Cu decenii in urma, Ihtiandros - nefericitul om-peste nascut din fantezia autorului rus de literatura de anticipatie Alexandr R. Beleaev - era un personaj mai mult decat fascinant, dar totusi, o fiinta utopica. In mod bizar insa, imposibila faptura revine in actualitate. De fapt, nu un anume individ mutant, ci orice om care s-ar putea folosi de un gen de branhii artificiale pentru a respira sub apa.

Capcana pentru aer

Dispozitivul a fost conceput de inginerul israelian Alon Bodner, ideea venindu-i in urma vizionarii episodului „Amenintarea fantomei”, din celebrul „Star Wars”. Fara sa se complice prea mult, el s-a gandit ca pestii nu ies la suprafata pentru o gura de oxigen si nu folosesc... echipamente de scufundatori, ci recupereaza aerul din apa marii, pentru a respira. Despre ce e vorba? Provenind direct din atmosfera, acesta este dizolvat in oceanul planetar. De pilda, la adancimea de 10 metri, amestecul contine 34% oxigen si 63% azot. Un „cocteil” ceva mai bogat in oxigen decat cel cu care narile noastre sunt obisnuite, dar perfect respirabil.

Exista, fireste, si o problema majora, in faptul ca acest aer e de fapt captiv al uriasei mase de lichid. Pentru a-l elibera, trebuie sa-si intre in rol branhiile artificiale. In conceperea lor, Bodner a facut apel la cursurile de fizica din scoala, amintindu-si de cercetarile englezului Henry, care acum mai bine de doua secole a studiat dizolvarea gazelor in lichide. Astfel, a demonstrat ca pe masura ce scade presiunea exercitata asupra unui lichid, acesta elibereaza gazele dizolvate din componenta sa.

Terenul de tenis din... plamani

Inginerul israelian s-a gandit ca, pentru a separa aerul de un volum de apa, ar fi „suficient” sa fie supus lichidul unei scaderi de presiune. Pentru aceasta, a folosit binecunoscuta centrifuga: apa a fost astfel proiectata catre peretii aparatului, in timp ce in depresiunea aparuta in mijloc s-a adunat aerul eliberat si de unde a putut fi recuperat. Experimentul l-a repetat intr-un acvariu, folosindu-se de mijloace simple (o centrifuga, o pompa pentru apa si un balon pentru captarea aerului) si rezultatul a fost iarasi pozitiv.

Adevarata problema insa abia acum apare: cum sa fie construit prototipul care sa poata fi purtat pe corp de un scafandru? Mai ales ca omul, se stie, e mare consumator de aer si deci ar avea nevoie de un sistem de „branhii” foarte mare. Ca sa ne facem o imagine asupra acestui amanunt, sa ne gandim ca, in corpul nostru, alveolele pulmonare au sarcina de a recupera oxigenul din aerul inspirat. Daca acestea ar fi desfacute si etalate, ar atinge dimensiunile unei jumatati de teren de tenis! Suprafata capabila sa extraga intr-un minut oxigenul din 10 litri de aer. Or, un litru de apa marina nu contine decat circa 2% oxigen, ceea ce inseamna ca prototipul lui Bodner ar trebui sa prelucreze 200 litri de apa pe minut. Inseamna ceva, nu?

Pregatiti-va de concedii subacvatice!

Fara sa se dea batut, temerarul inventator s-a gandit iarasi ca miniaturizarea branhiilor artificiale este, intr-adevar, dificila, dar nu imposibila. In prezent, cu o prudenta explicabila, dar si surprinzator de optimist, el a marturisit ca un asemenea prototip de purtat pe corp se afla deja intr-un stadiu de fabricatie avansat. Pana la dezvaluirea intregului secret, a intrat totusi, fatalmente, pe bursa zvonurilor.

Va fi dispozitivul respectiv ceva de dimensiuni XXL? Nu-i chiar atat de grav, pentru ca va putea fi folosit pe submarine, cu avantaje imense. Mai mult, Bodner se gandeste si la o alta destinatie pentru inventia sa: echiparea statiilor de cercetari submarine, cum este laboratorul Aquarius, din largul coastelor Floridei. Aici, la 15 metri adancime, cercetatorii nu sunt autonomi, intrucat respira datorita unor compresoare instalate pe uscat. Cu „branhiile” lui Bodner insa, sejurul submarin ar deveni o lunga vacanta. Si totul a pornit de la „Star Wars”. Sa fie oare acest film un fel de privire in viitor?

ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro

Nu de putine ori, se vorbeste despre intuitia feminina la modul anecdotic, daca nu chiar de-a dreptul ironic. Ce poate sa insume aceasta sintagma? Un fel de al saselea simt, un har la impartirea caruia barbatii au fost discriminati ori poate o calitate absolut naturala? Un raspuns la asemenea dileme „existentiale”, cel mai bine il poate oferi stiinta bazata pe argumente practice, concrete.

 Un fel de magie

Iar cercetarile facute in acest sens in SUA nu numai ca au confirmat existenta a ceea ce putem numi intuitie feminina, ci au relevat si detalii de domeniul senzationalului, ale acesteia. Evident, fortam acum putin nota, dar sa pornim de la o observatie nu prea luata in considerare si deseori chiar neluata in serios: majoritatea covarsitoare a persoanelor care se ocupa de domeniul ocult al ghicitului, al magiei, sunt femei. Cercetatorii americani nu s-au aplecat insa asupra acestor practici foarte dificil de patruns, ci au recurs la un studiu cat se poate de... lumesc. Astfel, au remarcat ca femeile care cauta sa stabileasca o relatie pe termen lung cu un partener prefera barbatii care iubesc copiii.

Nu in modul cel mai banal, punandu-i intrebari mai mult sau mai putin directe, ci folosindu-se de capacitatea de a distinge la ei calitatea respectiva, doar privindu-le fata. „Studiul indica faptul ca femeile disting caracteristici faciale ce se pare ca sunt legate de calitati paterne”, explica psihologul James Roney, de la universitatea din California. „Cu cat ele constata ca un barbat iubeste mai mult copiii, cu atat au tendinta sa stabileasca o relatie de durata cu el.”

„Cobai” pentru studente

Potrivit expertilor, evolutia omului a dotat femeile cu capacitatea de a-i recunoaste pe barbatii doritori sa perpetueze specia intemeindu-si o familie. Studiul amintit, realizat la universitatea din Chicago, a implicat un grup de 39 de barbati tineri, intre 18 si 33 de ani. Fiecaruia i s-au aratat cate zece perechi de fotografii cu persoane reprezentand una un adult si cealalta un sugar si s-a cerut sa arate pe care o prefera.

In acelasi timp, li s-a analizat saliva, pentru determinarea nivelului de testosteron. Apoi, fotografii cu fetele „cobailor” au fost prezentate la 29 de studente de 18 pana la 20 de ani, de la universitatea din Santa Barbara. Tinerelor li s-a cerut sa-i evalueze pe barbati dupa patru criterii: iubeste copiii, are masculinitate, este seducator fizic si e dragut. De asemenea, trebuia sa indice pe care dintre ei i-ar prefera, pentru o relatie scurta sau de durata. Pe ansamblu, studiul a aratat ca femeile au intuit corect care barbati iubeau cel mai mult copiii, iar cei catalogati drept masculini aveau un nivel de testosteron mai ridicat decat ceilalti.

Barbatul – o carte mereu deschisa

Foarte interesant este ca barbatii cu masculinitate mai ridicata au fost considerati de femei drept potentiali parteneri doar pentru o idila de scurta durata, in timp ce aceia atasati de copii au fost preferati pentru o relatie pe termen lung. S-a observat ca principalele caracteristici ale masculinitatii sunt maxilarele puternice si barba stufoasa. In schimb, nu e clar ce detaliu fizic face ca o femeie sa creada ca un barbat iubeste copiii.

O ipoteza a cercetatorilor ar fi ca e vorba despre o fata mai rotunda si mai blanda; alta se refera la anumite expresii faciale. Un „supliment” al studiului a solicitat cinci studente pentru a-i nota pe barbati pe o scara de la 1 la 7, indicand astfel daca acestia aveau un aer suparat sau mai degraba fericit. Concluzia a fost ca cei atrasi de copii aveau o privire mai fericita, mai satisfacuta. „Femeile stiu foarte bine sa foloseasca toate informatiile pe care le pot «citi» pe fata unui barbat. In functie de ceea ce doresc si de perioada vietii prin care trec, ele se folosesc de informatiile respective in mod diferit.” Un adevar etern valabil, pe care, vrand-nevrand, trebuie sa-l recunoastem ca atare!

ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro

In 1995, scufundatorul american Scott Cassel se afla pe plaja californiana din laguna San Ignacio, dupa o zi de filmat balene. Langa focul ce incerca sa alunge racoarea serii, cei doi mexicani ce-l insoteau, incepand sa depene amintiri legate de pescuit, au ajuns la un subiect ce l-a facut pe Scott sa devina  atent...

Devorator de oameni

Dosidicus gigas este numele stiintific al calmarului gigant, supranumit „demonul rosu” sau calmarul lui Humboldt. Unul dintre mexicani isi amintea ca intr-o noapte, cu cativa ani in urma, se intorcea impreuna cu tatal sau de la pescuit, cand au observat in apropierea tarmului o barca a altui pescar, aparent goala. Lucru straniu, deoarece stiau ca nici un pescar nu-si abandoneaza vreodata vasul. Totusi, intr-adevar, nimeni nu se afla la bord. Doar o multime de calmari in agonie.

Deodata, la lumina lanternelor, au observat un amanunt socant: pe marginile barcii erau cateva unghii umane rupte si urme de sange, in mod cert de la maini care se zbatusera sa se prinda de un punct de sprijin. Urmele unei lupte! Singurul scenariu plauzibil pe care l-au putut reconstitui pornea de la capturarea unui calmar urias (cele mai mari exemplare cantaresc in jur de 100 de kilograme!), care l-a ranit grav pe nefericitul om. Incercand sa traga in barca animalul, barbatul probabil cazuse in apa si „demonul rosu” il tarase in adancuri, pentru a-l sfasia si a-l devora, impreuna cu alti congeneri.

Aventura in bratele mortii

Scott a crezut si nu prea povestea. Totusi, pentru el era o provocare deosebita si, cum fostul militar nu se temea de eventualii monstri ai marii, a abandonat balenele si s-a deplasat la cateva sute de kilometri mai spre sud, intr-un alt port californian, La Paz. Acolo a inchiriat o barca de pescuit, si-a pus echipamentul de scufundare, a luat camera video subacvatica si a plonjat. In cateva minute, era inconjurat de o intreaga familie de calmari la fel de mari ca el.

Unul dinte acestia i-a smuls camera din maini, apoi i-a aruncat-o in plina figura; altul si-a incolacit tentaculele cu ventuze pe bratul sau, anesteziindu-i instantaneu umarul; un al treilea s-a indreptat catre fata lui, moment in care s-a simtit tras in jos, brusc. Intr-o clipa, banda octopodelor l-a impins la 20 de metri adancime, parca pregatindu-se de festin. Temerarul aventurier nu a inteles niciodata ce miracol a facut ca bestiile sa dispara la fel de rapid cum aparusera. Abia ajuns din nou in barca, a observat ca echipamentul sau fusese transformat in zdrente. Totusi, ramasese fascinat de ceea ce vazuse acolo, jos.

Canibalul cu 72.000 de dinti

Calmarul lui Humboldt nu e o faptura terifianta, pentru cercetatori, ci mai degraba interesanta. El face parte din familia cefalopodelor (e un fel de var al... melcilor), care a aparut acum 500 milioane de ani si s-a adaptat conditiilor din toate marile globului. Pana in prezent, s-au identificat peste 700 de specii, dimensiunile lor variind intre 15 milimetri si mai mult de 20 metri (Architeutis). Toti au un cap inzestrat cu ochi evoluati, comparabili cu cei umani, care le permit sa vada la distanta si in intuneric, nu insa si sa distinga culorile.

Creierul este suficient de mare, pentru a le da si o anume inteligenta. Deosebit de interesante sunt tentaculele: opt, scurte si doua mult mai lungi, specializate in capturarea prazii, dar si in „imbratisarile” din perioada imperecherii. Pe ele se afla nu mai putin de 2000 de ventuze, fiecare avand cate 36 de dinti dispusi circular. Un dispozitiv perfect de sfasiat. De altfel, calmarul are si faima proasta de canibal: daca vreunul din grup este ranit, ceilalti il sfasie si il mananca imediat.

La fel de interesant este si sistemul de propulsie subacvatica – un sifon cu ajutorul caruia trimite apa in sensul opus deplasarii, putand ajunge astfel la 25 km/ora, adica de trei ori viteza unui inotator de performanta. Desi se cunosc multe despre acest animal, care in cei doar 2 ani de viata poate ajunge la dimensiuni incredibile, el ramane inca un mister al lumii vii. Suficient de „seducator”, dar nu chiar atat incat vreun om sa-si doreasca imbratisarea celor 8 plus 2 tentacule si „sarutul” ventuzelor dotate cu „numai” 72.000 de dinti...

ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro

Va sugeram o realizare ce pare insolita si... imposibila, pentru fizicienii deschisi exclusiv catre litera manualelor traditionale. Totusi, dispozitivul respectiv exista si inventatorul sau nu poate decat sa-i mai adauge, in joaca, mici noutati, deoarece fondurile necesare imbunatatirii ii lipsesc. Ca mai mereu, cand vine vorba despre energie ieftina, curata si care nu presupune rostogolirea de sume fabuloase, in diverse conturi.

Laboratorul de... apartament

Se numeste Daniel Bulimar Henciu, are doar 31 de ani si traieste in Lugoj, impreuna cu sotia, din modestele venituri de depanator tv. Pasiunea pentru electronica marturiseste insa ca a aparut pe la 10 ani, cand de altfel a si inceput activitatea practica in domeniu, sub indrumarea unor profesori din localitate. Treptat, teoriile fizicii legate de circuite electrice si electronice au prins un contur fascinant pentru tanarul banatean si, in ultimii 12 ani l-au orientat catre un gen de cercetare pe cont propriu, asumata cu buna-stiinta, inclusiv prin investirea in directia respectiva aproape a tuturor resurselor sale financiare.

Asa se face ca anul trecut a aparut si ceea ce cititorul nostru considera a fi prima invetie cu-adevarat demna de interes: „un dispozitiv care folosea la intrare o baterie de ceas, de tip AG-3, si putea sa aprinda pentru o secunda un bec de 12V/21w”. Daniel Bulimar a avut curajul sa-si faca publica descoperirea, sperand ca va primi macar o vorba de incurajare. Aceasta era insa, cum s-ar zice, „socoteala de-acasa”!

Critici, in loc de incurajari

„In urma acestei aparitii nu am primit decat critici, deoarece toti credeau ca stiu rezolvarea inventiei (...) Am primit un telefon de la un centru de cercetare din Bucuresti si ei imi spuneau sa-mi vad de treaba, ca asa ceva nu se poate si ca bateria probabil are calitati deosebite.”

Desigur, nu avem calitatea de a da verdicte, dar povestea cititorului nostru din Lugoj e trasa la indigo dupa altele, asemanatoare: un inventator oarecare, foarte pasionat, realizeaza prin priceperea si eforturile personale un dispozitiv in masura sa aduca mari avantaje economice (de obicei, in domeniul energiei) si totodata sa urneasca putin din loc o mentalitate autosuficienta, dar avand o anume putere de decizie.

Inventia e ridiculizata, inventatorul marginalizat, iar o idee macar potential valoroasa e strivita in controverse sterile. Daniel Bulimar a continuat totusi sa „se joace” si de curand a trecut la un nivel superior: „un invertor de tensiune, care alimentat la 14V/1,8A aprinde un bec de 220V/4-100W”.

Zarurile au fost aruncate

Cel mai in masura sa-si prezinte (si sa-si apere!) inventia este chiar tanarul Daniel Bulimar Henciu, caruia in final ii dam cuvantul. „Acest dispozitiv, pe care l-am numit BHD, este deosebit din doua motive: nu respecta prima lege pe care o cunoastem din fizica (puterea din primarul unui transformator trebuie sa fie egala cu puterea din secundar); este construit intr-un spatiu foarte redus (initial, o carcasa de CD, dar ulterior la dimensiunile de numai 6x5x1 cm si totusi cu aceleasi performante).

Doresc sa pot demonstra astfel ca putem obtine transformarea curentului continuu in curent alternativ, prin metode mai moderne si mai eficiente. Eu am realizat BHD in conditii artizanale, de amator, dar in conditii de laborator ii va creste eficienta cu cel putin 30%, iar spatiul ocupat va fi chiar mai redus (...) Eu consider ca, atat cat cunosc, e o descoperire noua in fizica, la care am ajuns doar datorita circuitelor digitale. Pare incredibil: o baterie care nu se mai descarca niciodata, fara acizi, ci doar cu un circuit electronic care, odata activat, functioneaza non-stop.”

Sa fie chiar atat de incredibil, incat inventia lugojanului sa-i lase indiferenti pe fizicieni? Mentionam ca, pentru eventualele reactii la cele aratate si realizate de Daniel Bulimar, acesta poate fi contactat prin intermediul redactiei noastre.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro

Ca omul, urmarind si urmand exemplul naturii, a reusit sa fabrice, in sensul propriu al cuvantului, zapada si gheata, mai treaca-mearga: materia prima, apa, inca se mai gaseste pe Terra. Dar cum sa fabrici apa? Ei, bine, aceasta problema devenita astazi acuta si-au pus-o chimistii inca din secolul al XVIII-lea. Si chiar au si rezolvat-o!

Lavoisier reinventeaza natura

In epoca marelui savant, se credea ca apa este o entitate chimica indisolubila, intrata - alaturi de aer, pamant si foc - in compozitia oricarei forme de materie. Lavoisier insa a incercat sa rastoarne aceasta teorie, continuand calea experimentala urmata de chimistii britanici Cavendish si Priestley. Sinteza apei duce la obtinerea substantei numite atunci „gaz inflamabil”, care se aprinde in contact cu oxigenul din aer formand apoi vapori de apa ce se pot condensa, de exemplu, pe peretii unei eprubete.

Observand reactia, chimistul francez a rebotezat gazul respectiv hidrogen (in limba greaca, „generator de apa”). Dovezile aduse de savant au reprezentat o descoperire revolutionara, acesta fiind supranumit „parintele chimiei moderne”. Pe baza experientelor sale din 1783, mai tarziu s-au inventat bateria cu combustibil si motorul cu hidrogen. Totusi, descoperirea in sine are (sau poate avea) o importanta infinit mai mare, prin prisma faptului ca apa reprezinta garantul vietii pe planeta.

Apa obtinuta din... apa

Garantul vietii, da, numai ca un fel de gena suicidara a omului face ca acesta sa iroseasca si sa polueze iremediabil tocmai sursele de apa dulce. Ar putea deveni apa rezultata din reactia chimica a lui Lavoisier solutia vitala pentru miliardul de persoane care nu au acces la respectivele resurse? Pana in prezent, solutia prezentata nu a fost luata serios in calcul ca remediu la criza de apa potabila actuala.

Pentru ca exista totusi un obstacol serios: dihidrogenul (H2) nu exista in stare naturala. Iar cea mai usoara metoda de a-l obtine ramane cea care porneste de la... apa insasi, prin electroliza. Pe deasupra, obtinerea din materii organice este foarte costisitoare si polueaza puternic mediul. De aceea, se are in vedere in primul rand desalinizarea apei marine, insa de curand, instalatii cu ajutorul carora se poate obtine apa lichida condensand vaporii de apa din aer au fost realizate in diverse tari, dintre care se citeaza in mod special India si Chile.

Zapada de cultura

Nici povestea zapezilor „fabricate” nu e deloc noua. Inventarea lor in America anilor 40 se leaga de pomicultura! Utilizarea ventilatoarelor pentru protejarea livezilor impotriva temperaturilor scazute a dus la aparitia ninsorii artificiale, folosita un deceniu mai tarziu in scop turistic, pentru acoperirea partiilor de schi in zilele fara zapada. De aici, tunurile de zapada au ajuns in 1963 in Europa, francezii rebotezandu-le pacifist cu un cuvant care s-ar traduce la noi prin „ningatoare”.

Zapada de cultura (sintagma preferata tot mai mult de fabricanti) se obtine din apa sub presiune, pulverizata concomitent cu un jet de aer de -3sC. Minusculele picaturi de apa se transforma in fulgi de zapada in doua secunde, pe pistele astfel acoperite putandu-se schia si la temperaturi usor pozitive. Medalia are insa si revers. Pe langa impactul vizual si sonor asupra cadrului natural, sunt incriminate aportul suplimentar de apa asupra vegetatiei si mai ales consumul mare de apa si de energie electrica. Viata merge insa inainte, cu sau fara „ningatoare”. Problema cu-adevarat serioasa ramane insa cea a apei potabile, element catre care chimistii, fabricantii, investitorii, dar si toti consumatorii ar trebui sa-si indrepte toata atentia.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro

Dorinta omului de a-si prelungi viata i-a insufletit mereu pe urmasii lui Adam. Ajutor ne ofera unele dintre cele mai neinsemnate creaturi de pe Pamant sau mai curand zis... de sub pamant: ramele. Si aceasta dupa ce s-a pus in evidenta faptul ca ele au o gena ce le permite sa traiasca mai mult atunci cand, paradoxal, se afla in pragul inanitiei!

Expertii sunt de parere ca daca vor reusi sa produca un medicament capabil sa activeze o gena similara la om, durata si calitatea vietii ar putea creste considerabil. Cercetarile desfasurate la California's Salk Institute for Biology au demonstrat ca fiintele din regnul animal care au o alimentatie saraca in calorii tind sa traiasca mai mult si mai sanatos.

„Ne-a intrigat faptul ca animalele cu o dieta restrictiva sunt totusi foarte dinamice. Probabil ca atunci cand nivelul de calorii este scazut, organismul reactioneaza intr-un mod original, activand aceasta gena care protejeaza impotriva efectelor negative asupra sanatatii, asociate cu imbatranirea”, spune prof. Hugo Aguilaniu.

Postul - cheia sanatatii perfecte

Ideea ca reducerea cantitatii de alimente consumate, dar adoptarea in acelasi timp a unei diete echilibrate din punct de vedere al aportului de minerale, vitamine si nutrienti, ar putea contribui la prelungirea vietii, nu este noua. Studii desfasurate prin 1930 pe cobaii de laborator au dovedit ca rozatoarele private sistematic de hrana traiau mai mult decat suratele lor, bine alimentate.

Acum insa, pentru prima data, cercetatorii au identificat la viermii nematozi (categorie din care fac parte ramele) gena responsabila de acest fenomen interesant, numind-o pha-4. Ei au gasit totodata o gena similara la om si spera sa o poata activa cu ajutorul unor medicamente de sinteza, pentru a evita limitarile impuse de o dieta stricta. „Daca mananci prea putin, risti sa mori de inanitie. Daca dimpotriva, consumi prea mult, risti sa te imbolnavesti de obezitate, maladii cardiace si alte boli similare.

Restrictia dietara este o cale de mijloc, foarte eficienta in aceasta problema”, spune Andrew Dillin, de la institutul mentionat. Pana ca oamenii de stiinta sa descopere acest medicament miraculos, unii semeni de-ai nostri au decis sa verifice pe propria... burta efectele reducerii cantitatii de hrana. De pilda, englezul Bob Cavanaugh urmeaza de sase ani un regim alimentar drastic dupa ce i se descoperise un nivel de colesterol „rau” foarte ridicat.

Dupa ce a citit o carte despre restrictiile calorice, s-a decis sa mearga pe acest drum si, in consecinta, din ziua respectiva a inceput sa-si cantareasca absolut toate mesele, calculand cu grija cantitatile de grasimi, carbohidrati, proteine, vitamine, minerale si aminoacizi pe care corpul sau le asimila. In tot acest timp, Cavanaugh nu a mancat decat de doua ori pe zi, dimineata si seara, avand un aport total de 1800 de calorii zilnic. De atunci, nivelul de colesterol s-a redus considerabil, greutatea a scazut la media normala pentru varsta lui si englezul nu a mai fost absolut deloc bolnav in ultimii sase ani, neavand nici macar o raceala!

GABRIEL TUDOR - magazin.ro

Accidentele rutiere, cele de munca sau produse in timpul liber, constituie una dintre principalele cauze de deces, mai ales la persoanele de varsta tanara. La fel de dramatice sunt urmarile acestor accidente pentru persoanele care le supravietuiesc si care raman, in floarea varstei, paralizate, condamnate la a trai o viata intreaga in caruciorul cu rotile. Din fericire pentru ele, uimitoarele progrese realizate de stiinta in ultimii ani par sa aduca o raza de speranta pentru acesti oameni, promitandu-le o vindecare totala.

Speranta de care vorbeam s-ar putea concretiza in cativa ani, ajutand milioane de oameni paralizati din cauza unor accidente sa mearga din nou. Savantii considera drept „incurajatoare” experimentele facute pe cobai de laborator carora li se sectionase coloana vertebrala si care, ulterior, gratie unui tratament inedit, au fost capabili sa-si miste din nou membrele.

„S-ar putea ca aceste studii sa aiba implicatii si pentru oamenii cu probleme similare. Va dura, desigur, mult timp pana cand vom avea rezultate concrete pentru imbunatatirea calitatii vietii persoanelor paralizate, dar primele indicii sunt incurajatoare. Este foarte probabil ca tehnologia folosita pentru recuperarea functiilor motorii ale soarecilor de laborator sa poata fi utilizata si in cazul oamenilor”, spune Samuel Stupp, de la Northwestern University, Illinois. Tratamentul aplicat cobailor consta in injectarea unei solutii biodegradabile, de consistenta unui sapun lichid, care contine molecule capabile sa ajute la regenerarea nervilor sectionati. Moleculele respective contin bucati minuscule de laminina, o proteina esentiala in dezvoltarea creierului. Dupa ce sunt injectate in organism, ele reactioneaza cu substantele chimice existente aici, asamblandu-se in alcatuiri de fibre de dimensiuni liliputane, fiecare fibra avand grosimea de sase milionimi de metru. Moleculele sunt biodegradabile, dizolvandu-se complet dupa circa opt saptamani.

 Oamenii de stiinta au experimentat aceste molecule pe cateva zeci de rozatoare de laborator carora le sectionasera in prealabil nervii spinali, astfel incat nu mai erau capabile sa-si miste picioarele din spate. „Este tipul de accident cel mai des intalnit in accidentele rutiere sau in cele sportive si care se soldeaza cu paralizia partii inferioare a corpului”, spune Stupp. Colegul sau, neurologul John Kessler, s-a implicat in acest proiect dupa ce propria-i fiica a ramas paralizata, in urma unei cazaturi la schi.

S-a observat ca, dupa sase saptamani, nervii afectati se regenerasera suficient de mult ca membrele cobailor sa-si recapete, intr-o oarecare masura, capacitatea locomotorie. „Am pus la punct o scala, pentru a monitoriza gradul de recuperare, cu puncte de la 0 la 21. La 21, functionarea membrelor inferioare este perfecta. La 6 sau 7, acestea sunt intepenite si cobaii si le misca, tragandu-le dupa ei. Intre 9 si 12, animalele isi pot misca picioarele, cu greutate, e drept, dar totusi le misca singure. La unii cobai am reusit sa ajungem de la 7 la 9, la altii chiar pana la 12”, precizeaza savantul american.

Tratamentul ar putea fi aplicat peste doi ani

In momentul de fata, specialistii de la Northwestern University poarta discutii cu autoritatile Food and Drugs Administration (FDA), pentru a primi permisiunea de incepere a primei faze clinice de cercetare (testele de siguranta si toxicitate), chiar de anul acesta. Testele ar putea dura doi ani. Ideea este ca aceste molecule sa fie administrate in mai putin de o zi de la producerea accidentului care a dus la retezarea nervilor spinali, deci inainte ca tesuturile sa se inchida, impiedicand vindecarea. Experimente derulate in anii trecuti au demonstrat ca moleculele pot transforma celulele stem neurale in neuroni. „Recuperarea functiilor pe care pacientul le-a avut inainte de accident va fi probabil foarte dificila. Dar, chiar daca oamenii nu vor mai putea merge atat de bine, ei si-ar putea relua macar controlul vezicii urinare, ceea ce ar fi un avantaj urias”, crede Stupp.

GABRIEL TUDOR - revista Magazin

Nu de putine ori, informatii stiintifice de ultima ora, preluate din mass-media, ne ajuta sa tinem cumva pasul cu un nivel mediu de cultura generala. Oare chiar asa sa fie? Din pacate, la fel de frecvent suntem pusi in dificultate cand trebuie sa explicam probleme aparent banale, preluate din viata cotidiana, pe care un elev de gimnaziu le poate explica. Sa vedem de pilda ce stim despre ploi!

De ce norii de furtuna sunt negri, si nu albi? De fapt, aici am putea vorbi despre un fals paradox: norii respectivi sunt albi, dar noi ii vedem negri. Si ii vedem asa, pentru ca ii privim de jos in sus. Vazuti de deasupra, ei au culoarea alba, ca toti norii. Ar trebui sa plonjam in interiorul lor, ca sa vedem cum stau lucrurile cu bizara schimbare de culori.

Un nor este format din picaturi fine de apa si cristale de gheata, raspandite intr-o masa mare de aer. Lumina soarelui, coborand in linie dreapta catre sol, se loveste de aceste obstacole care o disperseaza in toate directiile. Asadar, daca norii de furtuna par a fi negri este pentru ca grosimea lor e atat de mare, incat aproape toata lumina ajunge sa fie dispersata, inainte sa-i poata traversa. Aceste formatiuni arata uneori ca niste adevarati monstri, de peste 15 kilometri grosime: misiune imposibila pentru lumina care incearca sa-i strabata...

Ar putea sa ne cada norii in cap? Un raspuns simplu si simplist ar fi ca ei sunt atat de usori, incat plutesc pe aripile vantului. Totusi, nu e chiar asa. Un mic cumulus (alb, cu baza plata si cu varful rotunjit) de 500 m largime si 100 m inaltime contine circa 25 tone de apa, cam cat greutatea a patru elefanti adulti. Cat despre cei mai masivi, pot atinge chiar un milion de tone. Problema este ca norii nu sunt mase compacte, asa cum mentionam si mai sus.

De fapt, un nor e pur si simplu o zona in care conditiile de temperatura si de presiune sunt mai favorabile prezentei apei lichide, decat a celei sub forma de vapori. De ce picaturile si cristalele, mai grele decat aerul, nu plonjeaza asupra noastra? Ar face-o, daca interiorul norului nu ar fi agitat, traversat de curenti de aer ascendenti, care contracareaza caderea particulelor respective si cateodata le expediaza spre exterior, unde revin la starea de vapori.

E un circuit perpetuu: unele picaturi se formeaza, altele dispar. Doar cand curentii de aer slabesc, majoritatea picaturilor cad, multe devenind vapori inainte sa atinga solul. Astfel, norul se subtiaza si dispare.

„Calculatorul de ploaie” reprezinta o realizare insolita a fizicianului canadian Doug Craiven, program care poate arata cand ne udam mai mult, daca ploaia ne-a prins descoperiti: cand mergem la pas sau cand alergam. Sigur ca suntem tentati sa luam  doua varianta drept valabila suta la suta. Depinde insa de multi factori: orientarea ploii, statura persoanei, forta aversei, unghiul de inchinatie al corpului celui fugarit de ploaie etc.

Daca, de exemplu, ploaia cade vertical, e cazul s-o stergem cat mai repede la adapost, pe cand daca ne bate si un vant din spate, mai bine ar fi sa avem o viteza egala cu a acestuia. Cel putin, asa ne sfatuieste calculatorul. Dar un dus natural e floare la ureche pe langa un fulger, desi omul are mai multe sanse sa supravietuiasca unui asemenea fenomen, comparativ cu o bovina. Caci fulgerul nu loveste neaparat direct. Cand atinge mai intai solul, prin acesta se propaga un curent electric, pe zeci de metri.

Presupunand ca are ambele fiinte in vizor, va patrunde in corp printr-un picior si va iesi prin altul, pentru a se intoarce in pamant. Sansa omului vine din pozitia bipeda, astfel ca electricitatea nu va urca mai sus de bazin, pe cand la bovina va parcurge intregul corp, de obicei scotand inima din functiune. Prin urmare, sa luam aminte la ce se intampla si deasupra noastra, fiindca niciodata nu se stie cum sunt „aranjate” ploile.

Autor: ADRIAN-NICOLAE POPESCU - magazin.ro

Teama de Apocalipsa, acel cumplit „sfarsit al lumii” despre care vorbesc, de mii de ani, traditiile umanitatii, l-a insotit pe om de-a lungul vremii. Despre ea vorbeau vechii preoti babilonieni, scrutand cu ingrijorare cerul, in cautarea unor „semne prevestitoare”, in venirea ei credeau esenienii de la Marea Moarta, de spaima ei milioane de oameni se inghesuiau prin biserici, inainte de venirea anului 1000, asteptand sa auda trambitele ceresti. Este clar ca, mai devreme sau mai tarziu, o catastrofa planetara se va produce, asa cum s-a intamplat de multe ori in istoria Terrei, cel mai recent acum 13.000 de ani, cand „sabia Apocalipsei” a fost o cometa...

Oamenii de stiinta sunt de parere ca acum treisprezece milenii, in epoca de piatra, o cometa de mari dimensiuni a explodat deasupra emisferei nordice a Pamantului, generand o jerba uriasa de „mingi de foc”, care au incendiat hectare de paduri, in aceasta zona a planetei. Din cauza incendiilor, populatii intregi, aflate la nivelul epocii de piatra, au fost distruse, producandu-se totodata extinctia mamutilor, dar si a altor specii de mamifere.

Acest cataclism a dus, de asemenea, la o racire accentuata a climei, care a durat peste o mie de ani (interval de timp cunoscut ca „perioada Younger-Dryas”) si a franat serios dezvoltarea primelor civilizatii umane care apareau in Europa si in Asia. „Aceasta cometa a provocat un soc care a zguduit Pamantul”, spune geofizicianul american Allan West.

„Avand aproape 3 kilometri in diametru, ea s-a fragmentat chiar inainte de impactul cu solul. S-a declansat o serie de explozii, fiecare dintre ele de puterea mai multor bombe atomice, care au transformat planeta intr-un infern. Cea mai mare parte a emisferei nordice trebuie sa fi fost cuprinsa de flacari.”

Ziua cand pe Pamant a „nins” cu diamante

Aceasta ipoteza a fost lansata la recenta intrunire a Uniunii Geofizice Americane, desfasurata la Acapulco, in Mexic si se bazeaza pe descoperirea a unui strat microscopic de diamante, in 26 de situri diferite din Europa, Canada si Statele Unite. Diamantele par sa fie ramasitele unei comete gigantice, foarte bogata in carbon, care s-a sfaramat in atmosfera, acum 12.900 de ani. Presiunea imensa si caldura generata de fragmentele de cometa cazute pe Pamant au transformat carbonul in pulbere de diamante.

„Unda de soc a fost extraordinar de puternica iar caldura generata a incendiat instantaneu blana animalelor, dar si vesmintele, croite tot din blana sau din piele, ale oamenilor primitivi. Nesfarsitele paduri si tundre din emisfera nordica au fost cuprinse de foc. Marile mamifere erbivore, in primul rand mamutii, care nu au fost ucisi de impactul initial, au murit ulterior, din cauza ca au ramas fara hrana. Doar animalele carnivore, si implicit omul, care au avut astfel hrana din belsug, au putut supravietui dezastrului”.

Dovezile arheologice adunate in ultimele doua decenii sugerau ca primele culturi ale epocii de piatra suferisera, in aceasta perioada, un regres evident, dar pana acum nimeni nu stia ce anume il provocase. De asemenea, nu se cunostea ce determinase disparitia populatiilor americane de vanatori, descendenti din vanatorii-culegatori care migrasera in America de Nord venind din Asia. Acesti oameni erau printre cei mai priceputi vanatori de pe Terra, fauritori ai unor unelte perfectionate, cu ajutorul carora vanau mamuti. „Se credea pana acum ca disparitia lor s-a datorat schimbarilor climatice, dar acum suntem convinsi ca am aflat adevarul: acesti primi americani au fost ucisi de o cometa”, spune James Kennett, de la Universitatea Santa Barbara, California.

GABRIEL TUDOR - magazin.ro

Oricat ar parea de socant un asemenea titlu, el nu se vrea a fi senzationalist, cu orice pret, ci reflecta o realitate pe care oamenii de stiinta incearca sa o inteleaga si sa o stapaneasca: posibilitatea de a-i intoarce la viata pe pacientii declarati „decedati” din punct de vedere clinic. Noua stiinta a resuscitarii ar putea schimba, prin urmare, radical modul in care medicii gandesc, in privinta atacurilor cerebrale sau cardiace, ca si viziunea asupra mortii insasi.

Imaginati-va ca cineva tocmai a suferit un atac de cord. Organele sale sunt intacte, nu a pierdut deloc sange, dar inima sa a incetat sa mai bata - definitia „mortii clinice” si creierul si-a intrerupt functionarea, spre a conserva oxigenul. Dar este oare persoana respectiva decedata cu adevarat? Pana in urma cu cativa ani, cand doctorul Sherwin Nuland scria best-seller-ul „Cum murim?”, raspunsul la aceasta intrebare era pozitiv - anume ca moartea se instaleaza deoarece tesuturile cerebrale si cele cardiace suferisera avarii ireparabile, din cauza lipsei de oxigen.

Se considera ca procesul se instaleaza dupa patru sau cinci minute de la oprirea batailor inimii. Daca in acest timp, pacientului nu i se aplica resuscitarea cardiopulmonara, deci muschiul cardiac nu este rapid repus in functiune, sansele de recuperare sunt minime. Toata aceasta teorie a fost insa pusa sub semnul intrebarii de cercetatorii de la Universitatea Pennsylvania, condusi de dr. Lance Becker. Studiind sub lupa microscopului celulele cardiace private de oxigen, ei au observat ca acestea, chiar in absenta aportului de sange, nu mureau decat dupa cateva ore! Dar, se punea intrebarea, daca aceste celule sunt vii, de ce doctorii nu mai pot readuce la viata un om care a fost declarat mort de o ora? Specialistii au ajuns la o concluzie socanta in aceasta privinta: private de oxigen pentru mai mult de cinci minute, celulele mor instantaneu tocmai atunci cand fluxul de oxigen este reluat!

Moartea clinica ar putea dura ore intregi!

Pentru a evita aceasta situatie nedorita, medicii incearca acum sa deschida noi frontiere in domeniul resuscitarii cardiace, elaborand o metoda care ar putea fi numita „tratarea mortilor”. Ei spera ca investigarea mai atenta a proceselor misterioase produse in interiorul celulei umane, mai precis la nivel mitocondrial, unde combustibilul celular este oxidat, pentru a asigura energie, sa ii ajute sa inteleaga si sa incetineasca procesul trecerii de la viata la moarte, astfel incat pacientii sa-si poata reveni pe deplin chiar si dupa ce s-au aflat ore intregi in starea de moarte clinica.

„Mitocondriile controleaza procesul numit apoptoza, moartea programata a celulelor anormale, principalul mod de aparare a organismului impotriva cancerului. Se pare ca mecanismul de supraveghere celulara nu poate face diferentierea intre o celula canceroasa si una reperfuzata cu oxigen. Ceea ce incercam noi sa aflam este ce anume declanseaza procesul care face ca, chiar si dupa reaprovizionarea cu oxigen, celula sa moara totusi. Daca vom reusi sa oprim acest proces, vom putea da mai multe sanse de supravietuire victimelor accidentelor cardiace si cerebrale”, spune Becker.

Totodata, aceste cercetari i-au determinat pe medici sa schimbe radical abordarea, in privinta tehnicilor de resuscitare: scopul ar fi in primul rand reducerea aportului brusc si masiv de oxigen, care, asa cum am vazut, mai mult dauneaza, apoi incetinirea metabolismului si echilibrarea chimiei sangvine in vederea unei reperfuzionari gradate si sigure.

GABRIEL TUDOR - magazin.ro