithaca, New York, thinks not. Instead of imbuing individual components with the intelligence to adhere to each other, he and his team are manipulating the surrounding environment to coax the components into place. After all, that's how nature does it: biological structures assemble themselves in liquid environments, using random fluid motion as a transit system. Amino acids and proteins might eddy about for several minutes before they find another molecule to which they can attach.

Lipson simply translated that principle. His centimetre-sized cubes are perforated, waterproof computers with a valve on each face. Submerged in water, each cube can autonomously open and close any of its valves. The flow of water through one free-floating cube will subtly pull a second cube toward it. When the second cube latches onto the first, both automatically open the correct valves that will form a new path for the water to flow through. This attracts more and more cubes. Using this method, the team was able to assemble a structure of 10 cubes (IEEE Transactions on Robotics, vol 26, p 518). They have similarly experimented with assembling structures out of 500-micrometre silicon tiles (Applied Physics Letters, vol 93, p 254105). "Ultimately, we want to find ways to assemble a million millimetre-scale cubes," Lipson says. "So we still have some way to go."

But there's another option for programmable matter, and it's a bit of a radical departure. Perhaps programmable matter doesn't need to consist of separate bits, says Rus. She and her colleague Robert Wood, at Harvard University, have taken their inspiration from origami to reconceive programmable matter as a single, rigid sheet with inlaid circuitry and predefined creases (Proceedings of the National Academy of Sciences, vol 107, p 12441). This approach bypasses the tricky problem of getting large numbers of robots to talk to each other.

Each crease is created from a shape-memory alloy - a metal that "remembers" its original shape - which bends when electricity flows through the sheet. The sheets are identical, consisting of interconnected triangles, but different programming induces them to adopt one of a number of predetermined shapes. So far, the shapes are small and fairly rudimentary, but it's a good start. Eventually, the researchers hope the shapes could be determined by stickers that would contain programming instructions that direct electricity through the desired circuitry. So, for example, applying a "tripod" sticker would cause the sheet to fold itself into the shape of a tripod. "If you had a stack of smart sheets in your backpack, you could grab one and make it turn into anything on demand," says Rus.

Some of these approaches might not see applications for decades. That's why some researchers, like Neil Gershenfeld of MIT, are focusing instead on a parallel research effort called functional digital materials, which may deliver benefits in the shorter term. Like programmable matter, these building blocks can be assembled into relatively complex structures. Unlike programmable matter, however, they can't do it themselves, instead requiring a machine to assemble them. Gershenfeld's mechanism is a cross between a 3D printer and a rapid-prototyping machine. The machine can assemble complex structures out of different building blocks, printing, for example, a cellphone's circuit board out of lego-like conductors and insulators. But here's the kicker. After the machine has created a structure, it can disassemble it back into the original constituent bits, and then reuse those parts to make something new. "It's just like when a plant dies in the forest, and its components turn to mulch," he says. "It's going to mean the end of trash."

Gershenfeld predicts that his prototypes will be mass-produced within about five years. Commercial applications of programmable matter, by contrast, are at least 20 years away. Nonetheless, he says, all the research now under way is solving different parts of what were once thought fundamental roadblocks. Catoms are small; shape-memory sheets can create specific designs; fluid cubes can self-assemble. One thing is for sure, however. The precursor fields to programmable matter - including functional digital materials and reconfigurable robotics - will soon bear fruit. For reconfigurable robots in particular, real-life applications aren't far off: Yim is already using CKBots to build search-and-rescue robots for operations that are too dangerous for humans.

Meanwhile, competitors are flexing their muscles for a rerun of last year's modular robotics competition in Alaska, which this year will be in Shanghai. And here's another sign that the field is advancing: unlike in previous years, when most contenders had to be furnished with CKBots, all the contestaVnts are now expected to bring their own robotic modules.

Source: NewScientist

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 
By Admin (from 18/07/2011 @ 11:00:20, in ro - Stiinta si Societate, read 531 times)

 Se agata de traiul nostru cotidian, ca scaiul de un pulovar din lana, si cu greu te descotorosesti de ea fara sa te intepi, macar putin. Anxietatea, se spune, poate fi insa si prietena, pentru ca pune organismul in alerta si-l pregateste pentru defensiva. Mai simplu vorbind, e vorba despre o teama mai mult sau mai putin accentuata, fata de un eveniment ce pare iminent. La un nivel scazut, nu trebuie sa ne speriem, ci sa ne mobilizam. Problemele adevarate intervin atunci cand temerile devin coplesitoare si, cum s-ar zice, la ordinea zilei.

O avalansa de lucruri incomode

 Daca ne uitam la cateva date succinte referitoare la americani, chiar ca ne apuca spaima: peste 10% din populatia de peste Ocean e bantuita de anxietate, patologie ce se caracterizeaza inclusiv printr-o destabilizare atat de mare, incat unii nu-si mai parasesc locuintele, nu mai urca in lift, nu mai merg la cumparaturi, nu mai participa la adunari de grup. Apar veritabile obsesii nefondate; de pilda, legate de probleme financiare (desi respectivii au un echilibru constant, din acest punct de vedere) sau de copilul lor (aflat, de fapt, in siguranta la scoala si perfect sanatos) etc.

Asemenea persoane sufera si de depresie. In descrierea starii lor, oamenii dominati de tulburari de anxietate includ: o grija nefondata si excesiva; temeri nejustificate privind obiecte sau situatii; reactii de frica, nemotivate; imagini ale unor traume trecute; insomnii; comportament superstitios; nesiguranta; tremurat; dureri de muschi; transpiratie; maini reci sau fierbinti; ameteli; neastampar; tensiune; oboseala; palpitatii; gura uscata; anchilozari, furnicaturi ale mainilor, picioarelor sau altor parti ale corpului; greata; diaree; noduri in gat; respiratie neregulata. Se mai adauga faptul ca anxiosii sunt mereu impacientati, irascibili si usor distrati; iar lista ar putea continua.

Variante ale... nelinistilor noastre

Ca fiecare nenorocire ce ne paste cand ne e lumea mai draga, anxietatea are si ea diverse nuante. Fobiile apar ca reactii de groaza, de teroare sau panica, la confruntarea cu anumite obiecte, situatii sau activitati: aparitii si vorbit in public (fobia sociala); teama de serpi, de zbor, de spatii inchise (fobii simple); frica de spatii deschise (agorafobia). Panica apare de multe ori subit si suferinzii pot ajunge la disperare extrema, soferii pericliteaza vietile mai multor persoane, cei ajunsi in stari foarte grave pot avea tentative de sinucidere.

Tulburarile obsesiv-compulsive se traduc prin diferite „ritualuri” persistente sau trecatoare. De pilda, curatatul sau spalatul foarte frecvent al mainilor, de teama unei imbolnaviri, verificarea repetata daca usile sunt incuiate, daca lumina e stinsa, daca gazele si apa sunt oprite. Stresul post-traumatic apare din pacate relativ frecvent, in urma unor experiente caracterizate prin violenta: participare la conflicte grave, violuri, victime sau martori la accidente tragice etc. Simptomele cele mai intalnite si de durata sunt cosmarurile, terorile nocturne sau amintirile vizualizate, prefacatoria sau anestezia emotionala, alerta excesiva, depresia, insomnia, memoria slabita, sentiment de culpabilitate.

Cum (si cat) ne tratam?

 In general, tulburarile de anxietate se trateaza printr-o abordare combinata. Fobiile si tulburarile obsesive beneficiaza frecvent de terapia comportamentala, care implica expunerea pacientului fata de obiectul sau de situatia de care se teme, intr-un context controlat, pana cand frica insasi este controlata sau redusa la maximum. Tratamentul are succes dupa perioade lungi de timp, lucru ce trebuie cunoscut de pacient si de cei apropiati lui. Medicatia are eficacitate, uneori fiind folosita singura, alteori combinata cu terapia comportamentala sau cu alte tehnici psiho-terapeutice.

Acestea se adauga la tehnica discutiilor. Chiar si in dereglarile serioase, exista suficiente motive de optimism. Potrivit medicilor, cel putin 65% din pacientii cu asemenea tulburari isi revin, iar in timpul medicatiei peste 70% din subiecti scapa de starile negative. Oricum, sansa de vindecare nu trebuie sa ne faca nici sa ne lasam „linistiti” prada anxietatii, in ideea ca oricum vom scapa de ea, nici sa ne arunce in fatalism. Vorbim despre o patologie cotidiana foarte raspandita, ceea ce ar trebui si sa ne impuna o vigilenta sporita.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 
By Admin (from 18/07/2011 @ 08:00:03, in it - Osservatorio Globale, read 1534 times)

Detail-titano

La formazione dell'atmosfera di Titano, considerata uno dei più grandi misteri dell'astronomia, potrebbe essere avvenuta in seguito a un intenso bombardamento di comete, asteroidi e altri corpi celesti, avvenuto circa 3,9 miliardi di anni fa. A sostenerlo, sulle pagine di Nature Geoscience, è un team di ricercatori dell'Università di Tokyo, dell'ateneo di Osaka e del Chiba Institute of Technology (Giappone).
“Ciò che rende tanto speciale l'atmosfera di Titano è la sua densità e l'altissima concentrazione di azoto”, ha spiegato nell’articolo di accompagnamento Catherine Neish, astronoma del Laboratorio di Fisica Applicata dell'Università Johns Hopkins (Maryland, Stati Uniti): “Sulla superficie della luna, infatti, la pressione atmosferica è circa due volte quella della Terra, e più del 95% di questo mantello gassoso è fatto di azoto”.

Nel corso degli anni si sono succedute diverse teorie sulla formazione di questo velo gassoso. Prima della missione Cassini-Huygens intorno a Saturno, nel 2004, gli scienziati non erano in grado di dire se Titano e la sua atmosfera si fossero formati contemporaneamente dalla stessa nuvola di materiale, oppure se lo strato gassoso fosse comparso successivamente.

“I dati raccolti dalla sonda Huygens – ha spiegato Yasuhito Sekine, autore principale dello studio - hanno negato la prima ipotesi”. Se l'atmosfera avesse avuto origine assieme alla luna, infatti, il suo ingrediente principale sarebbe stato l'argon che, essendo un gas più pesante dell'azoto, avrebbe avuto più possibilità di rimanere intrappolato dalla gravità. La scarsità di argon e la ricchezza di azoto, dunque, fanno pensare che Titano abbia perso la sua atmosfera originaria (ammesso che l'avesse) e che il mantello gassoso che conosciamo oggi si sia formato solo in un secondo momento.

Altre teorie più recenti giustificano la presenza di una così grande quantità di azoto chiamando in causa fenomeni vulcanici e reazioni fotochimiche, ma sono plausibili soltanto se si assume che le temperature del giovane Titano fossero molto più elevate di quelle attuali. Tuttavia, i dati raccolti dagli strumenti a bordo dell'orbiter Cassini suggeriscono una storia diversa. L'ipotesi più accreditata, infatti, è che a generare l'azoto atmosferico sia stato il bombardamento di comete, asteroidi e altri corpi celesti sulla crosta ghiacciata di Titano. Questi oggetti, in particolare, si sarebbero abbattuti con tanta energia sulla superficie da rompere chimicamente i legami dei ghiacci ricchi di ammoniaca.

Per testare questa ipotesi, i ricercatori hanno ricostruito lo scenario in laboratorio: hanno “sparato” a diverse velocità dei piccoli proiettili (accelerati da laser) di oro, platino e rame contro diverse miscele di ghiaccio e ammoniaca ghiacciata. Dall'esperimento è emerso che il forte calore e la forte pressione che si generano a velocità d'impatto maggiori a 5,5 chilometri al secondo rompono efficacemente il ghiaccio di ammoniaca in azoto, idrogeno e vapore acqueo.

Secondo Sekine, se anche (come sembra) Titano fosse stato freddo e privo di aria, il numero e la dimensione degli impatti che lo avrebbero colpito sarebbero bastati a generare la quantità di azoto presente oggi nella sua atmosfera. E se anche la luna di Saturno fosse stata relativamente più calda e avvolta da un'atmosfera primordiale, quel primo mantello gassoso potrebbe essere stato rimpiazzato.

“In entrambi i casi – concludono i ricercatori – il modello è in grado di spiegare la scarsità di argon”. Ora resta da capire se, a sua volta, l'ammoniaca su Titano sia apparsa durante la formazione della luna oppure successivamente.

Fonte: galileonet.it - Riferimento: doi:10.1038/ngeo1147

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 

... CONTINUA.

Zeii noii lumi

În căutare de profituri tot mai consistente, marile grupuri de interese au transformat lumea într-un „mall imens“ în care cumpără si vând după bunul plac. Studiu de caz: din nou Grecia.

1. NEOLIBERALISM. Acum mai bine de un sfert de secol, capitalismul a început să scârtâie. Gigantii financiari ai lumii priveau îngrijorati cum rata profiturilor se tot subtiază. Drept urmare, elitele corporatiste s-au gândit că nu ar fi rău să reînvie liberalismul economic care punea în centru initiativa privată, competitia liberă, comertul fără frontiere si interventia minimă a statului. Cu tuse ceva mai groase. În ultimul deceniu, neoliberalismul a câstigat si mai mult teren odată cu globalizarea care a adus cu sine o mobilitate fără precedent a capitalului. Pe scurt, iată câteva principii neoliberale: suprematia pietei – libertate totală de miscare a capitalului, bunurilor si serviciilor; stat minimalist, pentru că o „piată liberă, nereglementată este cea mai bună cale pentru crestere economică“, reducerea cheltuielilor pentru servicii sociale (educatie si îngrijire medicală), dar nu si a stimulentelor fiscale si subventiilor acordate businessurilor, privatizarea masivă pentru o eficientă cât mai mare etc. Potrivit organizatiei CorpWatch, principalii promotori ai neoliberalismului sunt FMI, Banca Mondială si, evident, marile corporatii si bănci ale lumii. Ei bine, si dezastrul economic al Greciei sau chiar al altor tări, precum Argentina – poate cel mai des invocat precedent de presa internatională actuală –, este pus de unii pe seama politicilor neoliberale care au înlesnit ca miliarde de dolari să ajungă în buzunarele unor companii sau bănci internationale. În documentarul despre „genocidul social“ din Argentina – „Memoria del Saqueo“ („Memoria unui jaf“) realizat în 2004 de Fernando Solanas –, sunt puse la index bănci precum Citibank, Credit Suisse sau JP Morgan.

Foto: Laszlo Raduly

2. „DEBTOCRACY“. O teorie care probează pozitia de fortă pe care o are astăzi neoliberalismul în viata de zi cu zi este cea a suprematiei creditelor, asa-numita „debtocracy“. Cel mai bun exemplu: criza subprimelor declansată, în 2007, în SUA. Lectia? Bunăstarea, cel putin din ultimele două decenii, s-a bazat pe o crestere economică artificială, speculativă; politicienii au „aruncat“ cu bani prin cresterea salariilor, pensiilor, ajutoarelor sociale, ceea ce a dus evident la o explozie a consumului. Nota de plată adevărată iese la iveală abia acum: mii de miliarde si numărătoarea continuă. Revenind la Grecia, documentarul cu acelasi nume a doi jurnalisti greci, Katerina Kitidi si Aris Hatzistefanou, realizat din bani proprii si din donatii primite pe Internet, identifică principalele evenimente care au dus tara în colaps. Verdictul celor doi autori este clar: în patru decenii, două partide, Noua Democratie si PASOK, aflat acum la putere), si trei familii politice, plus o mână de afaceristi grei din businessul local, au complotat la falimentul de azi al Greciei. Solutia sugerată: cele 200 de persoane care apar în documentar semnează o cerere pentru înfiintarea unei comisii internationale de audit care să identifice sumele „nejustificate“ de interesul public, generate de acte de coruptie, dar care astăzi se regăsesc în imensa datorie publică pe care poporul grec trebuie să o plătească. Odată clarificat traseul banilor, Grecia ar fi îndreptătită să refuze rambursarea respectivilor bani (vezi precedentul Ecuadorului si Argentinei). În 2003, SUA, după ocuparea Irakului, au aplicat acest principiu pentru a sterge datoria acumulată de regimul Hussein către tări precum Rusia sau Franta. În documentar, sunt arătati cu degetul guvernantii greci corupti care au luat mită pentru a achizitiona, pe baza unor împrumuturi, armament, avioane, fregate etc. de la companii din Franta sau Germania.

3. O MÂNĂ DE AJUTOR. În preajma aderării Greciei la zona euro, Goldman Sachs a ajutat guvernul elen de atunci să împrumute miliarde, fără stiinta opiniei publice, pentru a întruni criteriile de deficit impuse de Uniunea Europeană (UE). Problema, divulga cotidianul american „New York Times“ într-o investigatie apărută în editia sa din aprilie 2010, a fost că în bilanturi aceste împrumuturi au figurat nu ca împrumuturi, ci ca tranzactii propriu-zise. Acest lucru i-a indus în eroare pe investitori si pe legislatorii europeni în privinta datoriilor reale ale tării. De altfel, instrumentele financiare derivative (cunoscute sub denumirea de tranzactii „swap“), puse la punct de GS, JP Morgan Chase si alte bănci mari ale lumii (vezi criza subprimelor), le-au permis politicienilor din Grecia, Italia si, posibil, alte câteva tări să mascheze împrumuturi de ordinul miliardelor de euro. Cum a functionat? Băncile i-au dat cash guvernului de la Atena în schimbul cedării drepturilor, ani buni la rând, asupra veniturilor aeroporturilor, autostrăzilor si Loteriei Nationale. Mai simplu spus, aceste active au fost ipotecate de către guvernul elen. În replică, oficialii Goldman Sachs sustin că tranzactiile de tip swap structurate de banca americană au jucat un rol minor în criza actuală a Greciei si că oricum au fost făcute în conformitate cu legislatia europeană.

4. SI PUTINĂ CONSPIRATIE. Implicarea marilor bănci de pe Wall-Street, în spetă Goldman Sachs, în criza grecească a fost pusă pe tapet de publicatia germană „Der Spiegel“ si, evident, de presa din Grecia. Coincidentă sau nu, DSK nu mai conduce de mai bine de o lună FMI, după ce a fost arestat la New York, în urma unei acuzatii de tentativă de viol. De aici până la teoria conspiratiei si cartea jurnalistului de origine belgiană Marc Roche, cu care diplomatul Ioannis Paschalis a si venit la interviu, nu a fost decât un pas în discutia cu antreprenorii greci. Deloc întâmplător, pentru că primul capitol al cărtii „La banque – comment Goldman Sachs dirige le monde“ („Banca – cum conduce Goldman Sachs lumea“) este dedicat Greciei. Pe scurt, jurnalistul care din 1997 a fost corespondentul „Le Monde“ pe lângă institutiile financiare de la Londra intră în culisele aranjamentului financiar prin care banca de investitii americană Goldman Sachs a ajutat Grecia să-si mascheze nivelul real al datoriei publice pentru a putea intra în zona euro (2001). A câstigat 300 mil. euro pentru a pune totul la punct, potrivit surselor apropiate tranzactiei. O carte care înfurie si îngrijorează, deopotrivă. Într-un amplu interviu acordat pe 11 aprilie a.c. publicatiei „Athens News“, cu prilejul lansării, la Atena, a traducerii în limba greacă a cărtii, Roche a tinut totusi să spună că nu doar banca americană este vinovată: principalii autori ai dramei grecesti sunt, deopotrivă, băncile locale, legislatorii si, mai ales, fostele guverne elene.

5. SAVOIR FAIRE. Si totusi, care este „reteta“ celor Goldman Sachs, banca despre care publicatia franceză „Liberation“ spune că a mers mână în mână cu dezvoltarea economiei americane? Roche e cât se poate de clar. Unu: GS a stiut să atragă cele mai strălucite minti (specialisti în matematică, fizică etc.). Al doilea atu imens: dispune de o retea imensă de politicieni care îi sustin activitatea financiară (apropo, nu se mai ocupă de mult de traditionalele fuziuni si achizitii, ci s-a apucat de trading, transformându-se într-un „cazinou mondial“, în formularea lui Roche). Si nu trebuie să îi mituiască. Îi angajează, atunci când se retrag din functiile publice. Evident, sunt oameni influenti care au la rândul lor o retea de conexiuni si stiu exact cum pot fi influentate guvernele nationale. Pe lângă atuul uman, banca dispune si de active de 900.000 mld. dolari, mai mult decât suficient pentru a influenta decisiv pietele.

„Nu vor plăti niciodată!“

Doru Lionăchescu, fondatorul casei de investitii Capital Partners, un foarte bun cunoscător al sistemului bancar grecesc, crede că singura solutie este iesirea Greciei din zona euro. Lionăchescu, întors recent dintr-o vacantă în Zakynthos, povesteste că efectele crizei Greciei se văd la tot pasul.

Atmosfera din Grecia

>E interesant să treci de la interpretarea cifrelor care nu spun nimic la observatiile asupra vietii zilnice. La hotelul la care am fost cazati în Zakynthos aproape toti angajatii erau polonezi. Îi dăduseră afară pe greci si angajaseră polonezi pe care îi plăteau cu salarii de două ori mai mici.

>Toate magazinele erau fie goale, fie aveau marfă de proastă calitate si ieftină. Nu mai au credit comercial si cumpără din China. E incredibil cum pot să arate centrele comerciale din orase.

>Vineri seara în centrul statiunii Zakynthos nu exista tavernă care să aibă mai mult de o masă sau două ocupate. Sistemul turistic e falit complet, mai ales că multi trăiesc din chestia asta. Preturile au scăzut, dar nu suficient.

>În Grecia este un puternic sentiment antigerman. Ei dau vina pe nemti că nu îi mai sustin si sunt prea drastici cu ei (...) iar germanul simplu stie că nu e bine venit acolo si nu vrea să se mai ducă. Nu era nici un picior de neamt în Zakynthos, erau ceva englezi si nordici. Iar dacă nu mai ai acces la cea mai mare piată turistică a Europei, ai o mare problemă.

Posibilele solutii pentru criză

>Schimbarea nu se va putea face decât în generatii. Acum ei vor fi nevoiti să reducă drastic nivelul de trai si veniturile, cel putin cu 50%, dacă nu cu 80%.

>Cred că în final vor iesi din zona euro, si cu cât mai repede cu atât mai bine. Să rămâi în euro si să faci o corectie a nivelului de trai nu e posibil, nu poate nimeni să implementeze asa ceva.

>Euro va rămâne o monedă a guvernelor responsabile. Eu n-as dramatiza. Problema e că nu există mecanisme de iesire din zona euro. Uniunea a plecat de la premisa că toată lumea e serioasă.

>Dacă ies din zona euro, obtin acest efect (reducerea nivelului de trai – n.r.) prin inflatie. Vor sărăci fortat prin inflatie, pentru că altfel nu pot să redevină competititvi, ei au mari probleme de competitivitate, ca si noi, românii: munca e scumpă, produc putin, muncesc putin. Inflatia e o metodă mai perfidă si pe care omul simplu nu o întelege.
Pierderea autonomiei

>O variantă la fel de dureroasă e să renunte complet la suveranitatea fiscală, dar pentru asta trebuie o rezolutie la nivelul Uniunii Europene. UE să fie ca o tară, iar tările să fie ca niste judete, dar câtă lume va accepta asta?

>Nu vor mai avea autonomie fiscală, asta e marea miză, e posibil să vedem disparitia conceptului de suveranitate fiscală si se creează un precedent. Dacă nu-ti plătesti ratele la bancă, banca nu-ti pune poprire pe cont? Dacă se poate face în cazul unui individ, de ce să nu se poată face si în cazul unei tări?

>O chestie de genul ăsta va fi foarte greu de trecut prin Parlament, se poate lăsa cu curte martială, dacă se schimbă regimul politic si legislatia. Nu stii cine câstigă alegerile, iese vreun nationalist si îi pune la zid pe cei care au „vândut tara“. Lucrurile iau o tentă foarte complicată, mai bine ar iesi din zona euro, cât mai repede.

Consecinte

>Cele mai expuse sunt băncile franceze si germane, dar dacă te uiti la cifre, sunt vreo 70 de miliarde de euro pe ambele tări, nu e ceva de speriat. Eu mai degrabă suspectez că e un foarte mare lobby al băncilor si al fondurilor de investitii la politicieni.

>Dacă ei ies din zona euro, va fi un euro mai puternic si asta e si logica economică: dacă tu ai o comunitate în care unii sunt slabi si îi dai afară, ceea ce rămâne nu e mai bun?

>Eu nu cred că se va produce contagiune. Poate va iesi si Portugalia si euro va rămâne ceea ce s-a dorit de la început, moneda unui club de gentlemeni.

>Nu dispar tări, dar pentru mine un dezastru personal este dacă o generatie care intră acum pe piata muncii nu are de lucru, e un dezastru dacă un om care câstiga 1.000 de euro va câstiga în următorii multi ani doar 500 de euro. Un om care putea să-si ia casă si masină pe credit si acum abia are bani de la o lună la alta. Dacă India si China vor ajunge să conducă lumea, iar noi abia ne plătim datoriile, asta e un dezastru.

>În România, cred că majoritatea băncilor elene pierd bani. Nu s-au restructurat, nici unul din ei n-a folosit criza ca să se restructureze, ei sunt tot grasi si frumosi, cu zeci de sucursale si zeci de mii de oameni. Băncile elene vor să vândă subsidiarele din Europa Centrală si de Est.

Sursa: money.ro - Autori: Georgiana Stavarache, Mimi Noel

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 
By Admin (from 17/07/2011 @ 14:00:37, in it - Scienze e Societa, read 697 times)

In Antartide i pinguini imperatore (Aptenodytes forsteri) si tuffano alla ricerca del cibo e nuotano a lungo sotto la superficie del mare, senza mai emergere per respirare. Nemmeno quando le scorte di ossigeno nei muscoli sono terminate. Come fanno? Alla Scripps Institution of Oceanography (University of California, San Diego) alcuni ricercatori hanno scoperto l’esistenza di due meccanismi fisiologici alternativi e una grande efficienza nel consumo dell’ossigeno.

I pinguini, prima di immergersi, fanno scorta di ossigeno che il loro organismo immagazzina in polmoni, sangue e muscoli. Quest’ultima riserva contribuirà alla produzione dell’energia muscolare necessaria al nuoto subacqueo, che può durare oltre venti minuti. L’energia viene infatti prodotta a partire dall’ossigeno, con un processo metabolico detto “respirazione aerobica”: quando l’ossigeno finisce, l’organismo è in grado di produrre ancora energia, anche se in modo meno efficiente, utilizzando la “respirazione anaerobica”: una sorta di strategia di riserva, la cui messa in atto è segnalata dalla presenza di lattato nel circolo sanguigno.

Detail-pinguini

Nel caso del pinguino imperatore, il lattato compare 5-6 minuti dopo l’inizio dell’immersione (cioè ben prima che l’animale riemerga), mentre però l’ossigeno è ancora presente sia nel sangue che nei polmoni. Cosa innesca dunque il cambiamento di metabolismo? Nello studio presentato sul Journal of Experimental Biology, gli scienziati hanno dimostrato che è l’assenza di ossigeno nei muscoli ad attivare la respirazione anaerobica: il che vuol dire che questi uccelli nuotano, per la maggior parte del tempo, senza avere la fonte principale di energia proprio lì dove servirebbe.

Per arrivare a questa conclusione, i ricercatori hanno misurato i livelli di ossigeno nei muscoli pettorali (quelli deputati al nuoto) di un pinguino imperatore, utilizzando uno spettrometro con lunghezza d’onda nel vicino infrarosso, impiantato nei muscoli stessi. Inoltre, per poter controllare le tipologie di immersione, hanno inserito sul dorso dell’animale un misuratore di tempo e profondità.

I dati registrati hanno mostrato che in 31 delle 50 immersioni, nel metabolismo dell’animale si era innescata la respirazione anaerobica. Si è visto inoltre che la diminuzione dell’ossigeno nei muscoli del nuoto segue due andamenti diversi: in alcuni casi è costantemente decrescente, e il gas è completamente esaurito nel momento in cui si innesca la respirazione anaerobica; nel secondo caso invece, a metà dell’immersione, la diminuzione di ossigeno si arresta per un breve periodo di tempo, prima di ricominciare a scendere. In questo secondo modello, quindi, nella fase intermedia dell’immersione il muscolo viene rifornito di ossigeno proveniente dalle altre scorte, e ritarda l’inizio della respirazione anaerobica.

Nello studio gli scienziati hanno misurato anche l’efficienza metabolica di questo animale, rilevando un tasso di consumo di ossigeno nel tessuto muscolare estremamente basso, pari a un decimo di quello riscontrato in ambiente artificiale, e solo due volte il valore misurato a riposo.

Fonte: galileonet.it

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 
By Admin (from 17/07/2011 @ 11:00:48, in en - Science and Society, read 587 times)

Can you fool the human sense of taste in the world of virtual reality? Up until recently that question was impossible to answer, most because it had not been tested. Most of virtual reality relied on sight and sound. Virtual touch is also a fairly new area of research. Now, with the help of your nose, virtual taste may be on the way.

 

A virtual reality system, created by a team of researchers at the University of Tokyo, is helping to change that. The system works with smell and sight, to try and manipulate users perceptions of the taste of a cookie. The system works like this. Users are hooked into the system and given a plain cookie. They are then shown an image of one type of cookie and they are exposed to the scent as well. There were seven scent-filled plastic bottles for the researchers to choose from in the testing. Then they are asked to eat the cookie, and tell researchers what type of cookie it is. Thus far, the system has been able to fool people with a fair degree of reliability.

This system, which is being called the Meta Cookie, does have one serious advantage, its texture. Since the users are eating a cookie with no flavor, the food feels like a cookie when users eat it. The system not be able to convince users that they are eating a cookie if they were being served pudding in its place.

The world of virtual reality is growing more 'accurate' every day. Advancements with regards to sense and touch were already enormous, but now it seems the other senses are picking up as well.

Source: PhysOrg

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 
By Admin (from 17/07/2011 @ 08:00:37, in ro - Stiinta si Societate, read 632 times)

 Tot mai multi psihologi sunt de parere ca visele ne pot ajuta in rezolvarea problemelor emotionale din timpul zilei. De asemenea, se stie ca mai mult de 80% dintre oameni viseaza in culori, iar acestea ar putea reprezenta anumite sentimente. La fel de clar este insa faptul ca de cele mai multe ori, nu ne amintim visele. Ce putem face pentru a ne aminti visele frecvent si a le interpreta cu acuratete?Specialistii sugereaza cateva solutii.

 - Inainte de a va culca ganditi-va intens la subiectul sau persoana pe care ati vrea sa o visati. Puneti-va o intrebare care va framanta si vedeti ce raspuns primiti in vis.
 - Obisnuiti-va sa va notati visele imediat ce va treziti. Pentru a va fi usor, tineti pe noptiera, la indemana un carnet si un pix sau un aparat de inregistrat.

- Incercati sa va treziti natural, fara ceas desteptator, care va poate intrerupe visul. Daca programul obisnuit este ultramatinal, incepeti „jurnalul de vise” in timpul concediului sau in weekend.
 - Nu va treziti brusc. Ramaneti in pat, cu ochii inchisi, timp de cateva clipe dupa ce v-ati trezit, deoarece visul ar putea sa aiba legatura cu pozitia corpului in timpul somnului. Incercati sa va amintiti visul si sa-l pastrati in memorie. Dupa ce va sculati, notati imediat cat mai multe imagini, impresii, sentimente.

- Pentru a putea interpreta mai bine visele, incercati sa faceti legatura intre visele pe care vi le amintiti si evenimentele recente din viata dumneavoastra. Puteti detecta vreo tema a visului? Cautati elemente comune din mai multe vise, care va pot ajuta sa explicati un vis anume.
 - Daca aveti frecvent cosmaruri care va impiedica sa dormiti, incercati sa schimbati finalul. Odata ce v-ati trezit dintr-un vis urat, imaginati-va o schimbare in actiune, care sa genereze un deznodamant pozitiv. Daca sunteti blocat, incercati sa zburati. In vis puteti face tot ce vreti

 - Pentru o interpretare corecta trebuie sa aveti rabdare. Pot trece zile sau saptamani pana sa va amintiti visele in detaliu, dar specialistii va sfatuiesc sa exersati in continuare. Amintirea viselor este un proces fragil, iar incercarea de a va aminti toate intorsaturile de situatie in nopti consecutive pare a avea un efect cumulativ.

ECATERINA BATRANEANU - magazin.ro

Articolo (p)Link Commenti Commenti (0)  Storico Storico  Stampa Stampa
 

< novembre 2014 >
L
M
M
G
V
S
D
     
1
2
3
4
5
6
7
8
9
29
30
             

Titolo
en - Global Observatory (593)
en - Science and Society (583)
en - Video Alert (334)
it - Osservatorio Globale (502)
it - Scienze e Societa (553)
it - Video Alerta (132)
ro - Observator Global (393)
ro - Stiinta si Societate (464)
ro - TV Network (141)
z - Games Giochi Jocuri (68)

Catalogati per mese - Filed by month - Arhivate pe luni:

Ultimi commenti - Last comments - Ultimele comentarii:
sir are you encouraging people participate in some kind of game? ...where people give up their power? It never worked before .... that’s why I suggest instead of give up your power, exercise it from y...
05/10/2014 @ 08:45:09
By James Smith
Asta e marihoana nu?ei cine te poate opri so faci ,eu nu prefer astfel de fistractie deoarece am vazut ca dupa nu mai faci altceva fecit ca dormi bine,nu am incercat nu incerc dar nu opresc pe nimeni ...
30/09/2014 @ 09:34:56
By Miulesvu Corina Lucia
tovaraseilor .. nu confundati un sifonar sau turnator cuun ofiter sub acoperire.. e o mare diferenta ...
29/09/2014 @ 13:07:51
By Alex Andu
... deci şi Toma e securist, logic!
27/09/2014 @ 15:49:04
By Bogdan Sith Huşanu
Mai voinicilor,voi nu stiati ca inainte de 89,securistii erau omul si copacul,,ei acum sint si mai multi,cred ca au dat si lastari,ce naiba..!..
27/09/2014 @ 15:45:01
By Toma Pasculea
E greu de crezut că mişcă ceva de calibru în massmedia din orice ţară care să nu aibă vre-o treabă cu 'serviciile'. Cred că massmedia, instituţiile me...
27/09/2014 @ 15:41:52
By Alterul EgoulMeu
Manipulare, marca Basescu.
27/09/2014 @ 15:38:18
By Stela Andreica


Titolo




Publishes and comments on leaked documents alleging government and corporate misconduct.




Trilingual World Observatory: italiano, english, romana. GLOBAL NEWS- If you want to make information and not suffer it, become a CITIZEN JOURNALIST.


TurismoAssociati.it & Facebook

notizie globali, global news, stiri globale, reti sociali, social networks, retele sociale


Atlas City Project 4 All Of Us Radio The Ecova Project Backyard AQUAPONICS - Bringing food production home EuropeanOrganizationforSustainability The New Z-Land Project Pangea Organization - United towards a sustainable future Resource Based Economy Foundation


TurismoAssociati. it FEED Reader


CURRENT MOON

Trilingual World Observatory: italiano, english, romana. GLOBAL NEWS- If you want to make information and not suffer it, become a CITIZEN JOURNALIST.



Prenotazioni hotel, voli, offerte viaggi e vacanze, case vacanze, voli low cost, noleggio auto, offerte speciali.



Latest NEWS @
www.TurismoAssociati.it

Cine a ucis pe unul dintre cele mai stranii personaje ale istoriei europene, Ludwig Friedrich Wilhelm II, rege al Bavariei din 1864 si pana in 1886.

Pope Boniface VIII Issues Unam Sanctam in 1302. How did Philip respond to the bull?

When was the last execution by guillotine in France?

How a series of alternative informational videos get systematically censured by and from YouTube.

Hemp seeds are packed with nutrients and can be effortlessly added to many recipes.

Although medical marijuana is illegal in many parts of the world, its use as a medicine dates back thousands of years.

St. Louis-area mall closes on Black Friday as Ferguson protests spread

Bombs, gunfire kill 81 at crowded mosque in Nigeria's Kano

Syria says U.S.-led strikes have not weakened Islamic State

U.S. Black Friday shopping marked by thinner crowds, protests

Three dead in attack and Islamist protests in Egypt

St. Louis-area mall closes on Black Friday as Ferguson protests spread

Ultimele articole - Antena3.roFranta îsi exprima solidaritatea fata de Guineea în lupta împotriva Ebola

Papa Francisc, în vizita oficiala în Turcia

(P) REVA Simeria ofera servicii complete în domeniul repara?iilor, întretinerii ?i construc?iei de material rulant

Pelerinaj la mormântul parintelui Arsenie Boca. Peste 20.000 de credinciosi au participat

TENSIUNI înaintea alegerilor parlamentare din Republica Moldova

Donald Tusk: Rusia NU mai este un partener strategic al UE, ci o problema strategica





29/11/2014 @ 7.02.05
script eseguito in 984 ms